GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruBlogolume
Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii
În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.
Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd “toba” pe nişte “cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.
Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că “din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că “Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi “mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi “mulţumescul” meu care, seamănă cu “minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!
Despre împreunări. Muzici şi cuvinte
De multe ori îmi este greu să aleg între muzică şi cuvînt… Poate fiindcă ele sunt plămădite din acelaşi lut sau poate fiindcă, uneori, ele au orgoliul de a se acoperi reciproc. Desigur, nu o dată, muzica şi cuvintele, într-o îndrăgosteală nebună merg mai departe şi se contopesc, devin una, dar nu din altruism ci din dorinţă. Poate de aceea sunt şi de sex diferit, pentru a-şi revela contradicţiile, posesivitatea… E ciudat şi dificil să le defineşti atît împreună cît şi despărţite. Poate tocmai de aceea eu aleg, atunci cînd scriu ceva aici, să aşez lîngă cuvinte muzica, uneori fără noimă în alăturarea lor. Poate fiindcă nu-mi ajung cuvintele singure şi nici muzica singură… Poate că ele singure calmează… singurătăţile…
Încerc, şi de astă dată, ceva greu de făcut: să descriu o stare. Şi starea asta vine de la o… leapşă (gen al blogosferei pe care l-am considerat mereu ca strîmt, constrîngător în limitele unor teme impuse) legată de Ziua Internaţională a Muzicii care a fost azi. Mă conformez însă să îndeplinesc cumva… misia venită de la Laly, tocmai fiindcă e vorba de muzică şi fiindcă leapşa asta este mai generoasă: să postez de Ziua Muzicii o melodie preferată. Alegerea îmi este, din nou, foarte dificilă ca şi numirea celor cîţiva cărora ar trebui să le trimit mai departe leapşa (şi e şi tîrziu să mai îmi răspundă cineva încadrîndu-se în timpul acestei Zile)…
Dar mă ajută, în privinţa melodiei, gîndurile primite azi de la Deea, gînduri care m-au… atins şi a căror melodie de o delicateţe specială o voi aşeza aici: Albin de la Simone şi Yaël Naïm cu a mirabilului Louis Armstrong “What a wonderful world”. Frumoasă descoperire, tandre sunete, gînduri, vise şi cuvinte pentru o primă seară de octombrie, cu lună plină.
De Ziua Muzicii mai curînd aş lansa o dedicaţie şi nu o leapşă, dar şi asta e dificil, fiindcă parcă e prea puţin să vă spun vouă, dragelor şi dragilor, care-mi ţineţi blogolumea şi genunchii ei vii, că aş vrea să vă pot pune la picioare toate… muzicile lumii. Aşa ca un Mulţumesc, cel mai cuprinzător şi singur cuvînt inventat vreodată.
Şi leapşa?, vă veţi întreba… Da “leapşa” să meargă către voi toţi, şi către muzichiile voastre, pentru toate zilele cu muzică sau… fără. Da, recunosc, am mai “trădat” o leapşă 
Prin cenuşa Genunchiului Lumii
Ca şi la ziar am constatat aici, în blogolume, fragilitatea extremă a cuvintelor, a textelor noastre. Nicio postare nu ţine mai mult de o ţigară, hai două. Nu mă refer la scrierea ci la citirea ei. Şi trecem mai departe. Am făcut un experiment. Am luat, aleator, cîte un text din Genunchiul Lumii al fiecărei luni, din octombrie anul trecut şi pînă azi, şi l-am citit. Aproape de fiecare dată am descoperit titluri şi fraze aproape uitate, dacă nu chiar… necunoscute. “Fragilitatea memoriei”, mi-am zis… Îmi dau seama cît de uşor mă despart de textele astea ale mele oricît de mult aş ţine la ele în momentul aruncării lor în blogosferă. Şi trec mai departe. Acum realizez, banal, şi cum trece timpul în ciuda unor întîmplări care, par doar că mă marchează din moment ce le uit. Acelaşi lucru îl pot spune despre textele, remarcabile de altfel, ale tuturor prietenilor mei de aici. De ce oare nu ni se înfăţişează toate, mereu, la îndemîna aceleiaşi priviri şi trebuie toate să rămână cu multe pagini în urmă, pentru a fi uitate?
În octombrie, anul trecut, bag de seamă că îmi plăcea să comentez pe marginea unor ştiri… inedite. Era vremea cînd scriam doar pentru mine neîndrăznind încă să mă… “promovez”. Este zona de timp trecută ale cărei texte mi se par pe nedrept văduvite de această trecere a timpului. Şi poate tocmai de aceea parcă nu le-aş fi scris eu. Cred că fiecare blogger are senzaţia asta privind în urmă de tot.
La o lună după, în noiembrie, descopeream unele “beneficii” ale Internetului care, bineînţeles, nu par să se fi concretizat pînă acum. Încă nu aveam comentarii pe Genunchiul Lumii, fiind aşadar tot în perioada ascunsă a aventurii mele bloggeristice. Apoi, la sfîrşitul anului trecut urînd lumii “ani buni de gînduri bune” tocmai descoperisem mirajul feedbackului “provocat”, acela care-ţi întoarce vizite pe blog. Atunci mi-am dat seama că pentru a fi citit trebuie să laşi urma citirii tale peste textele vecinilor şi prietenilor din blogolume. Cu timpul am învăţat să citesc asta din… “statistici” 
De atunci am prins drag de “blogăreală” ca instrument al apropierii şi comunicării. Esenţial. Păcat că nu am făcut-o mai de mult ci atît de tîrziu. Pe atunci ghiceam şi “cîtă poezie e pe aici“. Acum lucrul ăsta nu mă mai miră deloc. Este ceea ce dă sens Genunchiului Lumii şi blogolumii lui. În fiecare zi găsesc aici suficiente rezerve de mirare şi bucurie, rînduri şi jocuri de cuvinte vii şi remarcabile. Senzaţia e aia de aer proaspăt care te ţine pe linia de plutire. Ca aici, la Iulia, sau aici în Biblioteca de poezie… de pildă.
La sfîrşit de ianuarie scriam despre tragedia petrecută în Braşov, aici, la o casă de schimb valutar. Vorbeam despre gestul incredibil al unui erou, Gheorghe Lala. Nu se mai ştie nimic din ce s-a întîmplat atunci, iar numele acelui om a redevenit anonim. Da, nimic nu este important mai mult de două-trei zile-n ţara asta. Fragile nu sunt blogurile pînă la urmă, îmi zic, fragili suntem noi, cu toţii şi cu tot ce trăim. Despre cei mai mulţi dintre noi nu se va mai spune nimic… “după” oricît ne-am iluziona că ar putea fi altfel. Ba sunt convins că dacă am striga după ajutor acesta nu ar veni decît, cel mult, sub forma cîtorva rînduri de compasiune. Suntem ingraţi… “Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate”… Mă învaţă asta pînă şi blogul ăsta!
Prin februarie povesteam despre naşterea Genunchiului Lumii. Mă obişnuisem deja cu vecinii de blog, cu prietenii mei de aici – cum îmi place să le spun – comentîndu-mă. De atunci îmi este cunoscută nerăbdarea aceea a aprobării fiecărui comentariu în parte. Frumoasă clipă. Însă o dată cu timpul iată că mi s-au pierdut pe drum unii dragi… vecini de blog. Unii şi-au şters de tot urmele, unii nu mai scriu nimic, alţii nu mai vor să răspundă, să comenteze. Dezamăgiţi poate, obosiţi, plictisiţi, plecaţi… Alţii “m-au şters” din blogroll avînd cine ştie ce suspiciuni asupra-mi, neîncercînd să înţeleagă, poate, nişte erori…
Pe la sfîrşit de martie an făcut din Genunchiul Lumii martorul privirii Braşovului de sus. De pe culmile Bisericii Negre, de lîngă Clopotul ei… Sunt întîmplări din astea (ne)cotidiene care fac din blog un clasor care ar putea fi deschis cu încîntare oricînd. De dinainte de primăvară am vrut însă să surprind cît de cît întîmplările Braşovului. La început, în vremea “anonimă” a genunchiului eram chiar mult mai “implicat” în “bătătura cetăţii”. Acum privind în urmă realizez că, din păcate, m-am cam distanţat de “frumosul oraş” şi chiar de bloggerii lui. Se întîmplă multe aici şi îmi promit că voi ţine mai aproape…
În aprilie, iată, am mai făcut un prim exerciţiu de memorie, dar asupra unor fapte fără urmări sau cu prea puţine urmări despre care scrisesem pînă atunci. Era o… antropoblogie, cum au mai fost nişte metatexte şi nişte abservaţii asupra unor… blogodegradabili. Nu asupra unor texte, ca acum. Iată că devin, fără să-mi dau seama, şi manierist! Nu e în regulă!
Prin mai îmi manifestam o “variaţiune pe o temă dată”: ceva nostalgii, melancolii, dezamăgiri, dureri… Nimic nu e nou sub soare. Am observat chiar că, pe ici pe colo, unele trăiri şi-au împrumutat unora altora aproape acelaşi titlu. Da, oboseala, lipsa de prospeţime şi monotonia, căderea în banal, lipsa originalităţii şi a inspiraţiei m-au îndemnat uneori să o las baltă. Senzaţie repetitivă oricum care, cine ştie, pînă la urmă va veni de hac şi genunchiului lumii.
În iunie voiam să-mi dedic duminicile unor poezii (de duminică) dar Gala m-a deturnat, şi n-a făcut rău, şi am intrat în PDS… Şi nu-mi e tocmai simplu să mă ţin de asta, fiind de felul meu un… dezordonat.
Sunt atîtea texte aici despre care am uitat (menite… arheoblogiei). Ca la ziar spuneam… Ziarul îi iei şi-l arunci în scurt timp. Sunt aceste două făpturi de cuvinte sortite să trăiască foarte puţin… Poate de aceea sunt şi aşa de frumoase, precum muzicile cu care m-am obişnuit să le însoţesc… Aici însă, în blogosferă, iată, mai poţi răsfoi deşi cred că unii nu o facem deloc. Despre soarta miilor mele de texte din ziare nu mai ştiu însă nimic. Nicio frîntură. Nu am fost dintre cei care să şi le colecţioneze. Din păcate. Poate o să mă duc odată, cîndva, la bibliotecă să fac puţină… arheologie. Să scurm prin cenuşă, dacă nu s-or fi dat… vîntului şi acolo, cum topite au fost hard-discurile din care au plecat…
Demisia de onoare a unui blogger
De regulă memorăm o personalitate printr-o singură calitate, chiar dacă artistul sau… cetăţeanul respectiv este polivalent. Un actor rămîne un actor, un poet rămîne un poet, un muzician rămîne un muzician. Bineînţeles însă că respectivii se vor aventura, deseori, să fie şi cîte ceva… din… altceva, fie fiindcă creativitatea le-o cere, temporar, fie pentru că doresc să fie văzuţi din cît mai multe unghiuri. Iar cazurile nu sunt izolate nici la noi nici aiurea.
Actor îl ştiu şi îl văd de mult pe Mihai Mălaimare. Actor îl ştiu şi pe Mircea Diaconu şi pe Ion Caramitru. Actor a rămas şi Victor Rebengiuc, cum poet a rămas Adrian Păunescu. Ca “folk-ist” îl recunosc pe Victor Socaciu ori pe Florin Chilian… Unii însă au ţinut să se facă puţin… miniştri şi deputaţi, senatori sau militanţi pe alte baricade civice ori politice. Pentru mine efortul lor de a intra şi sub alte reflectoare nu are nicio însemnătate, nu-mi spune nimic. Ba cred că ipostazele secundare ale acestor personalităţi le vor mina, pînă la urmă, recunoaşterea cîştigată prin vocaţia lor esenţială – mai ales dacă vor persista prea mult în această… duplicitate. După părerea mea, apele trebuie despărţite, fiindcă nu văd beneficiile… amestecării lor.
Scriu asta fiindcă azi am remarcat o retragere, cu putere simbolică, “demisia” lui Mihai Mălaimare. Şi nu dintr-o postură solidă, care l-a consacrat, cea de mare actor sau de… politician, ci demisia din ipostaza de blogger, mai fragilă, poate chiar inexistentă pentru unii pe o scară tradiţională a valorilor… palpabile! O demisie de onoare din rolul de comunicator cu lumea, demisie pe care eu unul o regret. Cu atît mai mult cu cît aici nu era vorba despre… jocul dublu despre care vorbeam mai sus, blogul fiind în acest caz un surplus de comunicare oferit de artist celor dornici să îl asculte şi altfel. Văd în această retragere însă un exemplu care ar putea rezolva, în multe cazuri, ecuaţia adevăratelor duplicităţi compromiţătoare, după cum le cîntăresc eu. Comparaţia poate fi puţin forţată, recunosc.
Mihai Mălaimare se opreşte din acest exerciţiu fiindcă, după cum spune: “Din pacate, aproape fara sa-mi dau seama, am devenit asemeni celor pe care i-am dispretuit dintotdeauna: mitocanii! Ma refer, evident, la articolul dedicat doamnei Ridzi, inexplicabil pentru mine in acest moment.” După mine, bloggerul Mălaimare este prea exigent aici, într-o blogolume care, de prea multe dăţi, descoperă mitocănii mult mai urîte, uneori chiar la adăpostul confortabil al anonimităţii. Şi mult prea exigent faţă de ce se întîmplă în România reală. Aş crede chiar că însuşi termenul de “mitocănie” folosit aici nu este potrivit. Dar, desigur, decizia lui Mihai Mălaimare nu poate fi decît respectată şi cred că omul, şi cel căruia nu puţini i se adresează, firesc, cu apelativul “maestre”, îşi va atrage, vrînd-nevrînd, prin acest gest şi mai multă consideraţie. Spuneam că regret oprirea acestui blog fiindcă aici am găsit, nu odată, posturi, atitudini, memorabile, cinstite. În noiembrie 2007 cînd îşi pornea aventura prin blogosferă, Mălaimare spera ca aceasta “sa fie o intalnire la o cafea virtuala care sa ne fie de folos, sper, tuturor.” Sunt convins că aşa a şi fost şi fără… mască, pentru cei care au zăbovit citindu-i opiniile consistente despre viaţă, teatru sau politică.
Ieşirea de acum din această scenă este una elegantă şi are o justificare, oricît de subiectivă ar fi ea. Alţii dispar pur şi simplu în ceaţă, plictisiţi sau constatînd că nu au ce spune. Alţii, şi mai mulţi, şi nu mă refer strict la blogosferă, ar trebui să îi ia exemplul actorului şi să demisioneze pentru (i)responsabilităţi şi mitocănii infinit mai mari care afectează milioane de români.
În orice caz, artistul Mălaimare rămîne, oricum, cu celelalte mijloace ale sale de comunicare care l-au consacrat, mai ales cele din faţa cortinei şi din spatele măştii. Şi, cine ştie, poate se va întoarce în blogolume, fiindcă îşi are locul său şi aici.
“Prietenii lui tati”
44… Cam atâtea comentarii am primit în trei zile la postul meu anterior, de ziua Inei. Care mai de care mai… dincolo de cuvinte. Ziua fetiţei mele, firesc, e cel mai important eveniment pentru mine şi am lăsat această însemnare aici pentru a marca asta, pornind de la premisa că blogul rămîne oricum un spaţiu personal, ceva asemănător unui album de fotografii. Desigur, aproape toţi cei ce scriem aici ne asumăm, mai mult sau mai puţin, unele devoalări ale intimităţii şi găsim în asta un mod de comunicare ori poate chiar un fel de a arunca în mare răvaşe ascunse în sticle. Alţii încearcă prin asta să îşi măsoare ratingul sau să frapeze. Sunt bloguri foarte personale (dacă nu cumva e un pleonasm în asta), discret… personale sau altele ermetice cînd e vorba de a ghici cine stă în spatele lor… Dincolo de orice motivaţii şi de calea aleasă blogolumea este încă fermecătoare însă mai ales prin “prea personalul” ei.
Şi cum spuneam… Puteam, sau nu, să scriu despre evenimentul acesta al meu. Şi m-am gîndit de două ori înainte de a da acest plus de “personal” genunchiului ăstuia al lumii mele. În clipa în care am ales mi-am dat seama că da, acest loc este oricum unul aproape intim, aproape în conflict cu mediul deschis în care se propagă. Şi este şi un jurnal şi un album de fotografii pe care, poate, chiar fiica mea îl va mai răsfoi cîndva şi va găsi aici… semne pe care consider firesc că trebuie să i le dau, să i le las ei ca parte esenţială a acestui genunchi al lumii.
Fiind vorba aşadar despre o însemnare fără însemnătate pentru lume, pentru exterior, pentru cotidian, ziua Inei a fost întîmpinată, cum spunea cineva, cu o “avalanşă” de urări, iar ea şi-a căpătat aici, pentru o zi, două, un “club de admiratori”. I-am deschis, desigur, pagina şi s-a arătat mirată că despre ea este vorba aici. Apoi m-a pus să-i citesc fiecare rînd şi să îi spun cine este “nenea” şi cine este “tanti” şi ce este cu “lupul” ăla, dar cu “pisica aia neagră”, dar cu personajul din Ice Age! Mirarea s-a transformat într-o curiozitate haioasă şi nu a fost oră aproape în care să nu mă întrebe dacă a mai primit vreun mesaj pe “Internetul ăla al meu”. Da, fiindcă “Internetul ăsta” devenise al ei, era al ei. Şi s-a bucurat că “prietenii lui tati” îi acordă, de ziua ei, atîta atenţie şi că au devenit şi ai ei.
Astfel, mi-am mai dat seama de un lucru. Chiar dacă nu am putut să-i spun mai nimic despre unul sau altul (desigur au atras-o mai mult comentatorii cu… fotografie) voi, toţi cei 44 de aici (poate puţin pentru exigenţele în materie ale unora sau altora), şi fără îndoială nu numai, sunteţi de acum mai mult decît un simplu blogroll… Sunteţi “prietenii lui tati”, cei care aţi participat la sărbătoarea noastră. Mai mulţi, poate, şi cel puţin la fel de însemnaţi precum cei din imediata mea vecinătate. Nu mă aşteptam, cu atît mai mult cu cît postul meu nu a fost deloc un experiment.
Vă muţumesc, dragi prieteni, pentru înseamnata voastră vecinătate. Vă mulţumim! Şi ca de multe alte dăţi acest “mulţumesc” are aici, în blogolume, o altă încărcătură decît cea a cuvîntului rostit în împrejurări obişnuite, dată de o egală sinceritate… imponderabilă, eterică, dezinteresată. Socot, de aceea, acest “mulţumesc”mai altfel, mai greu, mai de luat în seamă… chiar dacă, aparent, este mai simplu de rostit.
Mulţumesc, Mami Nineta, Ruxi, Onu, Brush, Pescăruş argintiu, Winton, Clarisa, Stropi de suflet, Florin, Nevermore, Cella, Ela, Blooog, Adi, Geo, Adc, Lollitta, Gabi, Mihaela, Tavi, Mădălina, Marius, Vania, Oana, Gina, Chat Noir, Geanina, Anamaria, Lilick, Flavius, Cristian, Angela, Athe, Iulia, Mircea, Daurel, Gabi, Ioan, Laly, Zamfir, Codeus, Ilana, Gala, Manole.. şi tuturor pe care v-am simţit pe aici şi cu această superbă ocazie…
Servus şi… toate cele bune!
Căderea din Lună
În cîteva ore se fac 40 de ani de la primul pas pe lună, de la Apollo 11, de cînd Neil Armstrong a spus, memorabil: “Acesta este un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire”. Prilej de fanfare, de controverse, de mistere. Da, nu zic nu, a fost o chestie… mare, de proporţii istorice, iar dacă pe vremea aia media ar fi fost la fel de “în floare” ca acum, probabil am fi putut compara, în privinţa audienţei, urma pe lună cu ceremoniile funerare, tot planetare, recente ale lui M.J. (moonwalk…) Ştiu, sunt vremuri şi lucruri diferite.
Însă privesc peste ăştia 40 de ani (şi cu o oarecare sensibilitate din partea-mi pentru acel 1969) şi îmi dau seama că, din 40 în 40, sunt doar cîteva momente memorabile de spus, aşa dintr-o respiraţie, privind de la nivelul istoriei umanităţii. Dar privesc şi din perspectivă personală la cifra asta şi descopăr sensibilităţi reţinute undeva în amintiri. Apoi privesc spre… Lună!
Ca un făcut, într-un fel sau altul, şi prin intermediul blogolumii (sau… BlogoLunii?) astăzi gîndurile mi s-au intersectat cu aceste semnificaţii. Mi s-a părut interesant să constat că, în vreme ce americanii vorbesc despre triumful lor din iulie 1969, noi românii, de 40 de ani încoace, nu prea avem despre ce triumf să vorbim. Şi ni se sugerează chestia asta, chiar acum, printr-un articol din “The Observer” în care ni se arată imposibilitatea ca şi noi să fi avut vreo revoluţie împlinită, ni se dă cu tifla… imaginii lui Ceauşescu împuşcat. Iar la Daurel am găsit o explicaţie a “succesului” nostru faţă de al altora… Da, într-un fel noi am rămas… “căzuţi din lună” pe lumea asta.
Privind spre cei 40 de ani de cînd noi oamenii am cam… pîngărit virginitatea lunii (fapt pedepsit, se va vedea, după cum se pare…) constat altceva însă. Îmi dau seama cît de dor mi-e de luna aia veche, rotundă cît o pîine mare care, mi se agăţa de marginea ferestrei casei bătrîneşti de la ţară. Luna aia cu un voal plin de stele căzătoare… Nu am mai văzut-o de mult, aşa cum o vedeam din sat…. Alteori o priveam de pe prispă, parcă stătea să îmi cadă în braţe să ne îmbătăm împreună de parfumul tare al reginei nopţii. Nici regina nopţii nu am mai găsit-o de mult… Şi îmi amintesc despre astea dinspre uliţele copilăriei mele, cu colbul din şanţurile de pe marginea drumului şi fîntînile şi bolovanii pe post de bănci de pe la porţi. Despre ele m-a întrebat ceva, cineva cu “stropi de suflet la vedere”, pe a cărei “la ţară” o invidiez oricum ar fi. Luna aia… dodoloaţă era mereu acolo, după acelaşi drum lung şi sufocant “cu Rata”, de care mi-a amintit şi Adi…
Iar cei 40 de ani îmi spun şi altceva. Şi se leagă altfel de “luna mea”. Este o vîrstă. Nu ştiu, la mine au rămas mereu cîteva vîrste peste care nu a mai trecut vremea. Pe tata, de pildă, l-am văzut mereu ca avînd pe acolo, 40 sau 42 de ani… La fel l-aş vedea şi astăzi. Cum vîrsta mamei mi s-a oprit pe undeva la 37. Aşa o văd şi acum, indiferent cît a mai trecut de atunci… Iar eu aveam cîteva luni cînd americanii ăia puneau piciorul şi îşi lăsau înfiptă urma-n lună… În ce mă priveşte, nu i-aş da deloc,… lunii mele, 40 de ani.
Poate fiindcă, aşa cum îmi dau seama acum, la un moment dat, nu ştiu cînd şi cum, am cam căzut din ea… Un fel de sonată a lunii?
