GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru Nod în papură
Constituţia bloggerilor. Sub Înaltul Patronaj…
Mîine, la Bucureşti, începe “The World Blogging Forum 2009” un eveniment care are ambiţia să adune la aceeaşi masă, aici pe Dîmboviţa, ceva din floarea cea vestită a jurnalismului online şi blogosferei. “Evenimentul vizeaza lansarea publica a unei declaratii globale a principiilor jurnalismului online, o constitutie a libertatii pe Internet adoptata la Bucuresti, la care sa adere bloggerii din toate colturile lumii” spune Mihaela Draghici, presedinte al ASLS Romania (Asociaţia Studenţilor din Facultatea de Limbi Străine). Tot pe acolo se face vorbire despre dinamica industrie de blogging si online media şi despre… “promovarea identităţii şi valorilor culturale româneşti prin intermediul blogurilor.”
Minunat, îmi spun: uite dom’le că blogosfera e recunoscută la adevărata-i valoare (sic!)… 
Numai că, aşa cum mă ştiu cîrcotaş cîteodată şi privind mai atent afişul îmi zic: Da’ la ce bun “constituţie a libertăţii pe Internet”? Şi ce e aia o “declaraţie globală a principiilor jurnalismului online”? Asta seamănă or a… Republică de la Scăieni (sau falanster, mă rog) or a altceva voit organizat şi oricum aproape instituţionalizat. Da’ să zicem că nu se va lăsa cu o altă creaţie utopică ci doar cu o altă… deontologie. Şi tot aş întreba: la ce bun? (întrebare la a cărei dezbatere, de altfel, am asistat de multe ori pe aici prin blogolume)… A, dacă pînă la urmă constituţia aia va fi un manifest care va atrage atenţia lumii privind încălcările libertăţilor fundamentale prin Burma sau aiurea, atunci aş înţelege pretenţioasa şi vestita adunare de la Bucureşti. Cum aş înţelege-o şi mai bine dacă, de fapt, ar fi acolo un blogmeet la un vin fiert, cu participare internaţională, întru beneficiul turismului românesc.
Însă (ne)înţelegerile mele o iau razna cînd văd că libertatea, principiile, în fine toate, sunt aşezate… Sub Înaltul Patronaj al… Preşedintelui României! Şi cum ştiu cine este El acum (persoana, nu instituţia) nu pot să nu mă gîndesc ce minunată oportunitate de campanie, mai ales că va veni vorba şi aici de o… Sfîntă Constituţie! Organizatoarea citată zice: “Suntem onorati sa-l avem pe domnul Traian Basescu, Presedintele Romaniei, la deschiderea lucrarilor WBF2009 si speram ca acest lucru sa fie un semnal spre modernizarea Romaniei si un pas inainte spre adoptarea politicilor de e-democracy si transparenta oferite de Internet”… Adică… cum?, aş zice tot eu, precum Moromete… Blogofera nu este legitimă fără girul şi autoritatea unui Preşedinte? Blogosfera ar avea de cîştigat prin prezenţa unui preşedinte în exerciţiu, spune tot cineva dintre organizatorii evenimentului… Care e căştigul? E nevoie de botezul Preşedintelui Băsescu, sau oricare ar fi el, pentru ca această lume să fie recunoscută? Pînă şi aici trebuie să-şi bage coada?!…
Sau, mai ştii, poate că domnul Băsescu a intrat şi el în rîndul bloggerilor şi n-am prins eu de veste?! Da, că tot se plînge că-i urgisit de presă şi de moguli, ce cale mai bună decît asta pentru a se exprima şi el după pofta inimii, pentru a-şi fi pînă la urmă propriul mogul?! Şi nici n-ar fi singurul preşedinte-blogger fiindcă mai ştiu unul, absolut onorabil, devenit “bloghist” după ce a plecat din Cotroceni… 
Ah da, şi aş mai întreba ceva: care-s bloggerii ăia autohtoni ce vor avea onoarea să “voteze” acea Constituţie a libertăţii pe Internet, în numele pălmaşilor blogolumii mioritice, Sub Înaltul… Patronaj? Nu de alta, dar am băgat de seamă că ar fi vreo… doi, aşa de sămînţă, aleşi în… “spirit democratic”, să participe “din oficiu”!. Altfel, e pe bază de, normal, “registration” sau “partnerships” şi “sponsorship” (aha, aici era cheia!) ba chiar, în cele din urmă, pe “invitations”… Dar cred că, pînă la urmă eu n-am priceput nimic! Drept pentru care nici n-o să votez nimic, dacă i-o trece cuiva prin cap, vreodată, să mă cheme la vreun… referendum sau la altceva de genu’ ăsta privind, încă, libertăţile mele. Trăiască!
Statistici. Fără explicaţie
De vreo cîteva ore citeşte numai spamuri. Căutări care nu-l caută pe el. Niciun mesaj, niciun telefon, nimic, de ieri şi pînă acum… Sau poate şi mai de mult, iar restul au fost doar ecouri. O fi început războiul şi or fi căzut liniile telefonice şi internetul iar oamenii sunt ascunşi în beciuri şi fugiţi în păduri. Da, aşa se şi explică şi această căldură nefirească şi năduşeala lui, de a trebuit să schimbe deja două cămăşi. Şi vîntul şi frunzele care i-au umplut curtea şi i-au acoperit ferestrele de abia a mai reuşit să scrie două rînduri despre ele… Vîntul ăsta infernal care i-ar umple gura cu nisip, cu ură, dacă n-ar avea aşa de bine căptuşite geamurile… Şi literele s-au ascuns… da. A observat că de cîteva ore găseşte tot mai greu literele, acolo pe tastaturi, iar cuvintele au rămas absurde.
Da, nu poate fi altceva, altă explicaţie:… “poezii de la multi ani”, “jos mana de pe bucata mea de romanie”, “tractoare noi brasov”, “calydonian boar”, “magicianul gusti”, “”n-ai dreptul să minţi, să te amăgeşti…”, “la multi ani poezie”, “rubens chermeza”, “tractoare mici”, “jocuri cu adina si flavius”, “cadoul ideal pt un barbat”, “frunze in palma”, “mircea dinescu poezii amuzante”, “ultima zi a lumii”, “mişcarea omului”, “noua ordine mondială”, “texte patriotice”, “www.trifoi cu frunze rosi”…
Preşedintele. Sincronizări
Întîmplător, mi-au căzut azi ochii pe o vorbă de-a lui Petre Ţuţea care, mi-a plăcut mult, apropo şi de perioada asta electorală: „Domnule Ţuţea, dacă aţi fi fost ales preşedinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărîre pe care aţi fi luat-o? – Prima hotărîre: privatizarea, însemnînd construcţia celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci şi priceput, şi comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de aceşti giganţi ai lumii moderne. Şi aş fi creat institute care să sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spaţiul valah. Că eu nu contest poporului român că limba lui şi geniul lui intelectual îi permit să mute creaţiile speciei om la el acasă.”
Şi aş zice acum, după aproape 20 de ani de fel de fel de… sincronizări, oare care ar fi fost răspunsul idealistului, mucalitului înţelept Ţuţea la întrebarea: “Domnule Ţuţea, dacă aţi fi ales preşedinte la 6 decembrie, care ar fi prima decizie pe care aţi lua-o?”…
Despre Omul Nou. Cu Augustin Buzura
Am primit, zilele astea un text, pe e-mail (prin mulţimea de… bancuri zilnice), din partea unui prieten: “Amar”, un editorial al acestor zile al lui Augustin Buzura. L-am citit şi eu curios (probabil textul e deja de notorietate), atras fiind de semnătură, dar şi cu un dublu scepticism. O dată, aşteptîndu-mă la un posibil nou manifest, scurs prin ţeava contaminatoare cu manifeste, care ar cerşi ori respectul ori ridicarea românilor la lupta cea mare cu… ticăloşii şi hoţii de ţară. Apoi, amintindu-mi de răfuelile şi acuzele ce i s-au adus pe vremea cît a fost preşedintele Fundaţiei Culturare Române şi al Institutului Cultural Român, puteam bănui un Buzura revanşard şi stimulat de gîndul că roata se întoarce după cîţiva ani. Dar nu, scepticismul meu iniţial nu a fost întemeiat citind acest text. Nu cred că Buzura are poliţe de plătit şi asta se poate vedea răsfoind inclusiv Cultura. Cred că acest text merită să fie citit aşa cum este, amar. Nu ca o sentinţă sau diagnostic, cît ca o sinceră opinie sau privire (cu nuanţele-i cioraniene cu tot) într-un ciob de oglindă. De aceea îl şi reproduc mai jos, aşa cum l-am primit, întreg. Apoi el, textul, mă îndemnă să-l caut pe scriitorul Augustin Buzura, cel ştiut şi aşteptat ca pîinea caldă, cîndva, cu refugiile şi orgoliile lui cu tot:…
Augustin Buzura
Amar
“Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula…
“Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales,cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica,de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zamolxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân.
Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am
amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic…“ Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?“ Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete“. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator.
De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nici o legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala.
Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate.
De “pe sticla” tv s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p…mo-tii, Majestate!“
Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul.
Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc.“
În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: Omul nou.
Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale… capitalismului!
Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil.”
P.S. – Muzica, probabil, nu se potriveşte, însă prea “mă bîntuie” piesa asta şi La Roux
Florin Chilian. Iarna… Dar noi, ăştilalţi?
Televizoarele urlă: “Gata cu guvernul Boc!”, “E începutul sfîrşitului lui Băsescu!”, “Negocieri pentru o majoritate transparentă”, “Victorie istorică a Parlamentului”, “Un nou început!”, “Klaus Johannis, premier” (de nu ar fi, sper, o dezamăgire şi el!) sau “Unul din patru români angajaţi în mediul privat a ajuns şomer anul ăsta”… Şi mă întreb ce contează şi ce durează din toate astea? “Marele” Boc şi ai lui, cu obedienţa lor tristă cu tot (se credeau şi ei intangibili!) s-au dus, în sfîrşit, şi e bine fiindcă dintotdeauna am văzut în acest guvern o catastrofă într-ale guvernării şi moralei, cum tot de la bun început am văzut ca jalnică şi ipocrită “alianţa” PDL-PSD. Însă privind la starea României şi a românilor azi, la gălăgia care ne înconjoară, mă întreb: cine şi ce ne va scoate din asta? Avem alternativă? Este alternativa acolo, în faţa camerelor de luat vederi?… Suntem în stare să ne asumăm alternativa, să facem ca lucrurile să se desfăşoare pînă la capăt?
E frig. O pală de vînt rece mi-a tăiat respiraţia în seara asta în vreme ce la prînz totul era… călduţ. Mai sus, “la munte” se vede prima zăpadă, sau începutul unei zăpezi şi al unui ger de care mă voi sătura pînă peste gît. Se apropie vremea în care vorba românilor va rămîne una singură: “Să mă văd eu ieşit şi din iarna asta şi…”
Astăzi, cu o zi întîrziere, am citit interviul cu Florin Chilian din “Jurnalul Naţional”, din “Mişcarea de rezistenţă”. Şi zice el acolo: “E momentul să ne ocupăm noi de noi înşine şi să apelăm la instituţia asta a lui “Nu”. Adică gata, bă, cu jegoşii, cu nenorociţii şi curvele. Până aici. Dar până a ajunge acolo, pentru a putea avea exerciţiul ăsta al alegerii, trebuie să fii citit.” Sau: “E atât de stricată societatea românească, încât toţi au senzaţia că nu se mai poate schimba nimic. Dar nu despre asta e vorba în jurnalism. Trebuie să educi o mentalitate şi, aşa cum nu-ţi educi copilul cu cărămida în gură, nu educi nici socialul cu realităţi instant. Dar pentru asta îţi trebuie mai multă minte, mai multă nobleţe, mai mult suflet, mai multă credinţă sau mai puţin interes pe conturile din străinătate. Dracu’ să-i ia, gâţii mă-sii!”
Acum ceva vreme îl judecam greşit pe Florin Chilian considerînd că nu trebuie să se coboare “în cocinele în care te mănîncă porcii”, admirîndu-i însă muzica mai departe. Cu toate păcatele lui omeneşti, existente sau nu, îmi dau seama că nu aveam nicio cădere să-l judec, ca pe nimeni altcineva de altfel! Acum însă îi înţeleg mai bine lui rezistenţa, decît a altora!, şi poate am trăi în o ţară normală dacă aceasta nu ar fi aproape singulară, nu prin vorbe ci şi prin gesturi şi întîmplări. Cu atît mai mult cu cît vine din Cultură sau cu cît aduce Cultura în stradă. Acum pricep mai bine ce vrea Chilian (pe undeva, prin atitudine îmi aminteşte de Vîsoţchi…) să spună cînd zice: “Atâta vreme cât vine un şef de la dezinformare-manipulare, nu ştiu ce căcat de serviciu, să mă vadă pe mine la Folk You!, îţi dai seama că am foarte mulţi duşmani, mai ales după ce am dat Guvernul în judecată. Brusc, mi-au crescut vreo şapte dosare penale. O să vedeţi în curând, că mă pun eu pe ei! Să publici asta, că vreau să-i fac vedete, pe jegurile astea, să le f… muma-n gât!” Şi înţeleg perfect citind: “Eu nu cred să văd schimbări semnificative în timpul vieţii mele, dar am o spaimă teribilă de-o întrebare de-a lui fi-miu sau fi-mea: “Da’ tu ce-ai făcut, bă, pentru mine? Asta e societatea pe care mi-o oferi!?”. Şi cred că genul asta de întrebări m-ar pune în cap dacă n-aş avea răspuns. Cel mai adânc vis al meu, singurul lucru care mă ţine în mişcare e că nu-mi doresc să treacă copilul meu prin ce-am trecut eu. Şi de-aici toată nebunia asta pe care o vedeţi voi la mine, pe deplin asumată.”
Florin Chilian are răspunsul şi atitudinea lui. Normalitatea lui. Asumate. Dar noi, ăştilalţi?…
P.S.: Astăzi Alexandru Andrieş a împlinit 55 de ani. La mulţi ani, maestre! Sunt mîndru cu el, că e… braşovean şi merită mult mai multe rînduri. Dar la momentul potrivit
Churchill, Müller şi Obama. “Nobeli”…
M-a surprins, zilele astea, valul de interes acordat premiilor Nobel. Încă înainte de vestea privind premiul pentru literatură acordat Hertei Müller. Credeam că Nobelul a căzut de mult în desuetitudine sau în orice caz de cînd “tentaţiile” politice au devenit tot mai evidente aici. Nu am considerat niciodată aceste premii ca fiind etalonul pentru un domeniu sau altul însă, desigur, nu ai cum să nu accepţi că aceia ce intră în galeria asta de lux reprezintă totuşi ceva pentru istoria trecută şi prezentă a lumii în care trăim.
Probabil Nobelul de anul ăsta a beneficiat de ceva… “eforturi” de promovare suplimentare, probabil se poate vorbi cu simpatie în privinţa radacinilor româneşti şi a destinului tragic al Hertei Müller în România, însă eu tot nu înţeleg această emoţie mediatică. Unii se apucaseră să facă şi pariuri pe listele nominalizaţilor! S-a ajuns ca ieri să se ridice la grad de ştire absolută pentru ţară cea cu premiul primit de scriitoarea germană uitîndu-se că, totuşi, aceasta nu a rostit niciun cuvînt în româneşte atunci cînd a luat… trofeul. Ba chiar se pare că nu pare foarte interesată în a-şi afirma in chip direct obîrşiile… Fapt explicabil. De ce ar fi? Atunci? O fi contat valoarea literară a operei Hertei Müller, valoarea literaturii de rezistenţă pe care noi nu am putut-o produce, pe care nu o putem cîntări? …
Acum şi mai mai… “curioasă” mi se pare acordarea Nobelului pentru pace lui Barack Obama. Tare aş vrea să văd unde sunt meritele alea atît de ridicate în slăvi ale noului preşedinte american. Un american pe care lumea îl ştie de vreo doi ani şi atît. Este tras de coadă Nobelul ăsta. Şi plin de… interese, după cum poate ar spune mucalit un Moromete prin Poiana lui Iocan. Dacă nu mai curînd aşa a fost dintotdeauna, amintindu-ne cum Winston Churchill a luat Nobelul pentru literatură, în 1953, deşi nu ştiu dacă s-a dus cineva să-i caute vreo carte în librărie. Cînd citeam cartea lui Laurenţiu Ulici, “Nobel contra Nobel” încă mai eram tentat, în ciuda faptului că acceptam demonstraţia criticului, să cred că un brand ca Nobelul nu are cum să se devalorizeze, că au fost doar mici scăpări, pe ici pe colo, cu cîteva nume controversate din parcursul istoriei. Acum m-am lămurit. Nobelul este o galerie de motivaţii discutabile, pigmentată cu nume ilustre, aşa ca pentru consistenţă, pentru greutate. Şi cu dolari.
PS.: Altfel, ziua asta roşcată de toamnă e plină şi are cîte ceva să ne spună despre… John Lennon, Che Guevara, Jacques Brel şi Grazzia Deledda, aceasta din urmă înnobilată şi ea cu un Nobel, pentru literatură.
