GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru Şi totuşi...
Mierea spălată cu apă de ploaie
Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…
Dare de seamă. Limpeziri
“Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare.” Am pornit ziua de azi cu acest rînd al lui Camus scos de pe net. Ştiam că 7 noiembrie este şi ziua în care s-a născut Albert Camus şi cum nu reuşesc să mă lecuiesc din a încercui în calendar anumite zile, cum aş fi putut să nu-mi manifest manierismul şi de data asta glosînd tocmai despre Camus?! Revenită pentru o zi, toamna, azi, chiar vrea să îmi arate din nou că am judecat-o strîmb alintîndu-mă cu frunze luminate şi soare cald. Soarele cade acum blînd pe măsuţa pe care am stivuit toate cărţile lui Camus tocmai scuturate de praf. Cred că am găsit tratamentul pentru a aluga mohorîrile zilelor, destule, din urmă: toamna de o zi şi vindecarea de ispita oricăror speranţe insuflată de Camus.
Nu mai ţin minte cînd am citit “Ciuma”, dar ştiu că a fost una dintre cărţile care au încercat să mă limpezească, într-o vreme… Şi îmi dau seama acum că am pierdut pe drum acea limpezire şi că ar trebui să o apuc înapoi ca să înnod firul de unde s-a rupt. Cunoşteam epidemia din Oran şi şobolanii şi scepticismul doctorului Rieu printr-o lectură obligatorie care mă revolta prin imagini şi totuşi atunci îmi dicta că revolta ar fi inutilă în faţa unui rău dat. “Ciuma” a fost însă numai cîrligul cu care Camus avea să-mi răvăşească gîndurile şi şabloanele timpurii gata să mi se prăvălească în minte la lecturile lui ulterioare. Apoi am găsit în “Caiete” aceste fraze: “Să nu mă despart de lume. Nu ne ratăm viaţa atunci când o aducem la lumină. În toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, caut din răsputeri să restabilesc contactele. Şi chiar în această tristeţe din mine, câtă sete de iubire şi ce beţie la simpla privelişte a unei coline în aerul serii. Contacte cu tot ce este adevărat, în primul rând natura, apoi arta celor care au înţeles, şi propia mea artă dacă voi fi în stare. Dacă nu, lumina şi apa şi exaltarea încă se mai află în faţa mea, şi buzele umede ale dorinţei. Deznădejde surâzătoare. Fără ieşire, dar practicnd neîntrerupt o stăpânire pe care o ştim zadarnică. Esenţialul: să nu ne pierdem acea parte din noi înşine care doarme în lume.” Iar din “Mitul lui Sisif” am aflat cum “Cei trişti au două pricini: ignoranţa sau speranţa. Don Juan ştie şi nu speră”, fapt pe care îl recunosc dare pe care, încă mi-e greu să-l practic.
Ceva mai tîrziu, Camus mă învăţa abecedarul revoltei, din primele rînduri ale “Omului revoltat”: “Ce este un om revoltat? Un om care spune nu. Dar refuzul său nu înseamnă renunţare: căci el este un om care, la început, spunea da. Un scalv care toată viaţa a primit ordine consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă. Care este conţinutul acestui “nu”? El înseamnă, de exemplu, “lucrurile au durat prea mult”, “pînă aici!”, “ai mers prea departe” şi, în plus, “există o limită peste care nu vei trece” (…) Revolta nu funcţionează fără sentimentul că tu însuţi, într-un anume fel şi într-o anume privinţă, ai dreptate. Prin asta, sclavul revoltat spune în acelaşi timp şi da şi nu. (…) El demonstrează cu încăpăţînare că există lucruri care “merită să…” care se cuvin apărate.” Şi trebuie să recunosc că încă nu ştiu să spun Nu! Iar colecţia de citate ar putea continua la nesfîrşit, fiecare pretext pentru alte… dări de seamă.
În cele din urmă, întorcîndu-mă la “Ciuma”, am înţeles de ce “E ruşinos să fii fericit singur”…
P.S.: Ce altceva, mai în ton, decît un Deep Purple memorabil?
De vînzare. Spaime
N-am prea consemnat din istoria crizei politice. Privind criza economică am lăsat să se întrevadă destule din rîndurile mele. Despre criza noii gripe nu am scris mai de loc. Toate astea au devenit aproape banale prin mediatizarea excesivă şi apoi cred că fiecare dintre noi avem anumite mecanisme de autoapărare împotriva lor. Mai solide sau mai străvezii, mai argumentate sau mai naive.
Şi totuşi, orice vaccin ai avea la îndemînă, este imposibil să nu te întrebi: “cum naiba am ajuns să trăiesc toate aceste crize deodată?”. Este imposibil ca niciun virus dintre cei răspîndiţi de aceste boli să nu te atingă, să nu te dezechilibreze cumva, oricît de tare te-ai arăta. Fiindcă, nu-i aşa, “noi rumânii suntem dîrzi şi am trecut prin “alte de-alea” şi mai rele şi nu ne-o pune în genunchi acum… contextul ăsta nefavorabil! Fir-ar ea de soartă!”
Aş fi curios să aflu gradul de percepţie al românilor privind cele trei crize, care dintre ele deţine ponderea semnificativă în coşmarurile sau nopţiile lor albe? Aş fi fost inspirat să-i întreb pe oamenii din autobuzul ăla de ieri: “băi fraţilor, de ce vă e frică?!”, fiindcă asta se vedea pe chipurile lor, un soi de spaimă.
Eu unul, în orice caz, nu cred că vreunuia dintre ei i-ar fi păsat în vreun fel de declaraţia lui Băsescu, ce avea să urmeze a doua zi, prin care a promis că va lupta “până când le va ieşi din cap că pot să pună mâna pe ţară”, vorbind despre trîntirea croitoraşului şi despre toţi ce-i sunt împotrivă şi care, iată, ar vrea să-i ia ţărişoara de pe mînă! Mă îndoiesc că vreunul dintre ei se gîndea pe cine va nominaliza, din nou, preşedintele pentru funcţia de premier… Cît despre interesul pentru cei clasaţi pe primele două locuri la prezidenţiale, sunt aproape sigur că-i privea tot cam în aceeaşi măsură pe călătorii acelui autobuz… Resemnaţi, ei ştiau foarte bine că totul e de vînzare, că totul ţine de acel a “a pune mîna pe ceva”, fără a bănui, probabil, că tocmai existenţa lor a fost, a nu ştiu cîta oară, pusă pe tarabe, la vînzare. Şi mai ales fără a bănui măcar că soarta asta nu le-a fost “dată” şi că ar putea face aşa încît să nu le mai fie teamă. Şi uite cum subiectul devine, vrînd-nevrînd, din nou, retoric… 
P.S. – Un antidot, dintre cele care-mi plac în serile astea prea reci de noiembrie: Horia Brenciu. Braşovean, desigur. 
Despre Omul Nou. Cu Augustin Buzura
Am primit, zilele astea un text, pe e-mail (prin mulţimea de… bancuri zilnice), din partea unui prieten: “Amar”, un editorial al acestor zile al lui Augustin Buzura. L-am citit şi eu curios (probabil textul e deja de notorietate), atras fiind de semnătură, dar şi cu un dublu scepticism. O dată, aşteptîndu-mă la un posibil nou manifest, scurs prin ţeava contaminatoare cu manifeste, care ar cerşi ori respectul ori ridicarea românilor la lupta cea mare cu… ticăloşii şi hoţii de ţară. Apoi, amintindu-mi de răfuelile şi acuzele ce i s-au adus pe vremea cît a fost preşedintele Fundaţiei Culturare Române şi al Institutului Cultural Român, puteam bănui un Buzura revanşard şi stimulat de gîndul că roata se întoarce după cîţiva ani. Dar nu, scepticismul meu iniţial nu a fost întemeiat citind acest text. Nu cred că Buzura are poliţe de plătit şi asta se poate vedea răsfoind inclusiv Cultura. Cred că acest text merită să fie citit aşa cum este, amar. Nu ca o sentinţă sau diagnostic, cît ca o sinceră opinie sau privire (cu nuanţele-i cioraniene cu tot) într-un ciob de oglindă. De aceea îl şi reproduc mai jos, aşa cum l-am primit, întreg. Apoi el, textul, mă îndemnă să-l caut pe scriitorul Augustin Buzura, cel ştiut şi aşteptat ca pîinea caldă, cîndva, cu refugiile şi orgoliile lui cu tot:…
Augustin Buzura
Amar
“Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula…
“Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales,cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica,de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zamolxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân.
Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am
amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic…“ Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?“ Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete“. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator.
De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nici o legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala.
Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate.
De “pe sticla” tv s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p…mo-tii, Majestate!“
Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul.
Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc.“
În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: Omul nou.
Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale… capitalismului!
Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil.”
P.S. – Muzica, probabil, nu se potriveşte, însă prea “mă bîntuie” piesa asta şi La Roux
Florin Chilian. Iarna… Dar noi, ăştilalţi?
Televizoarele urlă: “Gata cu guvernul Boc!”, “E începutul sfîrşitului lui Băsescu!”, “Negocieri pentru o majoritate transparentă”, “Victorie istorică a Parlamentului”, “Un nou început!”, “Klaus Johannis, premier” (de nu ar fi, sper, o dezamăgire şi el!) sau “Unul din patru români angajaţi în mediul privat a ajuns şomer anul ăsta”… Şi mă întreb ce contează şi ce durează din toate astea? “Marele” Boc şi ai lui, cu obedienţa lor tristă cu tot (se credeau şi ei intangibili!) s-au dus, în sfîrşit, şi e bine fiindcă dintotdeauna am văzut în acest guvern o catastrofă într-ale guvernării şi moralei, cum tot de la bun început am văzut ca jalnică şi ipocrită “alianţa” PDL-PSD. Însă privind la starea României şi a românilor azi, la gălăgia care ne înconjoară, mă întreb: cine şi ce ne va scoate din asta? Avem alternativă? Este alternativa acolo, în faţa camerelor de luat vederi?… Suntem în stare să ne asumăm alternativa, să facem ca lucrurile să se desfăşoare pînă la capăt?
E frig. O pală de vînt rece mi-a tăiat respiraţia în seara asta în vreme ce la prînz totul era… călduţ. Mai sus, “la munte” se vede prima zăpadă, sau începutul unei zăpezi şi al unui ger de care mă voi sătura pînă peste gît. Se apropie vremea în care vorba românilor va rămîne una singură: “Să mă văd eu ieşit şi din iarna asta şi…”
Astăzi, cu o zi întîrziere, am citit interviul cu Florin Chilian din “Jurnalul Naţional”, din “Mişcarea de rezistenţă”. Şi zice el acolo: “E momentul să ne ocupăm noi de noi înşine şi să apelăm la instituţia asta a lui “Nu”. Adică gata, bă, cu jegoşii, cu nenorociţii şi curvele. Până aici. Dar până a ajunge acolo, pentru a putea avea exerciţiul ăsta al alegerii, trebuie să fii citit.” Sau: “E atât de stricată societatea românească, încât toţi au senzaţia că nu se mai poate schimba nimic. Dar nu despre asta e vorba în jurnalism. Trebuie să educi o mentalitate şi, aşa cum nu-ţi educi copilul cu cărămida în gură, nu educi nici socialul cu realităţi instant. Dar pentru asta îţi trebuie mai multă minte, mai multă nobleţe, mai mult suflet, mai multă credinţă sau mai puţin interes pe conturile din străinătate. Dracu’ să-i ia, gâţii mă-sii!”
Acum ceva vreme îl judecam greşit pe Florin Chilian considerînd că nu trebuie să se coboare “în cocinele în care te mănîncă porcii”, admirîndu-i însă muzica mai departe. Cu toate păcatele lui omeneşti, existente sau nu, îmi dau seama că nu aveam nicio cădere să-l judec, ca pe nimeni altcineva de altfel! Acum însă îi înţeleg mai bine lui rezistenţa, decît a altora!, şi poate am trăi în o ţară normală dacă aceasta nu ar fi aproape singulară, nu prin vorbe ci şi prin gesturi şi întîmplări. Cu atît mai mult cu cît vine din Cultură sau cu cît aduce Cultura în stradă. Acum pricep mai bine ce vrea Chilian (pe undeva, prin atitudine îmi aminteşte de Vîsoţchi…) să spună cînd zice: “Atâta vreme cât vine un şef de la dezinformare-manipulare, nu ştiu ce căcat de serviciu, să mă vadă pe mine la Folk You!, îţi dai seama că am foarte mulţi duşmani, mai ales după ce am dat Guvernul în judecată. Brusc, mi-au crescut vreo şapte dosare penale. O să vedeţi în curând, că mă pun eu pe ei! Să publici asta, că vreau să-i fac vedete, pe jegurile astea, să le f… muma-n gât!” Şi înţeleg perfect citind: “Eu nu cred să văd schimbări semnificative în timpul vieţii mele, dar am o spaimă teribilă de-o întrebare de-a lui fi-miu sau fi-mea: “Da’ tu ce-ai făcut, bă, pentru mine? Asta e societatea pe care mi-o oferi!?”. Şi cred că genul asta de întrebări m-ar pune în cap dacă n-aş avea răspuns. Cel mai adânc vis al meu, singurul lucru care mă ţine în mişcare e că nu-mi doresc să treacă copilul meu prin ce-am trecut eu. Şi de-aici toată nebunia asta pe care o vedeţi voi la mine, pe deplin asumată.”
Florin Chilian are răspunsul şi atitudinea lui. Normalitatea lui. Asumate. Dar noi, ăştilalţi?…
P.S.: Astăzi Alexandru Andrieş a împlinit 55 de ani. La mulţi ani, maestre! Sunt mîndru cu el, că e… braşovean şi merită mult mai multe rînduri. Dar la momentul potrivit
Pentru cine bat clopotele, stimabililor?!
Zi de duminică. Românii, parte dintre ei, merg la biserică. Parte din ei fiindcă mai cred, alţii din automatism, “de ochii lumii”, din rutină ca atunci cînd îşi fac cruci trecînd pe lîngă biserică fie că sunt la volan fie că nu au prins loc în autobuz… România, ţară fundamental creştină.
Zi de duminică şi… întîmplător Traian Băsescu îşi gravează numele pe clopotul bisericii de un milion de euro din incinta Cotrocenilor, iar Mircea Geoană participă la sfinţirea clopotelor Bisericii Evanghelice din Bistriţa. Nu mai contează că Biserica de la Cotroceni a mai fost reconstruită şi deschisă o dată de pe vremea lui Ion Ilescu, nu mai contează că, probabil, Mircea Geoană nu prea are nicio treabă cu Biserica Evanghelică. Fiecare dintre ei ştiu însă că drumul spre Biserică e pavat cu voturi. Şi mai ales dacă asta se întîmplă să coincidă cu o “baie de mulţime”… Normal că nu mă aşteptam la altceva. Milioanele investite în biserici de către Putere trebuiau să dea roade, pareteneriatul trebuia arătat lumii. Aşa că declaraţia lui Băsescu cum că “Multumesc mult tuturor, multumesc Bisericii Ortodoxe romane, multumesc tuturor romanilor si ii asigur ca parteneriatul dintre puterea politica si Biserica Ortodoxa romana, parteneriatul dintre preoti si cetatenii Romaniei, este solutia care ne duce in unitate si bine mai departe”, este firească. Geoană a fost mai diplomat vorbind despre unire în faţa “acestui an cu multe incertitudini si riscuri”.
Crin Antonescu a fost şi el la biserică, dar la Tivoli, în Italia unde s-a cununat religios cu Adina Vălean. Nici asta nu ştiu cît de bine dă în ochii atîtor credincioşi alegători chiar dacă pretextul a fost tocmai acela de a nu amesteca viaţa personală a candidatului cu politica. Puteau să o facă în România, mai ales că s-au cununat şi pe la Bruxelles… Iar Becali chiar merge la biserică, ştim toţi asta şi nu ne îndoim de buna-i credinţă.
În alt colţ al ţării, la Iaşi, Moaştele Sfintei Cuvioase Paraschieva îşi aşteaptă şi ele, cred, luminatele prezenţe ale “catindaţilor”, eventual în coate şi genunchi …
La aceste scenete de doi lei, întrebarea rămîne, parafrazînd filmul după Caragiale al lui Lucian Pintilie: “Pentru cine bat clopotele, stimabililor?”. Pentru Emil Boc, ştim, mîine-poimîine. Dar pentru restul?
