GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru Poezia de azi
Ochi de cuvinte, vă mulţumesc! Colind
Dragelor şi Dragilor care-mi colindaţi zilele astea, de aici din blogolume, şi de aiurea, gîndurile voastre superbe au aşezat Sărbătorile la locul lor, aici în genunchiul lumii. Vă mulţumesc şi alt cuvînt mai darnic nu prea am. Blogolumea, o spun încă o dată, este o minune, mică, asemeni bucuriilor mărunte care ne ţin întregi acum… Îmi sunteţi aşa de aproape chiar dacă nu v-am văzut, cred, ochii niciodată. Ochii de cuvinte care nu se văd iată că nici nu se uită… sunt mai prezenţi decît… ochii-ochi, aş zice. Şi în asta stă mirabilul blogosferei… Nu, nu am cuvinte nici de data asta… Vă mulţumesc!
Sărbători Frumoase şi Fericite împreună cu toţi cei dragi vouă!
Colind
Doamne, vreau să-ţi mulţumesc…
Dar în graiul omenesc
Slova vorbelor tocită,
Vorba slovei prihănită,
Înţelesul otrăvit
Le-a muşcat şi-mbolnăvit.
Un strigoi
Pune-n negreală noroi.
Pravila de baştină
S-a pierdut în mlaştină,
Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai viperii.
Voie dă-mi să spânzur graiul
Şi să-ţi mulţumesc cu naiul.
Cântecul care mă doare
Frate-i cu tăcerea mare,
Cu îngerii, cu lăstunii
Şi cu şoapta rugăciunii.
Noaptea îţi înşiră albe
Fire de beteală, salbe,
Fluturi şi mărgăritare.
Mulţumeşte, lăutare,
Bunului tău împărat,
Şi să-i cânţi îngenunchiat.
Din ciclul “HORE” ( 1939 )
Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau, cu bulgării rostogoliţi pînă la forma întreagă a omului de zăpadă, cu zbenguiala ore în şir trăgînd în urmă sania Inei, cu bradul mîndru din faţa geamului meu, în haina lui nouă şi albă… O aştept, încă, să vină asemeni unor iepe albe în galop… libere… cu muzica lor veche. Pesemne acum îi e teamă de ceva, se ascunde pe sub vreo scară… pe undeva. O chem. Dar nu ştiu cuvintele azi. Şi pe acestea le smulg cu greu, ca pe nişte rădăcini din pămîntul îngheţat, ca să acopere tot golul de cuvinte despre orice… Aşa că o chem, încerc s-o ispitesc lăsîndu-i peste noapte, la geam, Esenin… Vîsoţchi… Ce altceva?
Noapte bună! Bună dimineaţa!
Pe-ntâia zăpadă păşesc în neştire,
Cu agere doruri şi-avânturi duium.
Şi seara albastră cu steaua subţire,
Încet luminează hoinarul meu drum.
Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoşii sau vântul dă glas?
Nu ştiu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?
Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinţi mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.
O, codrul ce-n pâclă cinchit piroteşte!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în braţe s-apuc voiniceşte,
Frumoasele sălcii cu şolduri de lemn.
1918
Viaţa prea singura ce ni s-a dat…
“Eu nu caut absolut nimic în poezia mea, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Eu am o idee mult mai mare despre poezie. Am să explic printr-o comparaţie. Cînd am avut o ruptură de os, odioasă, eu aveam o părere atît de bună despre durere, cum nu se poate imagina. Ce spun eu nu-i o metaforă, e un reportaj. Aveam o idee mai mare despre durere, cum trebuie să fie ea. Şi mi s-a rupt un os în mine şi durerea a fost sfîrtecătoare pînă la geamăt. Am suportatat-o, dar de ce? Crezînd că este un preambul, o introducere în adevărata durere, care n-a mai venit. Fusese chiar durerea.
Viaţa mea… eu am o părere atît de minunată despre existenţă încît aproape cred că ea nu există. Ce-a fost este atît de oarecare faţă de ideea pe care mi-am făcut-o despre viaţă, încît, cînd o să mi se sfîrşească viaţa, o să zic: “Dar, Doamne, ce-am căutat eu, eu am fost în faţa uşii vieţii.” Şi, cînd colo, “în faţa uşii vieţii” fusese chiar viaţa.
Naşterea şi moartea mea nu coincid cu începutul şi sfîrşitul meu, sunt accidente ale iluziei de a fi om. Eu nu ţin prea mult la ideea de timp şi fac ce vreau cu timpul, o secundă poate să nu mai treacă dacă aştept, dacă sunt fericit nici un an nu-mi este suficient, trece mai repede decît o secundă de aşteptare.
De fapt, nici nu există trecerea timpului. Timpul trece numai cînd noi îl imaginăm. Cît timp sîntem şi noi de faţă, nu există timp. Cît nu mai suntem de faţă, nici măcar atîta nu mai există. Timpul este o speculaţie. Invenţia ceasurilor solare, a clepsidrelor şi a ceasurilor cu cuc ne atrage atenţia că suntem mai mici decît ne părem nouă înşine… Dar dacă am un răgaz visător, pe aceeaşi fereastră uitîndu-mă spre plopii mei canadieni, văd ba soarele, ba luna, ba Steaua Oierului, ori absolut nimic, din pricina norilor care ning.”
“Eram mai tînăr şi îndrăgostit. Mersesem într-o localitate, la mare, la 2 Mai. Nu-mi făcea plăcere marea. Mie-mi plac mai mult dealul şi muntele. Stăteam de două zile în casă. pe unul din pereţi era o tapiserie populară, turcească. Înfăţişa Răpirea din serai. În centrul ei era brodat un cal. Într-o seară aşteptîndu-i foarte mult pe prietenii mei, am crezut că acel cal este viu şi am încercat să-l încalec. Să mă ierte Dumnezeu, dar anumiţi cai nu pot fi încălecaţi.”
“Schimbă-mi, Doamne, trupul în numele lui, rînd pe rînd, capul în numele capului, trunchiul în numele trunchiului şi membrele în numele membrelor.
Schimbă-te în cuvînt ca să nu te roadă viermii.”
(din “Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1990)
Clipa cea repede
S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.
Au zis de fluture că este
o respirare, –
de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind, –
la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând.
Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască.
N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat…
(din “Epica Magna”, 1978)
Nichita Stănescu
Cuvintele au fost mereu ale lui
Mîine se fac 26 de ani de cînd nu a mai vrut să se lase ros de viermi – ca noi toţi, ceilalţi – şi s-a schimbat în Cuvînt. Nichita Stănescu. De fapt, el a fost mereu doar Cuvînt, a scris cu el însuşi toată viaţa-i pămînteană şi de atunci încoace, cred, reuşeşte în fiecare zi să scrie cu noi ăştialalţi rămaşi să facem la infinit mărturia sufletului şi cuvîntului lui. Nichita a numit asta “Hemografie”. Adică: “… ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. (…) Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntul sufletului tău mai întîi ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”
Nichita este. Nu are cum să fie altfel. Este cel mai viu dintre poeţi, dacă nu cumva şi dintre noi. Spunea: “Am sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvînt pe care-l rostesc”. Cred că fiecare cuvînt pe care noi îl rostim şi îl scriem îl naşte de fapt pe EL în fiecare clipă. Tot el zicea: “Mă ocup cu cuvîntul de o viaţă. Mă ocup cu însuşi făptura lui Dumnezeu”.
Nichita - Ars Poetica
L-am cunoscut şi, bineînţeles, nu l-am cunoscut, poate doar l-am căutat… Astăzi, doar la o căutare poţi găsi 115.000 de… găsiri cu Nichita. Pe… Google. I-am întîlnit şi două bloguri, aici şi aici şi or mai fi, i-a făcut cineva şi o enciclopedie virtuală, ba l-am descoperit şi pe Facebook de unde am şi “furat” de altfel pagina semnată de el… Scriu acum despre Nichita fiindcă astăzi şi mîine (ştiu, mult prea puţin!) îi voi lăsa, din nou, toate cuvintele (mele) în grijă şi am să tac. De fapt… greşesc. Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL. Eu, noi, i le-am împrumutat doar, uneori… şi rareori le-am meritat, rareori le-am vorbit sau le-am scris. Mai mult am murmurat sau am amestecat sunete, am făcut zgomot… Cuvintele sunt EL.
“Îngerul se uită posomorît la mine:
- Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?
Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune:
- Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!”
Nichita Stănescu – Hemografia
(din “Fiziologia poeziei” – ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)
Garsoniera de la etajul 10
Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin “saloanele” şi “seratele” dansante cu ceai de tei ale “elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…
Rainer Maria Rilke: “Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”
Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…
Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.
Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.
Vasili Kandinski: “Arta este rostirea tainei prin taină.”
Kandinsky - Cer albastru
Reţele de cuvinte. Poezie. Infrarealistul
Am căutat azi… poezii prin blogosferă. Ştiam că voi găsi, iar, ceva. Exerciţiul ăsta-mi prinde bine ori de cîte ori realitatea mi se pare insuficientă şi am mai scris despre asta cel puţin aici şi aici. Cred că am colindat prin o duzină de bloguri şi prin toată reţeaua… reţelelor literare. Reţea mirabilă, fenomen demn de a fi cercetat: aici, aici, aici, aici, aici şi… aici! Noi ăştia, “virtualii” ştim că blogolumea musteşte de poezie spre nedumerirea şi ciuda lumii “de afară”. Lume “de afară” care, desigur, are lucruri mult mai importante de făcut…
Astăzi, refugierea mea voită în… blogopoezie a fost răsplătită de o întîlnire pe care consider că merită să o povestesc. Şi marchez întîmplarea fără să am orgoliul ca despicînd firul în patru să produc vreo minunăţie de cronică sau critică literară online. Cred că m-am vindecat de mult de… narcisimul frazelor docte şi îmi e şi mult prea lene s-o fac acum la început de weekend prelungit întru lauda Zilei Naţionale.
L-am întîlnit, aşadar, aici pe George Asztalos, un nume de care am mai auzit pe ici pe colo însă despre care nu ştiu prea multe astfel încît să am ce povesti. Fără îndoială este un personaj despre care, de acum înainte, îmi vor mai sări în ochi sau pe la urechi destule fiindcă voi fi mult mai atent în privinţa sa. Şi spun personaj cu trimitere la personalitate, gîndindu-mă la scena literaturii de azi dar şi la… viaţă. Scenă pe care, am observat, George Asztalos nu pare să dea oricum prea mulţi bani… Nu mă aventurez, cum am zis, să cîntăresc eu toate astea, sunt sigur că sunt destui critici mult mai avizaţi, aici în online şi mai ales “afară” care îi construiesc, dacă nu au făcut-o deja, un “aparat critic” poetului mureşean. La mine, acum, totul se traduce în “îmi place sau nu-mi place” şi cred că aşa e şi corect să văd lucrurile. Să spun că George Asztalos este un rebel, un răzvrătit care riscă să fie considerat drept teribilist că are în versuri sînge şi viaţă, duioşie şi sictir deopotrivă, că este anti-sistem nelăsîndu-se încadrat în niciun curent? Cu siguranţă nu este singurul şi nici primul şi nici ultimul. Cum ziceam, îmi place. Citirea, virtuală, a lui George Asztalos mi-a însufleţit (literar, “blogheristic”, desigur) sîmbăta asta şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că poezia îşi face… treaba în blogolume – şi afară! – spre bucuria, uşor exaltată, a unora ca mine, sătui de… cotidian. Şi cum e vorba aici şi de o PDA, împrumut cîte ceva din cele scrise de George. Din poezii, dar şi din al său “manifest infrarealist”. Fiindcă merită, zău! 
Din “Manifestul Infrarealist”:
“e timpul să punem cruce tuturor ideologiilor de balamuc care ne-au copt-o atît de democratic de te miri că mai suntem întregi. şi dacă am făcut istorie cu răsturnarea uneia din cele mai scîrbavnice şi bestiale dictaturi, să punem şi ceva comestibil pe masă nu doar MacDonald’s consumist, cu reclame pe băţ. ce va fi nu prea ştim, e o frontieră aici, ne punem doar de acord şi vrem cu totul şi cu totul Altceva…:)
hmm… poate om muri ş-om vedea!… )”
“e vremea să coborîm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot…vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. vrem o superbie schizoidă. zbenguioasă. vrem să ne rîdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. asta vrem… “
“infrarealistul mănîncă iconiţe pe pită…sau pită unsă cu virgulă…cuţîtu’. dar ştie ce gust are caviarul fără să facă o tragedie cosmică din asta…
e vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine. un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul ,va cirogeniza barierele, va pune amiNtirile în formol…şi e de preferat să rămînem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător…”
George Asztalos
Mi se ulise
mă-ntreb de ce mama dragului
am mai putea fi dragi cuiva
când e limpede ca bună dimineaţa
câtă exuberantă exasperare
ducem în noi
mamă-doamne şi ce linişte de prăpăd
ce zbor de înotat pe jos
de fapt
mi se ulise a calamitate
a tot ce mi-a rămas mai frumos
P.S.: Fiindcă plouă-n noiembrie, acum, ce altceva decît, Guns N’ Roses?
