GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruBlogosfera
Un simplu blog
Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?
Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. “Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu, peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele. Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între “în timp ce era” şi “în timp ce este”… Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată, cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.
Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam! 
Ce mai faceţi? Bine facem!…
Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Toate astea însă în ce măsură, în cele din urmă, vor cîntări în vreun fel pentru noi ca indivizi? Vor conta la fel cum au contat de la alegerile de acum nouă ani sau de acum cinci ani încoace… Fiecare dintre noi ar trebui să ştim cît. Cum ar trebui să bănuim, fără să ne iluzionăm, şi felul în care lucrurile se vor aranja cît de curînd între locatarii Puterii sau Opoziţiei. Jocurile se vor face fără noi oricum şi mai mult ca sigur nu pentru noi! Nu mă miră pasiunea pe care au pus-o la bătaie în ultimile zile cele două tabere în care s-au fărîmiţat românii, cum nu mă va mira nici repeziciunea cu care vom uita perioada asta.
Ce rămîne, ce a rămas? Cum e viaţa mea azi? Ce facturi am de plătit? Ce mă bucură? Ce mă stresează, ce gînduri, cu adevărat acum cînd scriu ca să mă răcoresc, sau ce mă stresa acum vreo două-trei ore? Ce citesc? Ce mă doare? Ce iubesc? Cum văd străzile pe care trec? Arunc o privire pe aici, prin vecinii blogolumii mele şi îmi dau seama care este de fapt realitatea şi că suntem într-o evidentă minoritate noi ăştia care ne-am cam lăsat duşi de val, surpinşi chiar noi înşine că am intrat în asemenea polemici de cele mai multe ori neprincipiale, necordiale şi cu argumente doar aproximative.
Şi cum am spus… Karla ne plimbă pe Champs Elisee, ne pune muzică franţuzească şi bine face! “Tu omnia voluptatis causa facis”, ne aduce aminte Andi că zicea Seneca şi ne îndeamnă să săpăm după frumuseţile din noi şi din afara noastră şi bine face! Meşterul în cuvinte şi alte bunătăţuri, Adi, a rămas să ne poftească la piţuci umplute fandosit şi la Slayer să ne bage-n boală şi bine a făcut! Nevermore, găsindu-l pe Macedonski ne-ntreabă de suflete şi cam de ce şi cum ne pasă şi bine… face! Lollitta îmi aduce aminte ce am uitat şi eu, că dacă nu trăiesc eu oricum nu o va face nimeni în locul meu! Şi bine face! Rodica m-a surprins cu un dar superb – cum doar aici în blogosferă e cu putinţă să se întîmple – şi bine a făcut! Ana Maria ne întoarce la un text de-al lui Cosaşu despre Mircea Diaconu, “aşa cum îl ştim” de dincolo de politichie şi apoi ne reaminteşte că suntem, totuşi, în luna colindelor, şi foarte bine face! Brightie ne şopteşte un cîntec absurd de animal marin şi… bine face! Cella ne ia de mînă şi ne arată viaţa aşa cum este şi ne aduce aminte cam ce ar trebui să facem fiecare ca să rămînem oameni şi normali, şi cît de bine face! Cody ne povesteşte cum este să îţi iei inima-n dinţi şi să treci prin tunel… şi cît de bine o face! Deea cea dulce la scris şi la gînduri ne arată iubirea care suspină pînă în Dumnezeu şi bine face! Gabi îmi spune despre primejdiile iubirii de sine şi ştie ce spune şi bine face! Angela a deschis o poartă – şi cît de rău îmi pare că nu am apucat să-i spun din timp La Mulţi Ani! – şi foarte bine face! Cristian se ambiţionează să transforme zi de zi cotidianul în poezie şi atît de bine face! Gina îmi arată din ce e făcut omul şi să nu mă mai las înşelat de aparenţe şi… bine face! Meşterul Manole ştie la fel de bine ca mie cum e să ne pregătim de serbarea de Crăciun şi o spune şi ce bine face! Valentin îşi pune (şi ne pune) întrebări, cum numai el ştie, şi e bine c-o face! Vania vede mai departe de vieţile din tenbre ale plutonierului Onix, ale Orianei, Alizeei, Elfei, Migretei, a Vrăjitorului, a lui Our sau a lui Kayux de ajungi să te pierzi printre ele dar aşa de bine o face! Nea Costache s-a întors şi el la scriitura-i meseriaşă şi ne spune despre… generozitatea Lenuţei şi… ce bine o face! ;)…
Aşa că… eu o să vă mai spun că mi-am redescoperit al doilea genunchi, că am băgat de seamă că Braşovul se pregăteşte să devină de poveste împodobindu-şi încă deszăpezitele înălţimi, că mă bucur ca un copil de calendarul pe 2010 al comoarei mele Ina, ultimul ei calendar de grădiniţă, absolut superb (deh, fotografia ei!) şi pe care vi-l voi arăta mai încolo după ce egoist îl voi ţine… ascuns încă o vreme 
… A, da, şi-am înţeles că la vară vine Metallica şi cu gîndul ăsta mă pregătesc să văd un meci (am auzit că merită!) la un… ceai şi-o ţigară. Şi mai… “vorbim”… după, dragilor şi dragelor!
Constituţia bloggerilor. Sub Înaltul Patronaj…
Mîine, la Bucureşti, începe “The World Blogging Forum 2009” un eveniment care are ambiţia să adune la aceeaşi masă, aici pe Dîmboviţa, ceva din floarea cea vestită a jurnalismului online şi blogosferei. “Evenimentul vizeaza lansarea publica a unei declaratii globale a principiilor jurnalismului online, o constitutie a libertatii pe Internet adoptata la Bucuresti, la care sa adere bloggerii din toate colturile lumii” spune Mihaela Draghici, presedinte al ASLS Romania (Asociaţia Studenţilor din Facultatea de Limbi Străine). Tot pe acolo se face vorbire despre dinamica industrie de blogging si online media şi despre… “promovarea identităţii şi valorilor culturale româneşti prin intermediul blogurilor.”
Minunat, îmi spun: uite dom’le că blogosfera e recunoscută la adevărata-i valoare (sic!)… Numai că, aşa cum mă ştiu cîrcotaş cîteodată şi privind mai atent afişul îmi zic: Da’ la ce bun “constituţie a libertăţii pe Internet”? Şi ce e aia o “declaraţie globală a principiilor jurnalismului online”? Asta seamănă or a… Republică de la Scăieni (sau falanster, mă rog) or a altceva voit organizat şi oricum aproape instituţionalizat. Da’ să zicem că nu se va lăsa cu o altă creaţie utopică ci doar cu o altă… deontologie. Şi tot aş întreba: la ce bun? (întrebare la a cărei dezbatere, de altfel, am asistat de multe ori pe aici prin blogolume)… A, dacă pînă la urmă constituţia aia va fi un manifest care va atrage atenţia lumii privind încălcările libertăţilor fundamentale prin Burma sau aiurea, atunci aş înţelege pretenţioasa şi vestita adunare de la Bucureşti. Cum aş înţelege-o şi mai bine dacă, de fapt, ar fi acolo un blogmeet la un vin fiert, cu participare internaţională, întru beneficiul turismului românesc.
Însă (ne)înţelegerile mele o iau razna cînd văd că libertatea, principiile, în fine toate, sunt aşezate… Sub Înaltul Patronaj al… Preşedintelui României! Şi cum ştiu cine este El acum (persoana, nu instituţia) nu pot să nu mă gîndesc ce minunată oportunitate de campanie, mai ales că va veni vorba şi aici de o… Sfîntă Constituţie! Organizatoarea citată zice: “Suntem onorati sa-l avem pe domnul Traian Basescu, Presedintele Romaniei, la deschiderea lucrarilor WBF2009 si speram ca acest lucru sa fie un semnal spre modernizarea Romaniei si un pas inainte spre adoptarea politicilor de e-democracy si transparenta oferite de Internet”… Adică… cum?, aş zice tot eu, precum Moromete… Blogofera nu este legitimă fără girul şi autoritatea unui Preşedinte? Blogosfera ar avea de cîştigat prin prezenţa unui preşedinte în exerciţiu, spune tot cineva dintre organizatorii evenimentului… Care e căştigul? E nevoie de botezul Preşedintelui Băsescu, sau oricare ar fi el, pentru ca această lume să fie recunoscută? Pînă şi aici trebuie să-şi bage coada?!…
Sau, mai ştii, poate că domnul Băsescu a intrat şi el în rîndul bloggerilor şi n-am prins eu de veste?! Da, că tot se plînge că-i urgisit de presă şi de moguli, ce cale mai bună decît asta pentru a se exprima şi el după pofta inimii, pentru a-şi fi pînă la urmă propriul mogul?! Şi nici n-ar fi singurul preşedinte-blogger fiindcă mai ştiu unul, absolut onorabil, devenit “bloghist” după ce a plecat din Cotroceni…
Ah da, şi aş mai întreba ceva: care-s bloggerii ăia autohtoni ce vor avea onoarea să “voteze” acea Constituţie a libertăţii pe Internet, în numele pălmaşilor blogolumii mioritice, Sub Înaltul… Patronaj? Nu de alta, dar am băgat de seamă că ar fi vreo… doi, aşa de sămînţă, aleşi în… “spirit democratic”, să participe “din oficiu”!. Altfel, e pe bază de, normal, “registration” sau “partnerships” şi “sponsorship” (aha, aici era cheia!) ba chiar, în cele din urmă, pe “invitations”… Dar cred că, pînă la urmă eu n-am priceput nimic! Drept pentru care nici n-o să votez nimic, dacă i-o trece cuiva prin cap, vreodată, să mă cheme la vreun… referendum sau la altceva de genu’ ăsta privind, încă, libertăţile mele. Trăiască!
Blogolumea faţă cu reacţiunea
Într-o săptămînă de azi înainte, “noi ăştia de pe-aici” am putea da ochii unii cu alţii, adică noi blogării din Braşov, după cum ni s-ar zice… Gîndul de data asta, (fiindcă s-au mai întîmplat astfel de momente provocate de Ştefan) a fost al lui Bogdan iar condicuţa a fost deschisă de Luana. Urmărind subiectul am băgat de seamă că ideea a prins, cred peste aşteptările iniţiatorilor, iar lista bloggerilor ce părea să adune vreo 30 de nume ar putea să se lungească pe cîteva pagini. Nu mă surprinde faptul că suntem destui, dacă nu mulţi (Athe şi Eftimie au făcut recensămînt, au numărat şi au ajuns pe la 100), ştiind că Braşovul are resurse să fie reprezentat foarte bine pe segmentul ăsta… “virtual”, cît mă surprinde răspunsul afirmativ al majorităţii şi dorinţa de a participa la o posibilă comunitate… “vie”. Ar putea fi o întîlnire reuşită, “la o cană cu vin fiert”, căreia să-i urmeze altele din categoria “socializare” sau s-ar putea ca din chestia asta să se nască ceva în privinţa unor lucruri concrete precum este cel pus pe roate de Claudia cu “Există viaţă fără CET”. Sau ar putea să fie un fiasco fie prin “prezenţă” fie prin… implacabilul “Mai vorbim! Ţinem legătura!” fără urmări… Una peste alta, ideea îmi place, ideea coborîrii blogolumii în stradă aici la Braşov îmi confirmă, încă o dată, că aceia care mai vorbesc despre… blogăreală ca despre o “ocupaţiune” virtuală, inofensivă, ruptă de realitate şi practicată de un soi de sectanţi sociopaţi mustind de frustrări habar n-au pe ce lume trăiesc.
Şi deloc independent de acest eveniment la care sper să ajung, dacă nu m-or trage alte datorii pe alte drumuri, am citit în reuşita revista braşoveană (online!) “TIUK!” un scurt eseu semnat de Anca Giura cu titlul “Mă expun, deci exist (mini-eseu despre moda noului jurnal)”. Pînă la un punct, acela în care autoarea vorbeşte despre rădăcinile “diaristice” ale blogului, şi în care separă inspiraţia celor ce scriu în jurnal/blog pe genuri, respectiv în nelinişti sentimental- feminine şi comunicări testosteronico-masculine, textul este corect. Ba sunt de acord şi cu teoria terapiei prin scris al cărei instrument poate fi jurnalul sau blogul. Dar pe parcurs, în vreme ce credeam că voi avea parte de o lectură interesantă care să-mi ofere un “ceva” nebănuit şi… sperat de la început, regăsesc, din păcate, derapajul în şabloanele despre care vorbeam mai sus. Nu voi cita de data asta, însă “eseul” defilează mai departe, “en fanfare”, încercînd să convingă cititorul că bloggerul este o specie mincinoasă fiindcă nu mai scrie doar pentru sine, asemeni înaintaşilor cu jurnale ferecate cu cheiţă, sau că bloggerul este un individ profund nefericit deoarece trebuie să se supună biciului necruţător al “commenturilor” vecinilor care-i răsucesc cuţitul în rana… singurătăţii şi a spoitei sale intelectualităţi. Mai departe, Anca Giura, găzduită în on-line-ul “TIUK!”, pedalează şi ea pe (pre)judecăţi din zona: bloggerii sunt cam o apă şi-un pămînt, lipsiţi de originalitate şi identitate, batjocorindu-şi intimitatea în vreme ce mare parte din producţiile lor sunt literaturizante ori poeziile sunt… “bloghiste” şi pline de efuziuni hiperbolizante, departe de cele ale autorilor cu pedigree, consacraţi adică… Şi, desigur cum prin acest talmeş-balmeş virtual voyeuriştii ţopăie în voie “ca în sînul lui Avraam”, iar “cultul personalităţii” a atins apogeul, autoarea ne mărturiseşte că rezistă “la blog” şi că îşi prezervă intimitatea în faţa invaziei hoardelor de bloggeri. Desigur, scriitoarea sau criticul literar (bănuiesc) face toate aceste consideraţii doar din… nostalgia faţă de clasicul jurnal fără a o bănui că ar intenţiona un “proces de intenţie” la adresa blogosferei care de mult nu mai este definibilă strict în aria jurnalului… intim.
Nu, nu mă intrigă astfel de opinii – şi le-au expus şi intelectuali… faimoşi – le aştept mai departe şi le recepţionez, cu voluptate chiar, şi încerc să le trec prin ochii blogolumii. Însă pornind de aici şi de la plănuita întîlnire de sîmbăta viitoare aş arunca o întrebare (nu o leapşă ) : cît de sinceri, cît de personali, cît de comunicativi, cît de singuratici, cît de frustraţi suntem noi bloggerii? Cît de… reali, pînă la urmă?
Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii
În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.
Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd “toba” pe nişte “cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.
Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că “din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că “Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi “mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi “mulţumescul” meu care, seamănă cu “minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!
