GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruAmintiri
Garsoniera de la etajul 10
Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin “saloanele” şi “seratele” dansante cu ceai de tei ale “elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…
Rainer Maria Rilke: “Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”
Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…
Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.
Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.
Vasili Kandinski: “Arta este rostirea tainei prin taină.”
Kandinsky - Cer albastru
Amintiri în festival. Teatru
Printre întîmplările frumoase “de Braşov” nu ai cum să treci cu vederea Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Eu unul cred că am prins drag de teatru tocmai datorită unei asemenea ediţii de festival, din vremea în care era un privilegiu să pui mîna pe un abonament la serile evenimentului, din vremea în care te întorceai acasă în frig şi la lumina lămpii cu gaz rămîneai încălzit doar de cele văzute pe scenă chiar dacă şi scîndura pe atunci era neîncălzită. Adunasem o plasă de programe de spectacol pe care încă n-am reuşit să le regăsesc deşi ştiu că sunt pe aici pe undeva. Ţin minte apoi că prin anii ‘90 veneau la Braşov şi trupe de afară, iar “sus la Sala Studio” se petreceau întîlniri mirabile cu artişti sau cronicari pe care n-ai fi putut îndrăzni să-i atingi. Pe vremea aceea îmi făceam în serile festivalului şi “mîna” într-ale cronicilor de teatru or interviurilor de prin spatele scenei… Oameni, momente, piese… Apoi au fost cîteva pauze şi cîteva ediţii ori prea “ţipate” (la propriu şi la figurat) ori prea şterse şi mulţi dintre cei ce colorau festivalul printr-o anume boemă s-au dus… Festivalul de Dramaturgie Contemporană a intrat şi el în showbiz, în culise, şi şi-a mai pierdut din trăirile şi sensibilităţile vechi. Sau poate le-am pierdut eu inclusiv prin lipsa mea de la destule din momentele mai din urmă, remarcabile desigur, ale Festivalului. De aceea nici nu numesc acum anumiţi oameni, anumite piese, care au făcut din această frumoasă întîmplare a oraşului… frumoase întîmplări ale mele. Mă bucur că se întîmplă mai departe, că începe de mîine a XXI-a ediţie, cu casa închisă pentru cîteva dintre piesele din program. Cum regret, de pildă, într-o măsură asemănătoare, că nu se mai petrece, la fel ca în anii săi buni, “vechiul” festival braşovean de jazz, un alt prilej de… patriotism local. Aşa că, vreme de zece zile parte din lumea bună a teatrului românesc se mută la Braşov fiindcă, deh, mai vine şi muntele la… Mahomed 
O să trec pe acolo să văd dacă pot “lega” lucrurile cu acelea despre care mi-am amintit acum…
P.S. – Jon Lord… dacă tot vorbim despre atîtea lucruri de-astea dragi 
Avertismente. Dependenţe. Drumul spre casă
Ar fi bine să-ţi convoci la referendum celulele, moleculele, gîndurile, după care să faci bine şi să te autoreglementezi! “Exist sau nu exist?”, “Sunt sau nu sunt?”, asta trebuie să întrebi. “Da sau nu?”. Bagă la cap, atitudinea ta lasă mult de dorit în ultima vreme! Nici nu le mai răspunzi oamenilor la salut şi eşti dispreţuitor în faţa vecinilor. Te crezi superior şi nu-ţi mai îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost trasate. Partea ta de grădină e năpădită de buruieni şi au trecut cîteva luni de cînd nu ţi-ai mai plătit contribuţia pentru curăţenia, căldura şi siguranţa obştii… Autoreglementează-te sau vei fi expulzat! Lumea aia cu care cochetezi în ultima vreme nu o să-ţi sară în ajutor, o să-ţi întoarcă spatele la primul tău semn de oboseală sau lîncezeală, o să vezi! Ăsta ţi-a fost ultimul avertisment!
După vorbele astea în loc de “bună dimineaţa” ai plecat îngîndurat spre… birouri. Pe drum ai cules cele zece frunze cu care erai dator pentru ora săptămînală de amenajări ale anotimpurilor interiorare. Dacă mai aşteptai o zi sau două nu le mai găseai nici pe astea. Vorbele alea ţi-au zăngănit în minte toată ziua. Nici măcar nervii, suspiciunile, ameninţările mitraliate printre dinţi, nici măcar obişnuitele şicane sau termenele imposibil de respectat din cauza convivilor ingraţi şi aberanţi nu te-au activat. La un moment dat ai fost chiar tentat să ceri o cafea dar ţi-ai adus aminte că ai promis că renunţi măcar la drogul ăsta. Una din puţinele promisiuni pe care de altfel ai reuşit să ţi-o respecţi de cînd cu criza asta. O cafea ţi-ar fi făcut şi mai rău, te gîndeai, trăgînd cu nesaţ din ţigară, pe drumul de întoarcere, recunoscător ţie însuţi că ai rezistat ispitei, că ai făcut şi tu ceva bun în ziua asta. O zi goală în plus…
Străzile, pe care le fotografiai zilnic, ţi se par acum cu totul străine. Cetăţenii care îţi erau atît de familiari ţi se par acum din altă rasă, de altă culoare. Ai senzaţia că toţi te urmăresc cu privirile, că vor să-ţi ceară ceva, că îţi respiră aerul cu cît încerci să te fereşti mai mult. Locul din care dimineaţă îţi culesesei frunzele e împînzit acum cu panouri albe de tablă. În spatele lor, nişte tipi fără feţe ung cu clei, absorbiţi, direct pe pămînt, foi mari de hîrtie pe care ghiceşti ascunse imaginile altor tipi, tot fără feţe…
Într-un tîrziu te apropii de curte, o curte mare şi necunoscută chiar dacă bănuieşti că acolo este “acasă”. Dalele de beton au formă de litere. Nici pe acestea nu le recunoşti. Respiri uşurat odată ce ai încuiat uşa în urma ta. Aprinzi lumina, ceva măcar aici ar fi trebuit să îţi limpezească amintirile, senzaţiile. Nu este aşa. Pe masă, acolo unde-ţi lăsasei dimineaţă laptopul deschis vezi doar cablul tăiat şi un bilet: “Autoreglementează-te sau vei fi expulzat!!!”…
Un rest de zi. Cu Montale şi Pavarotti
Mi-am făcut un obicei din a privi din cînd în cînd spre istoria zilelor. Şi asta fiindcă am observat că în felul ăsta nu uit ceea ce, altfel, sigur aş… uita. Istoria unor zile mă bucură ca o jucărie pe un copil. Cîteodată scriu despre astfel de zile (sau, mai bine, mărunte resturi de zile, fiindcă din păcate doar resturilor de zile le rămîn aceste bucurii), despre astfel de încîntări mirabile, pur şi simplu, şi nu din apucături… emfatice sau… comemorative. Scriu despre ceea ce simt, încerc să exprim trăiri, nu să fac savante fişe de lectură (nu e momentul şi nici locul pentru acelea). Şi fac asta cu gîndul că, poate, mai încolo, mă voi întoarce să mă bucur şi de aceste note la… resturile mele de zi. Şi dacă nu eu, poate altcineva, poate chiar fetiţa mea, Ina…
Restul zilei de azi mi i-a readus pe Eugenio Montale şi pe Pavarotti. Întîmplător cu Montale m-am mai întîlnit exact acum o lună. Pe Pavarotti îl ascult, din cînd în cînd, şi nu pot şi scrie despre el. Amîndoi s-au născut într-un 12 octombrie, primul în 1896 al doilea în 1935.
Însă cu Eugenio Montale m-am întîlnit prima dată în 1988 şi am în faţă acum cartea pe ale cărei pagini am lăsat sublinieri în 1988, în 17 septembrie (Eugenio Montale – Poezii, Editura Dacia, ediţie îngrijită de Marian Papahagi). De atunci, Montale este unul dintre poeţii ale căror versuri le ţin la capul patului, cel care mi-a adus Italia aproape, alături de Pavese… Poet frust, cotidian, şi totuşi atît de muzical, spirit erudit şi biciuitor asupra unei existenţe nu tocmai… poetice.
La finalul volumului amintit, într-un interviu imaginar cu sine însuşi, Montale scria, modest (şi şi de aceea mă plec mereu în faţa lui): “Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, mîine alţii vor urma căi diferite; eu însumi pot să mă schimb. Am scris mereu ca un biet om şi nu ca un om de litere profesionist. Nu posed autosuficienţa intelectualistă pe care unii ar putea să mi-o atribuie şi nici nu mă simt investit cu o misiune importantă. Am avut simţul culturii de azi, dar nici măcar umbra culturii pe care aş fi dorit-o, şi cu care, probabil n-aş fi scris niciodată niciun vers. Cînd mi-am dat la tipar primele poezii m-am ruşinat o vreme, acum pot vorbi de ele aproape cu indiferenţă. Poate aş fi făcut rău să nu le scriu şi să nu le fac cunoscute. Mi-am trăit timpul cu minimumul de laşitate care era îngăduit slabelor mele forţe, dar sînt unii care au făcut mai mult, mult mai mult, chiar dacă n-au publicat cărţi.”
Ajunşi aici
Ajunşi aici, încetează,
zice umbra.
Te-am însoţit în război şi în pace şi încă
în răstimpul dintre ele,
am fost pentru tine exaltarea şi plictiseala,
ţi-am insuflat virtuţi pe care nu le ai,
vicii pe care nu le-ai avut. Dacă acum mă desprind
de tine nu te va durea, vei fi mai uşor
decît frunzele, mişcător ca vîntul.
Trebuie să ridic masca, eu sînt gîndul tău,
sînt ne-necesarul tău, inutila ta coajă.
Ajunşi aici încetează, smulge-te din răsuflarea mea
şi umblă prin ceruri ca o rachetă.
Mai sînt încă lumini la orizont
şi cine le vede nu e un nebun, e doar
un om şi tu înţelegeai să nu fii astfel
din dragoste pentru o umbră. Te-am amăgit
dar acum îţi spun ca ajunşi aici să încetezi.
Mai binele şi mai răul tău nu-ţi aparţin
şi pentru ceea ce vei avea te poţi lipsi
de-o umbră. Ajunşi aici
priveşte cu ochii tăi, şi chiar fără ochi.
Eugenio Montale – Jurnal din ‘71
