GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru Nod în papură
N-avem ce face… Ionesco!
Lumea celebrează azi centenarul lui Eugène Ionesco… UNESCO a decretat anul ăsta ca fiind “Anul Eugène Ionesco”. Şi noi îl celebrăm, prin simpozioane şi articole de ziar iar piesele-i sunt jucate atît şi cum ne este… permis din cauza incredibilei – pentru noi – opoziţii a fiicei sale, Marie-France Ionesco, care ar vrea să şteargă cu buretele originea românească a lui Eugen Ionescu. De fapt, pentru ce îl celebrăm pe Ionescu? Pentru orgoliul nostru ca el să fi purtat un nume cu rezonanţe româneşti sau pentru opera sa pe care o preţuim ca pe oricare altă operă a oricărui alt mare gînditor? Dacă Eugène Ionesco a scris în jurnalele sale:„ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“ (toate “spusele” de genul ăsta, aici), atunci de ce ne mai ambiţionăm să îl considerăm “de-al nostru”, să defilăm cu el suit pe culmile românismului? Cred că e suficient să-l citim, să-i jucăm piesele în franceză, dacă altfel nu avem voie, sau să nu le jucăm deloc dacă drepturile de autor ne sunt refuzate, aşa cum am face-o de pildă şi cu un Samuel Beckett. “Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română”? Cred că prea multora propoziţia asta nu le sună deloc bine. Ce-ar fi atunci să le dăm satisfacţie şi să ne vedem mai departe de… teatrul vieţii noastre suficient de absurdă?
Tot din Jurnalul (“în fărîme”, 1967) al lui Ionesco mi-au căzut bine astea:
“Sînt la vîrsta cînd îmbătrîneşti cu zece ani într-unul, cînd o oră nu face decît cîteva minute, cînd nici nu mai poţi înregistra sferturile de oră. Şi totuşi, tot mai alerg după viaţă în nădejdea de-a o prinde în ultima clipă, cum te arunci pe scara vagonului unui tren care pleacă. Îmi aduc aminte de sfertul de oră de recreaţie de la şcoala comunală. Un sfert de oră! Era lung, era plin; aveam timp să găsim o idee de joc, să-l jucăm, să-l terminăm, să începem altul… (…) Soarele, stelele se învîrteau în jurul meu, iar eu rămîneam neclintit în mijlocul lor. (…) Nu ştiu începînd din ce moment, am făcut pesemne ceva ca un pas. Cum s-a petrecut asta? Începînd din acel moment însă s-a instalat un trecut. N-ar fi trebuit să mă clintesc din loc, m-am trezit tîrît în horă, luat pe sus de mişcare, de vîrtej. A alerga după prezent asta înseamnă a fi în timp. Alergi după lucruri, alergi cu lucrurile, curgi, te scufunzi…”
“Mă întreb cum de mai e posibil să mă pasioneze sau măcar să mă preocupe problemele economice, sociale, politice din moment ce ştiu 1) că o să murim; 2) că revoluţia nu ne salvează nici de la viaţă, nici de la moarte; 3) că nu-mi pot închipui un univers finit, nici un univers infinit, nici un univers, nici finit nici infinit. (…) Mă aflu acum într-unul din acele momente cînd mi se pare că pentru prima oară îmi spun că descopăr cum că existenţa n-are drept scop nimic altceva decît moartea. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. Pe deasupra mai e şi condiţia asta de marionetă trasă de sfori, cu ce drept sînt o bătaie de joc?
Mi se întîmplă încă să fiu uimit că nu mai am doisprezece ani.”
P.S.: Freddie Mercury şi Queen… fiindcă am uitat acum două zile… Zile şi uitare care oricum nu contează… pe scara vagonului unui tren 
Putem fi atît de hoţi?!…
Lumea votează cu sîrg, chiar cu entuziasm după cîte am văzut eu. Soarele de afară le dă ghes şi intră zîmbind în secţiile de votare. După orice logică această prezenţă la vot, cu bucurie, nu are cum să fie una în favoarea lui Băsescu. Şi se zice că după orele prînzului şi seara vor ieşi şi mai mulţi dintre cei nehotărîţi, din rîndul tinerilor şi al intelectualilor care vor fi cuprinşi de fervoarea semnelor dimineţii… Iar aceştia, nici ei nu pot fi de-ai lui Băsescu. Ziua asta pare să stea sub o zodie foarte proastă pentru prim-preşedintele de partid şi de stat. Cred că singura şansă a preşedintelui de acum este furtul masiv. Iar asta se întîmplă realmente, neobosit, într-o nesimţire crasă, pe faţă. Şi se va întîmpla mai abitir după căderea nopţii, pe ascuns şi la mobilizarea disperată a portocaliilor care vor intra în panică observînd scorul primejdios din sondaje. Iar la un anumit moment, aproape de ora limită, portocalii vor striga ca din gură de şarpe: Hoţii!, vor urla că sunt furaţi! Mă întreb dacă e posibil să fim atît de mizerabili, ca naţie, încît să ne furăm astăzi ţara, viaţa, viitorul, bruma de speranţă sau să ne lăsăm furaţi de cîteva mii de infractori, pentru cîţiva lei…?!
În clipa asta văd două deznodăminte după semnele acestei zile: fie Băsescu va fi umilit pierzînd la un scor neaşteptat, fie hoţia va fi atît de mare încît să îl menţină, în ciuda evidenţei, în pole-position… Dar, suntem cu ochii pe ei şi mai comentăm azi, ziua e foarte lungă…
Cum mă paşte normalitatea. Şi cum (nu) mă căiesc
Mă întreb: ce va urma după “epoca marinarului”? Viaţa pe plaiurile Dâmboviţei nu ni se va părea, oare, plicticoasă? Normalitatea şi liniştea nu ni se vor părea suspecte? “Să ne vedem de treabă” toţi, noi “talpa ţării” şi ei “aleşii” nu va fi ceva… ciudat? Ce vom afla? Ce vor scrie ziarele? Despre ce vor mai vorbi de-alde Gâdea, Badea, CTP, Dinescu, Hurezeanu, Moraru? Nu, nu sunt atît de naiv încît să cred că peste o lună astea ne vor fi dilemele, că ne paşte… normalitatea. Cum nu sunt atît de naiv să mă întreb de ce niciun prezidenţiabil de azi nu ne spune: “Fraţilor, e de rău, lăsaţi-vă speranţele la uşă, ăsta-i adevărul crud! Să fim sinceri…”
Am citit azi în EVZ editorialele (singurul motiv pentru care mai deschid acest ziar) a trei “intelectuali de marcă”, dintre cei de la a căror înălţime România se vede în toată splendoarea ei, dintre cei ale căror gînduri pur democratice au gîdilat… scăriţa şi nicovala preşedintelui din ultimii cinci ani: H.R.Patapievici, Vladimir Tismăneanu şi Mircea Cărtărescu – deţinătorul cărţii preferate a preşedintelui, “întîmplător” carte preferată şi de mine, printre altele, încă din 1990! Şi mi-am dat seama, iar, că sunt… “pe invers” faţă de sclipirile inteligenţei lor în raport cu “situaţiunea” vremurilor pe care le trăim. Evident că judecăţile lor arată cît de neînsemnat pot fi în toată această ecuaţie şi cît de rupt de realităţi. Drept pentru care îmi fac mea culpa fiindcă îndrăznesc să-i citez. Iată:
Patapievici: „Fabricanţii fantasmelor şi fantasmagoriilor cu care a fost confecţionată, în mai puţin de doi ani, irealitatea prin care românii au ajuns să trăiască în realităţi divergente şi incompatibile, care i-au adus în situaţia de a se detesta între ei pe teme fictive precum „Traian Băsescu dictator”, formează azi cea mai puternică clică din România.
Forţa clicii care se luptă prin orice mijloace să obţină de la electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu la aceste alegeri e incomparabil mai mare decât forţa manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze pe Ion Iliescu la 20 mai 1990.
Cu tristeţe, putem consemna, la douăzeci de ani de la câştigarea libertăţii, succesul aceloraşi tehnici de manipulare a societăţii, prin intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii.” (Horia Roman Patapievici vorbind despre confuzia morală în „Captivi în irealitatea imediată”)
Tismăneanu: „Pe ultima sută de metri, disperaţi ca şi delegaţii la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, pesediştii grupaţi în jurul echipei Iliescu-Hrebenciuc-Geoană recurg la orice metode, la orice fabricaţii, oricât de penibile, insalubre şi nocive. Ne putem imagina cum ar arăta o Românie încăpută pe asemenea mâini. A vota pentru Traian Basescu înseamnă a spune NU acestor recidive/sechele comunistoide şi a spune DA unui proiect de emancipare democratica, deci de ruptura categorică şi irevocabilă cu sistemul Iliescu.” (Vladimir Tismăneanu, siderat de… decizia lui Alexandru Sassu de a-i chema la dezbaterea tv şi pe CV Tudor şi Becali alături de favoriţi, în “Tertipuri, intrigi şi mascarade: disperarea PSD şi anexarea TVR”)
Cărtărescu: „Băsescu a fost învins de sistemul ticăloşit. El e victima unei extraordinar de concentrate campanii mediatice pur tate împotriva lui de marii moguli care deţin puterea reală în România. Este răzbunarea lor pentru
condamnarea comunismului şi deschiderea dosarelor CNSAS. Mai cu seamă acest ultim act, extrem de periculos pentru foştii colaboratori ai Securităţii, i-a fost fatal actualului preşedinte. Nimeni nu vrea scormonirea trecutului nostru recent.
Ofiţerii şi colaboratorii Securităţii au fost prea mulţi şi sunt azi prea puternici. Aici PSD-ul, continuatorul FSN-ului, e exact pe aceeaşi lungime de undă cu marii moguli ai cartelurilor politico-economicomediatice. În faţa lor, Băsescu n-a avut nicio şansă. Chiar dacă el ar redeveni preşedinte, e greu de crezut că va putea să-şi aplice programul în condiţiile unei ostilităţi generale a clasei politice.” (Mircea Cărtărescu, despre “Ordinea şanselor la Cotroceni”)
Iată cum cei trei… gînditori ne prevestesc, resemnaţi acum, un viitor sumbru. Toţi sunt de acord că preşedintele lor a fost învins dar sunt convinşi că aceasta ne va trezi la o realitate terifiantă şi că mulţi, căindu-se, le vor da dreptate… Nu are sens să încerc o analiză de text, nu-mi pot permite asta de la micimea anonimităţii mele, voi extrage doar cuvintele de bază din cele fragmente scoase din context care, musai trebuie citite pe de-a-ntregul: “clică”, “manipulare”, “sechele comunistoide”, “sistem ticăloşit”, “moguli”…
Da, sunt conştient şi înspăimîntat, ne aşteaptă vremuri grele şi eram atît de aproape de un viitor luminos! Mă anin doar la gîndul că voi avea şansa de a-i citi pe cei trei, care-şi vor fi trăit cu demnitate purgatoriul înfrîngerii din aceste zile, în postura mult mai tăioasă, mai puternică, de scriitori dizidenţi, apărîndu-şi cu şi mai mare ardoare Conducătorul din Opoziţie şi arătîndu-mi calea spre lumina izbăvitoare! Şi mă voi căi. Sau… poate nu?!
P.S. - Am căutat o orchestraţie rezonantă la… context dar mi-a fost greu să aleg între Morometzii, BUG Mafia, Puya, Codu’ Penal şi Paraziţii… 
Dirijorul şi partiturile. Ceea ce contează…
Nu era prima dată cînd lucruri care nu depindeau de el i se puneau în cîrcă. Cînd deşi îşi executase partitura recuperată de pe jos de la prima pînă la ultima notă i se reproşa, pe un ton zbierat, că lucrarea nu sună bine, iar dirijorului absent la toate repetiţiile, şi care nici nu mai ştia la ce simfone participă, nimeni nu-i spunea un cuvînt. Acum dirijorul, deodată atent, îi comanda să o ia de la zero, cu toate notele din partiturile lipite din bucăţele şi cu toate simfoniile restante. De la zero, dar în graba de a fi fost cîntate toate… ieri şi după partituri amestecate!
Pînă la nelipsitul ţîrîit al telefonului mobil şi la gestul nervos din baghetă însoţit de bătaia cu talpa în parchet… Desigur, dirijorul plecă din nou spre rezolvarea unor cestiuni mai… importante… El trebuia să-şi facă treaba mai departe, pînă tîrziu în noapte… Mîîine, bineînţeles, lucrurile vor fi şi mai presante, concertul amînat a cîta oară se va monta, inevitabil, în zori… Afişele cu poza mare a şefului de orchestră erau deja tipărite şi împînzite în oraş… Probabil spectacolul avea să fie un fiasco – asemănător durerii lui ascuţite din tîmple – aşa că îşi luă ghitara şi plecă acasă, nu fără a mai recupera din drum şi cîteva din foile pierdute ale partiturilor. Nu mai conta că le vedea pentru prima oară. Tot pentru prima oară, calm, îşi dădu seama că sunt de făcut şi alte lucruri, mai… importante…
C(h)ampania. Cărţile pe masă!
Urmează o săptămînă interesantă. Despre politichie vorbesc, desigur. De altfel cred că o c(h)ampanie electorală de doar o săptămînă acolo ar fi suficientă. O săptămîna acum, înainte de turul unu şi alta înainte de turul doi şi rumânii ar fi lămuriţi. Pînă şi talk-show-urile au fost interesante în seara asta de după meciul de la Cluj, cel care a aşezat candidaţii la bloc-starturi. Ei da, aşa mai merge: cu pumni, palme şi şuturi în dos!
Iar ca tabloul să fie complet, găsesc extrem de interesante dezvăluirile din Jurnalul Naţional de azi: “Băsescu controla jocul si nu mi se permitea sa stiu regulile! “, zice, potrivit ziarului, fostul procuror DIICOT, Ciprian Nastasiu, anchetatorul afacerii răpirii ziariştilor şi al lui Omar Hayssam, adică al afacerii pe care Băsescu (“Profesorul”?) o voia ascunsă vreo 50 de ani de ochii lumii! În fapt, e vorba despre o carte, “Prădarea României”, din care ziarul reproduce, la ţanc, fragmente… spumoase care scot totul la iveală. Se vorbeşte acolo de nişte milioane de dolari volatilizate în chip suspect, despre nişte “şuete” la Cotroceni, dar şi despre nişte afaceri dubioase, “energetice”, cu fire trase de sus, şi cu o… “luminiţă” venind dinspre… Moscova! Nu-i aşa că lucrurile devin palpitante, mai ales că din toate astea, şi pare a fi doar începutul(!), Băsescu le cam încasează fără să respire şi cam… pre limba lui? Părerea mea…
P.S. – Bond mi se par în ritm, nu?
Constituţia bloggerilor. Sub Înaltul Patronaj…
Mîine, la Bucureşti, începe “The World Blogging Forum 2009” un eveniment care are ambiţia să adune la aceeaşi masă, aici pe Dîmboviţa, ceva din floarea cea vestită a jurnalismului online şi blogosferei. “Evenimentul vizeaza lansarea publica a unei declaratii globale a principiilor jurnalismului online, o constitutie a libertatii pe Internet adoptata la Bucuresti, la care sa adere bloggerii din toate colturile lumii” spune Mihaela Draghici, presedinte al ASLS Romania (Asociaţia Studenţilor din Facultatea de Limbi Străine). Tot pe acolo se face vorbire despre dinamica industrie de blogging si online media şi despre… “promovarea identităţii şi valorilor culturale româneşti prin intermediul blogurilor.”
Minunat, îmi spun: uite dom’le că blogosfera e recunoscută la adevărata-i valoare (sic!)… Numai că, aşa cum mă ştiu cîrcotaş cîteodată şi privind mai atent afişul îmi zic: Da’ la ce bun “constituţie a libertăţii pe Internet”? Şi ce e aia o “declaraţie globală a principiilor jurnalismului online”? Asta seamănă or a… Republică de la Scăieni (sau falanster, mă rog) or a altceva voit organizat şi oricum aproape instituţionalizat. Da’ să zicem că nu se va lăsa cu o altă creaţie utopică ci doar cu o altă… deontologie. Şi tot aş întreba: la ce bun? (întrebare la a cărei dezbatere, de altfel, am asistat de multe ori pe aici prin blogolume)… A, dacă pînă la urmă constituţia aia va fi un manifest care va atrage atenţia lumii privind încălcările libertăţilor fundamentale prin Burma sau aiurea, atunci aş înţelege pretenţioasa şi vestita adunare de la Bucureşti. Cum aş înţelege-o şi mai bine dacă, de fapt, ar fi acolo un blogmeet la un vin fiert, cu participare internaţională, întru beneficiul turismului românesc.
Însă (ne)înţelegerile mele o iau razna cînd văd că libertatea, principiile, în fine toate, sunt aşezate… Sub Înaltul Patronaj al… Preşedintelui României! Şi cum ştiu cine este El acum (persoana, nu instituţia) nu pot să nu mă gîndesc ce minunată oportunitate de campanie, mai ales că va veni vorba şi aici de o… Sfîntă Constituţie! Organizatoarea citată zice: “Suntem onorati sa-l avem pe domnul Traian Basescu, Presedintele Romaniei, la deschiderea lucrarilor WBF2009 si speram ca acest lucru sa fie un semnal spre modernizarea Romaniei si un pas inainte spre adoptarea politicilor de e-democracy si transparenta oferite de Internet”… Adică… cum?, aş zice tot eu, precum Moromete… Blogofera nu este legitimă fără girul şi autoritatea unui Preşedinte? Blogosfera ar avea de cîştigat prin prezenţa unui preşedinte în exerciţiu, spune tot cineva dintre organizatorii evenimentului… Care e căştigul? E nevoie de botezul Preşedintelui Băsescu, sau oricare ar fi el, pentru ca această lume să fie recunoscută? Pînă şi aici trebuie să-şi bage coada?!…
Sau, mai ştii, poate că domnul Băsescu a intrat şi el în rîndul bloggerilor şi n-am prins eu de veste?! Da, că tot se plînge că-i urgisit de presă şi de moguli, ce cale mai bună decît asta pentru a se exprima şi el după pofta inimii, pentru a-şi fi pînă la urmă propriul mogul?! Şi nici n-ar fi singurul preşedinte-blogger fiindcă mai ştiu unul, absolut onorabil, devenit “bloghist” după ce a plecat din Cotroceni…
Ah da, şi aş mai întreba ceva: care-s bloggerii ăia autohtoni ce vor avea onoarea să “voteze” acea Constituţie a libertăţii pe Internet, în numele pălmaşilor blogolumii mioritice, Sub Înaltul… Patronaj? Nu de alta, dar am băgat de seamă că ar fi vreo… doi, aşa de sămînţă, aleşi în… “spirit democratic”, să participe “din oficiu”!. Altfel, e pe bază de, normal, “registration” sau “partnerships” şi “sponsorship” (aha, aici era cheia!) ba chiar, în cele din urmă, pe “invitations”… Dar cred că, pînă la urmă eu n-am priceput nimic! Drept pentru care nici n-o să votez nimic, dacă i-o trece cuiva prin cap, vreodată, să mă cheme la vreun… referendum sau la altceva de genu’ ăsta privind, încă, libertăţile mele. Trăiască!
Statistici. Fără explicaţie
De vreo cîteva ore citeşte numai spamuri. Căutări care nu-l caută pe el. Niciun mesaj, niciun telefon, nimic, de ieri şi pînă acum… Sau poate şi mai de mult, iar restul au fost doar ecouri. O fi început războiul şi or fi căzut liniile telefonice şi internetul iar oamenii sunt ascunşi în beciuri şi fugiţi în păduri. Da, aşa se şi explică şi această căldură nefirească şi năduşeala lui, de a trebuit să schimbe deja două cămăşi. Şi vîntul şi frunzele care i-au umplut curtea şi i-au acoperit ferestrele de abia a mai reuşit să scrie două rînduri despre ele… Vîntul ăsta infernal care i-ar umple gura cu nisip, cu ură, dacă n-ar avea aşa de bine căptuşite geamurile… Şi literele s-au ascuns… da. A observat că de cîteva ore găseşte tot mai greu literele, acolo pe tastaturi, iar cuvintele au rămas absurde.
Da, nu poate fi altceva, altă explicaţie:… “poezii de la multi ani”, “jos mana de pe bucata mea de romanie”, “tractoare noi brasov”, “calydonian boar”, “magicianul gusti”, “”n-ai dreptul să minţi, să te amăgeşti…”, “la multi ani poezie”, “rubens chermeza”, “tractoare mici”, “jocuri cu adina si flavius”, “cadoul ideal pt un barbat”, “frunze in palma”, “mircea dinescu poezii amuzante”, “ultima zi a lumii”, “mişcarea omului”, “noua ordine mondială”, “texte patriotice”, “www.trifoi cu frunze rosi”…
