GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruBlogolumea
Ochi de cuvinte, vă mulţumesc! Colind
Dragelor şi Dragilor care-mi colindaţi zilele astea, de aici din blogolume, şi de aiurea, gîndurile voastre superbe au aşezat Sărbătorile la locul lor, aici în genunchiul lumii. Vă mulţumesc şi alt cuvînt mai darnic nu prea am. Blogolumea, o spun încă o dată, este o minune, mică, asemeni bucuriilor mărunte care ne ţin întregi acum… Îmi sunteţi aşa de aproape chiar dacă nu v-am văzut, cred, ochii niciodată. Ochii de cuvinte care nu se văd iată că nici nu se uită… sunt mai prezenţi decît… ochii-ochi, aş zice. Şi în asta stă mirabilul blogosferei… Nu, nu am cuvinte nici de data asta… Vă mulţumesc!
Sărbători Frumoase şi Fericite împreună cu toţi cei dragi vouă!
Colind
Doamne, vreau să-ţi mulţumesc…
Dar în graiul omenesc
Slova vorbelor tocită,
Vorba slovei prihănită,
Înţelesul otrăvit
Le-a muşcat şi-mbolnăvit.
Un strigoi
Pune-n negreală noroi.
Pravila de baştină
S-a pierdut în mlaştină,
Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai viperii.
Voie dă-mi să spânzur graiul
Şi să-ţi mulţumesc cu naiul.
Cântecul care mă doare
Frate-i cu tăcerea mare,
Cu îngerii, cu lăstunii
Şi cu şoapta rugăciunii.
Noaptea îţi înşiră albe
Fire de beteală, salbe,
Fluturi şi mărgăritare.
Mulţumeşte, lăutare,
Bunului tău împărat,
Şi să-i cânţi îngenunchiat.
Din ciclul “HORE” ( 1939 )
Un simplu blog
Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?
Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. “Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu, peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele. Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între “în timp ce era” şi “în timp ce este”… Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată, cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.
Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam! 
Ce mai faceţi? Bine facem!…
Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Toate astea însă în ce măsură, în cele din urmă, vor cîntări în vreun fel pentru noi ca indivizi? Vor conta la fel cum au contat de la alegerile de acum nouă ani sau de acum cinci ani încoace… Fiecare dintre noi ar trebui să ştim cît. Cum ar trebui să bănuim, fără să ne iluzionăm, şi felul în care lucrurile se vor aranja cît de curînd între locatarii Puterii sau Opoziţiei. Jocurile se vor face fără noi oricum şi mai mult ca sigur nu pentru noi! Nu mă miră pasiunea pe care au pus-o la bătaie în ultimile zile cele două tabere în care s-au fărîmiţat românii, cum nu mă va mira nici repeziciunea cu care vom uita perioada asta.
Ce rămîne, ce a rămas? Cum e viaţa mea azi? Ce facturi am de plătit? Ce mă bucură? Ce mă stresează, ce gînduri, cu adevărat acum cînd scriu ca să mă răcoresc, sau ce mă stresa acum vreo două-trei ore? Ce citesc? Ce mă doare? Ce iubesc? Cum văd străzile pe care trec? Arunc o privire pe aici, prin vecinii blogolumii mele şi îmi dau seama care este de fapt realitatea şi că suntem într-o evidentă minoritate noi ăştia care ne-am cam lăsat duşi de val, surpinşi chiar noi înşine că am intrat în asemenea polemici de cele mai multe ori neprincipiale, necordiale şi cu argumente doar aproximative.
Şi cum am spus… Karla ne plimbă pe Champs Elisee, ne pune muzică franţuzească şi bine face! “Tu omnia voluptatis causa facis”, ne aduce aminte Andi că zicea Seneca şi ne îndeamnă să săpăm după frumuseţile din noi şi din afara noastră şi bine face! Meşterul în cuvinte şi alte bunătăţuri, Adi, a rămas să ne poftească la piţuci umplute fandosit şi la Slayer să ne bage-n boală şi bine a făcut! Nevermore, găsindu-l pe Macedonski ne-ntreabă de suflete şi cam de ce şi cum ne pasă şi bine… face! Lollitta îmi aduce aminte ce am uitat şi eu, că dacă nu trăiesc eu oricum nu o va face nimeni în locul meu! Şi bine face! Rodica m-a surprins cu un dar superb – cum doar aici în blogosferă e cu putinţă să se întîmple – şi bine a făcut! Ana Maria ne întoarce la un text de-al lui Cosaşu despre Mircea Diaconu, “aşa cum îl ştim” de dincolo de politichie şi apoi ne reaminteşte că suntem, totuşi, în luna colindelor, şi foarte bine face! Brightie ne şopteşte un cîntec absurd de animal marin şi… bine face! Cella ne ia de mînă şi ne arată viaţa aşa cum este şi ne aduce aminte cam ce ar trebui să facem fiecare ca să rămînem oameni şi normali, şi cît de bine face! Cody ne povesteşte cum este să îţi iei inima-n dinţi şi să treci prin tunel… şi cît de bine o face! Deea cea dulce la scris şi la gînduri ne arată iubirea care suspină pînă în Dumnezeu şi bine face! Gabi îmi spune despre primejdiile iubirii de sine şi ştie ce spune şi bine face! Angela a deschis o poartă – şi cît de rău îmi pare că nu am apucat să-i spun din timp La Mulţi Ani! – şi foarte bine face! Cristian se ambiţionează să transforme zi de zi cotidianul în poezie şi atît de bine face! Gina îmi arată din ce e făcut omul şi să nu mă mai las înşelat de aparenţe şi… bine face! Meşterul Manole ştie la fel de bine ca mie cum e să ne pregătim de serbarea de Crăciun şi o spune şi ce bine face! Valentin îşi pune (şi ne pune) întrebări, cum numai el ştie, şi e bine c-o face! Vania vede mai departe de vieţile din tenbre ale plutonierului Onix, ale Orianei, Alizeei, Elfei, Migretei, a Vrăjitorului, a lui Our sau a lui Kayux de ajungi să te pierzi printre ele dar aşa de bine o face! Nea Costache s-a întors şi el la scriitura-i meseriaşă şi ne spune despre… generozitatea Lenuţei şi… ce bine o face! ;)…
Aşa că… eu o să vă mai spun că mi-am redescoperit al doilea genunchi, că am băgat de seamă că Braşovul se pregăteşte să devină de poveste împodobindu-şi încă deszăpezitele înălţimi, că mă bucur ca un copil de calendarul pe 2010 al comoarei mele Ina, ultimul ei calendar de grădiniţă, absolut superb (deh, fotografia ei!) şi pe care vi-l voi arăta mai încolo după ce egoist îl voi ţine… ascuns încă o vreme 
… A, da, şi-am înţeles că la vară vine Metallica şi cu gîndul ăsta mă pregătesc să văd un meci (am auzit că merită!) la un… ceai şi-o ţigară. Şi mai… “vorbim”… după, dragilor şi dragelor!
Gîndurile celorlalţi. Înaintea alegerii
Ascultam glasul sfătos al bunicului/Şi îl priveam cum taie pâinea mare şi rotundă/Nu înainte de a-i face o cruce pe spate. Apoi… mi-am dat seama că în toate amintirile mele un rol important îl joacă lumina şi liniştea din jurul meu.
Cu toate astea nu pot să nu mă gîndesc şi la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă în vreme ce întrebarea care rămîne, precum şi răspunsul este: se poate face primăvară cu o singură floare?!? Tare îmi este teama că nu!… Cum la fel de bine ştiu că biblia şi pumnul în plex nu au nicio legătură una cu alta. Ceea ce, fără doar şi poate, este la fel de important decît că nimeni nu va câştiga duminică alegerile. Doar vom afla cine va fi noul preşedinte şi atât. Nimic nou sub soarele românilor unde acesta apune cam des în ultima vreme. Dar numai atît despre povestea asta, pînă mîine, poimîine probabil.
Aşa că mai rămîn încă o seară, chiar dacă de decembrie, seară prevestind o alegere, la ale mele cu ciudata senzaţie că eşti omul care te naşti şi te risipeşti odată cu o toamnă, senzaţia că aş putea spune cuiva asta, sau să mi-o spun mie! Şi poate ar fi chiar mult mai interesant acum, înainte vîltorilor şi adrenalinei de mîine să conştientizez că locuitorii Planetei 51 trăiesc şi ei cu frica unei invazii extraterestre. Dar ce mai contează… Paşii mă poartă pe acelaşi drum astăzi bătătorit. Pe aceleaşi trepte măcinate de vreme. În acelaşi hol imens cu ecouri reci şi coloane care nasc fiori în suflet. Un mic ocol… Iar, în cele din urmă, o să citesc ceva din Pavese. Nu cred că o să adorm nici noaptea asta.
Confuz, încerc să-mi confecţionez o scuză: ca o cutie a Pandorei îmi simt sufletul şi încerc să nu împroşc lumea cu veninul urii şi negura dorului.
Mai bine, ştiu, ar fi fost să particip şi eu la un Moş Nicolae Tweetmeet decît să las iar şi iar liber gîndul că supravieţuim zi de zi în seri plăpande fără aer, dar cu un optimism strecurat pe sub uşă…ce umple camera de picături de încredere şi…vise colorate. Dar vine mâine…şi suntem victime şi putem constata că fericirea a plecat în zori, nu m-a aşteptat cu cafeaua dulce pe care mi-o promisese…
Aşa a arătat, neinspirat, seara asta, dinaintea serii de mîine, a alegerii, împreună cu nişte dureri ascuţite şi încheiată nedesluşit, fără sens, într-o celulă…
P.S. Uneori e simplu să scrii cu gîndurile celorlalţi… Să ai impresia că pot fi ale tale, să ai impresia că le înţelegi. Pînă în momentul în care trebuie să le pui… diacriticele! Iar Dalma mi-a plăcut de la bun început, cum probabil cineva îşi mai aminteşte
De nouă lei cincizeci
Prea m-am avîntat în c(h)ampania asta, m-a luat vîrtejul… Parcă nici nu mai aud bine, ca şi cum mi-ar fi intrat apă-n urechi, parcă nici nu mai văd bine, de parcă mi-aş fi încurcat ochelarii cu ai altcuiva… Şi pentru ce? Eu unul sunt împăcat şi, poate, voi mai vorbi despre asta încolo, peste vreo doişpe zile…
Mi-am neglijat iar… ale mele lucruri mărunte şi blogolumea-mi dragă… Aşa că de acum mă dotez cu lanţurile anticotidian, mi le iau din cui şi voi naviga cu ele sigur pe derapajele… controlate. În astfel de momente mă caţăr pe un taburet si scotocesc prin fundul rafturilor din bibliotecă spre rîndul de cărţi ascunse privirii. E ca un joc. Poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să pun o anume ordine în cărţi, după gen, autor, editură, colecţie, culoare, cum altora le pace să facă. E un joc în care descoperirea îmi e mirabilă, garantat.
Acum am găsit o carte de nouă lei cincizeci, lei vechi, foarte vechi, din 1986. Carte, plachetă, de poezie: Ovidiu Genaru – “Am mai vorbit despre asta”. Şi m-am bucurat ca la regăsirea unui vechi amic. Unul dintre poeţii jucăuşi care m-au entuziasmat mereu, din stirpea lui Nichita, Foarţă, Brumaru, Sorescu, Arghezi, Minulescu, Topîrceanu… Ovidiu Genaru, băcăuanul uitat – de mine – şi reamintit acum, nu doar pentru o PDA, şi despre care după atîta vreme am găsit atîtea pe… sfîntul Google. Cred că nimic nu-şi merită mai bine cei nouă lei cincizeci decăt o poezie şi o lulea, la o cafea…
Ovidiu Genaru
Dumneata da dumneata nu
Sîntem o droaie şi aşteptăm la intrarea unor grădini
Apare unul cu capul de leu ne cercetează atent
şi-i lasă să intre pe cei asemenea lui
Apare unul cu capul de peşte se uită la noi
şi-i cheamă înăuntru pe cei ce-i seamănă
Apare unul cu capul de lemn şi-i alege
pe cei cu capul de lemn şi le face semn să intre
Şi aşa mai departe apar alte şi alte
fizionomii selectîndu-şi sosiile dumneata nu
dumneata da dumneta nu
În sfîrşit
apare poetul şi-i invită în grădină pe toţi
cei rămaşi afară
dar nu mai era nimeni.
(1983)
Constituţia bloggerilor. Sub Înaltul Patronaj…
Mîine, la Bucureşti, începe “The World Blogging Forum 2009” un eveniment care are ambiţia să adune la aceeaşi masă, aici pe Dîmboviţa, ceva din floarea cea vestită a jurnalismului online şi blogosferei. “Evenimentul vizeaza lansarea publica a unei declaratii globale a principiilor jurnalismului online, o constitutie a libertatii pe Internet adoptata la Bucuresti, la care sa adere bloggerii din toate colturile lumii” spune Mihaela Draghici, presedinte al ASLS Romania (Asociaţia Studenţilor din Facultatea de Limbi Străine). Tot pe acolo se face vorbire despre dinamica industrie de blogging si online media şi despre… “promovarea identităţii şi valorilor culturale româneşti prin intermediul blogurilor.”
Minunat, îmi spun: uite dom’le că blogosfera e recunoscută la adevărata-i valoare (sic!)… Numai că, aşa cum mă ştiu cîrcotaş cîteodată şi privind mai atent afişul îmi zic: Da’ la ce bun “constituţie a libertăţii pe Internet”? Şi ce e aia o “declaraţie globală a principiilor jurnalismului online”? Asta seamănă or a… Republică de la Scăieni (sau falanster, mă rog) or a altceva voit organizat şi oricum aproape instituţionalizat. Da’ să zicem că nu se va lăsa cu o altă creaţie utopică ci doar cu o altă… deontologie. Şi tot aş întreba: la ce bun? (întrebare la a cărei dezbatere, de altfel, am asistat de multe ori pe aici prin blogolume)… A, dacă pînă la urmă constituţia aia va fi un manifest care va atrage atenţia lumii privind încălcările libertăţilor fundamentale prin Burma sau aiurea, atunci aş înţelege pretenţioasa şi vestita adunare de la Bucureşti. Cum aş înţelege-o şi mai bine dacă, de fapt, ar fi acolo un blogmeet la un vin fiert, cu participare internaţională, întru beneficiul turismului românesc.
Însă (ne)înţelegerile mele o iau razna cînd văd că libertatea, principiile, în fine toate, sunt aşezate… Sub Înaltul Patronaj al… Preşedintelui României! Şi cum ştiu cine este El acum (persoana, nu instituţia) nu pot să nu mă gîndesc ce minunată oportunitate de campanie, mai ales că va veni vorba şi aici de o… Sfîntă Constituţie! Organizatoarea citată zice: “Suntem onorati sa-l avem pe domnul Traian Basescu, Presedintele Romaniei, la deschiderea lucrarilor WBF2009 si speram ca acest lucru sa fie un semnal spre modernizarea Romaniei si un pas inainte spre adoptarea politicilor de e-democracy si transparenta oferite de Internet”… Adică… cum?, aş zice tot eu, precum Moromete… Blogofera nu este legitimă fără girul şi autoritatea unui Preşedinte? Blogosfera ar avea de cîştigat prin prezenţa unui preşedinte în exerciţiu, spune tot cineva dintre organizatorii evenimentului… Care e căştigul? E nevoie de botezul Preşedintelui Băsescu, sau oricare ar fi el, pentru ca această lume să fie recunoscută? Pînă şi aici trebuie să-şi bage coada?!…
Sau, mai ştii, poate că domnul Băsescu a intrat şi el în rîndul bloggerilor şi n-am prins eu de veste?! Da, că tot se plînge că-i urgisit de presă şi de moguli, ce cale mai bună decît asta pentru a se exprima şi el după pofta inimii, pentru a-şi fi pînă la urmă propriul mogul?! Şi nici n-ar fi singurul preşedinte-blogger fiindcă mai ştiu unul, absolut onorabil, devenit “bloghist” după ce a plecat din Cotroceni…
Ah da, şi aş mai întreba ceva: care-s bloggerii ăia autohtoni ce vor avea onoarea să “voteze” acea Constituţie a libertăţii pe Internet, în numele pălmaşilor blogolumii mioritice, Sub Înaltul… Patronaj? Nu de alta, dar am băgat de seamă că ar fi vreo… doi, aşa de sămînţă, aleşi în… “spirit democratic”, să participe “din oficiu”!. Altfel, e pe bază de, normal, “registration” sau “partnerships” şi “sponsorship” (aha, aici era cheia!) ba chiar, în cele din urmă, pe “invitations”… Dar cred că, pînă la urmă eu n-am priceput nimic! Drept pentru care nici n-o să votez nimic, dacă i-o trece cuiva prin cap, vreodată, să mă cheme la vreun… referendum sau la altceva de genu’ ăsta privind, încă, libertăţile mele. Trăiască!
