GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru Lucruri de Braşov
Amintiri în festival. Teatru
Printre întîmplările frumoase “de Braşov” nu ai cum să treci cu vederea Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Eu unul cred că am prins drag de teatru tocmai datorită unei asemenea ediţii de festival, din vremea în care era un privilegiu să pui mîna pe un abonament la serile evenimentului, din vremea în care te întorceai acasă în frig şi la lumina lămpii cu gaz rămîneai încălzit doar de cele văzute pe scenă chiar dacă şi scîndura pe atunci era neîncălzită. Adunasem o plasă de programe de spectacol pe care încă n-am reuşit să le regăsesc deşi ştiu că sunt pe aici pe undeva. Ţin minte apoi că prin anii ‘90 veneau la Braşov şi trupe de afară, iar “sus la Sala Studio” se petreceau întîlniri mirabile cu artişti sau cronicari pe care n-ai fi putut îndrăzni să-i atingi. Pe vremea aceea îmi făceam în serile festivalului şi “mîna” într-ale cronicilor de teatru or interviurilor de prin spatele scenei… Oameni, momente, piese… Apoi au fost cîteva pauze şi cîteva ediţii ori prea “ţipate” (la propriu şi la figurat) ori prea şterse şi mulţi dintre cei ce colorau festivalul printr-o anume boemă s-au dus… Festivalul de Dramaturgie Contemporană a intrat şi el în showbiz, în culise, şi şi-a mai pierdut din trăirile şi sensibilităţile vechi. Sau poate le-am pierdut eu inclusiv prin lipsa mea de la destule din momentele mai din urmă, remarcabile desigur, ale Festivalului. De aceea nici nu numesc acum anumiţi oameni, anumite piese, care au făcut din această frumoasă întîmplare a oraşului… frumoase întîmplări ale mele. Mă bucur că se întîmplă mai departe, că începe de mîine a XXI-a ediţie, cu casa închisă pentru cîteva dintre piesele din program. Cum regret, de pildă, într-o măsură asemănătoare, că nu se mai petrece, la fel ca în anii săi buni, “vechiul” festival braşovean de jazz, un alt prilej de… patriotism local. Aşa că, vreme de zece zile parte din lumea bună a teatrului românesc se mută la Braşov fiindcă, deh, mai vine şi muntele la… Mahomed 
O să trec pe acolo să văd dacă pot “lega” lucrurile cu acelea despre care mi-am amintit acum…
P.S. – Jon Lord… dacă tot vorbim despre atîtea lucruri de-astea dragi 
Oraşul care-şi regăseşte clopotele
Clopotul din Turnul Casei Sfatului (Foto:iubescbrasovul.ro)
!Şi spun toate aste fiindcă mîine, sîmbătă, Braşovul îşi mai redescoperă un clopot, după ce a mai făcut asta în primăvară cu acela din turnul Bisericii Negre. Fără a fi neapărat un maiestuos Grassmayr, clopotul din turnul Casei Sfatului, şi el de venerabila vîrstă de peste 300 de ani, se va face auzit din nou pentru a dovedi lumii că… există. Cred că puţini sunt braşovenii care ştiau că acolo în turn zăcea mut un alt clopot. Se zice că i-a fost “tăiată” limba pe la începutul anilor ‘60 fiindcă edilii de atunci considerau ca fiind prea mare aglomeraţia de bătăi de clopot din centrul vechi al oraşului…
E frumos că momentul de mîine, de la ora 12.00, a fost pus pe afişul Festivalului „Musica Coronensis“ al Bisericii Evanghelice şi că are o regie a lui cu trîmbiţaşii care vor lansa peste piaţă “trei sunete” distincte pentru etniile cetăţii: saşii, românii şi maghiarii. Apoi s-ar părea că se doreşte reînvierea bătrînului clopot din Piaţa Sfatului şi că bătăile-i de la sferturile şi de la fixul orelor vor fi “împăcate” cu cele ale confratelui din Biserica Neagră. Cred că ar fi un semn bun acesta al regăsirii… clopotelor oraşului. Şi nu pentru că bătăile lor ar mai reuşi să rezoneze cine ştie cît cu ceva din noi sau fiindcă ar mai avea vreun sens azi chemarea la sfat a… gospodarilor pentru bunul mers al cetăţii, ci măcar aşa, pentru reaşezarea la locul lor a petelor de culoare care pot reîntregi farmecul şi personalitatea Braşovului.
Greutatea unor gesturi. În România reală
Am citit, acum cîteva zile, la Lia despre povestea “Steluţelor de mare”. Desigur, de aici din blogolume, ştiam mai de mult şi despre “Oamenii darnici” şi nu o dată am zăbovit asupra paginilor cutremurătoare scrise de Isabelle Loreley. Pagini greu de citit, dar de trăit!
Copii bolnavi încurabil, copii fără casă, sărmani, singuri… Drame inimaginabile pe care puţini dintre noi le pot imagina, le pot gîndi, dar să le mai privim de aproape?! Ştiu bine cum arată saloanele unui spital de copii, saloanele precum “nişte acvarii”, cum spunea Lia, saloanele cu omuleţii de acolo cu tot. Am văzut chiar copii bolnavi care-şi purtau singuri de grijă într-un spital fiindcă părinţilor lor nu le era permis să rămînă cu ei. E greu să-ţi imaginezi ochi mai trişti decît ai acelor copii care înţeleg perfect totul, cum e greu să vezi – şi infernal să trăieşti – privirile fără sprijin şi disperarea părinţilor legaţi de mîini şi de picioare lîngă pătuţurile copiilor cu branule şi perfuzii în mînuţe… Şi vorbesc despre saloanele de boli… obişnuite. Saloane din atîtea spitale care, astăzi sunt la limita supravieţuirii, fără hrană şi medicamente. Toate acestea se întîmplă aici, lîngă noi, în cotidiana vecinătate. E adevărat, vecinătate atît de plină de necazuri şi necăjiţi încît e greu să o mai înduri, să o mai accepţi. Vecinătate în care solidaritatea pare tot mai abstractă.
Apoi arunc în acelaşi timp o privire spre dezmăţul politicianist evidenţiat în fiecare zi de presă. Ce prăpastie! Care este România reală, ce contează, mă întreb din nou. Şi cine, ce face, instituţional, guvernamental dar şi individual pentru ceea ce contează? Vorbeam la început despre paginile virtuale ale celor mai de sus, dar pagini în spatele cărora este viaţă, voluntariat, gesturi reale şi nu vreau să par patetic. Oamenii ăştia adună, de te miri unde, hăinuţe şi hrană şi jucării pentru copiii bolnavi. Ei au reuşit mai mult decît să privească sau decît să vorbească, ei aduc lumii necăjite alinarea deplină. Şi mă întreb din nou: ce ne trebuie, de ce avem nevoie pentru a ne redescoperi umanitatea în ţara asta? Vocaţia voluntariatului sau educaţia voluntariatului pe care nu le avem, pe care mulţi le confundă cu cerşitul, aţi spune… Şi asta e adevărat. Dar parcă doar conştientizînd şi citind despre asta am putea fi mai aproape cu un pas de gestul… de făcut.
Eu mă plec pînă la pămînt în faţa acestor oameni şi ştiu undeva, aici aproape, o… cutie pentru donaţii, a altor oameni minunaţi (de aici din Braşov) pe care îi admir şi îi cunosc de mult, echipa Hospice “Casa Speranţei” şi voi lăsa, din nou, nişte bănuţi acolo… Înainte de a încerca apoi continuitatea altor gesturi, în măsura celor ce-mi sunt la îndemînă, în aceeaşi direcţie a acestui Hospice, în care se petrec alte gesturi mirabile care, ar trebui… măcar cunoscute şi recunoscute de toate… vecinătăţile noastre.
Florin Chilian. Iarna… Dar noi, ăştilalţi?
Televizoarele urlă: “Gata cu guvernul Boc!”, “E începutul sfîrşitului lui Băsescu!”, “Negocieri pentru o majoritate transparentă”, “Victorie istorică a Parlamentului”, “Un nou început!”, “Klaus Johannis, premier” (de nu ar fi, sper, o dezamăgire şi el!) sau “Unul din patru români angajaţi în mediul privat a ajuns şomer anul ăsta”… Şi mă întreb ce contează şi ce durează din toate astea? “Marele” Boc şi ai lui, cu obedienţa lor tristă cu tot (se credeau şi ei intangibili!) s-au dus, în sfîrşit, şi e bine fiindcă dintotdeauna am văzut în acest guvern o catastrofă într-ale guvernării şi moralei, cum tot de la bun început am văzut ca jalnică şi ipocrită “alianţa” PDL-PSD. Însă privind la starea României şi a românilor azi, la gălăgia care ne înconjoară, mă întreb: cine şi ce ne va scoate din asta? Avem alternativă? Este alternativa acolo, în faţa camerelor de luat vederi?… Suntem în stare să ne asumăm alternativa, să facem ca lucrurile să se desfăşoare pînă la capăt?
E frig. O pală de vînt rece mi-a tăiat respiraţia în seara asta în vreme ce la prînz totul era… călduţ. Mai sus, “la munte” se vede prima zăpadă, sau începutul unei zăpezi şi al unui ger de care mă voi sătura pînă peste gît. Se apropie vremea în care vorba românilor va rămîne una singură: “Să mă văd eu ieşit şi din iarna asta şi…”
Astăzi, cu o zi întîrziere, am citit interviul cu Florin Chilian din “Jurnalul Naţional”, din “Mişcarea de rezistenţă”. Şi zice el acolo: “E momentul să ne ocupăm noi de noi înşine şi să apelăm la instituţia asta a lui “Nu”. Adică gata, bă, cu jegoşii, cu nenorociţii şi curvele. Până aici. Dar până a ajunge acolo, pentru a putea avea exerciţiul ăsta al alegerii, trebuie să fii citit.” Sau: “E atât de stricată societatea românească, încât toţi au senzaţia că nu se mai poate schimba nimic. Dar nu despre asta e vorba în jurnalism. Trebuie să educi o mentalitate şi, aşa cum nu-ţi educi copilul cu cărămida în gură, nu educi nici socialul cu realităţi instant. Dar pentru asta îţi trebuie mai multă minte, mai multă nobleţe, mai mult suflet, mai multă credinţă sau mai puţin interes pe conturile din străinătate. Dracu’ să-i ia, gâţii mă-sii!”
Acum ceva vreme îl judecam greşit pe Florin Chilian considerînd că nu trebuie să se coboare “în cocinele în care te mănîncă porcii”, admirîndu-i însă muzica mai departe. Cu toate păcatele lui omeneşti, existente sau nu, îmi dau seama că nu aveam nicio cădere să-l judec, ca pe nimeni altcineva de altfel! Acum însă îi înţeleg mai bine lui rezistenţa, decît a altora!, şi poate am trăi în o ţară normală dacă aceasta nu ar fi aproape singulară, nu prin vorbe ci şi prin gesturi şi întîmplări. Cu atît mai mult cu cît vine din Cultură sau cu cît aduce Cultura în stradă. Acum pricep mai bine ce vrea Chilian (pe undeva, prin atitudine îmi aminteşte de Vîsoţchi…) să spună cînd zice: “Atâta vreme cât vine un şef de la dezinformare-manipulare, nu ştiu ce căcat de serviciu, să mă vadă pe mine la Folk You!, îţi dai seama că am foarte mulţi duşmani, mai ales după ce am dat Guvernul în judecată. Brusc, mi-au crescut vreo şapte dosare penale. O să vedeţi în curând, că mă pun eu pe ei! Să publici asta, că vreau să-i fac vedete, pe jegurile astea, să le f… muma-n gât!” Şi înţeleg perfect citind: “Eu nu cred să văd schimbări semnificative în timpul vieţii mele, dar am o spaimă teribilă de-o întrebare de-a lui fi-miu sau fi-mea: “Da’ tu ce-ai făcut, bă, pentru mine? Asta e societatea pe care mi-o oferi!?”. Şi cred că genul asta de întrebări m-ar pune în cap dacă n-aş avea răspuns. Cel mai adânc vis al meu, singurul lucru care mă ţine în mişcare e că nu-mi doresc să treacă copilul meu prin ce-am trecut eu. Şi de-aici toată nebunia asta pe care o vedeţi voi la mine, pe deplin asumată.”
Florin Chilian are răspunsul şi atitudinea lui. Normalitatea lui. Asumate. Dar noi, ăştilalţi?…
P.S.: Astăzi Alexandru Andrieş a împlinit 55 de ani. La mulţi ani, maestre! Sunt mîndru cu el, că e… braşovean şi merită mult mai multe rînduri. Dar la momentul potrivit
Colecţionar de octombrie: ziduri, speranţe, trubaduri
Zilele astea m-am lăsat din nou vrăjit de toamnă. Zile roşcate, superbe, calde. Mi-am urmat şi astăzi traseul obişnuit dinspre Biserica Neagră în jos. Am fotografiat din nou aceleaşi locuri însă cu altă lumină, cu alţi oameni cu alte întîmplări. Înţeleg că de săptămîna viitoare toamna îşi ia iar pardesiul şi umbrela. Mijloc de octombrie aproape… pastelat. După un vînt subţire şi nişte ploi dese acuarelele se vor scurge spre canale. Presimt că Tîmpa va fi cenuşie şi despuiată. Urmează ceaţa, bruma probabil şi cum sunt, evident, meteosensibil mă voi resimţi şi eu. Îmi încarc însă bateriile cu soarele ăsta toate zilele ce vin.
Hospice "Casa Speranţei". Se poate!
În Piaţa Sfatului am găsit voluntarii de la Hospice “Casa Speranţei”. Mîne, sîmbătă este Ziua Mondială a Îngrijirii Paliative. Această braşoveană Casă a Speranţei, cine nu ştie?, este o uriaşă dovadă de umanitate pentru vremurile pe care le trăim. Un loc clădit cu suflete de oameni frumoşi pentru alinarea ultimelor drumuri ale atîtor semeni… Sau pentru scoaterea lor la liman. Nu voiau decît să atragă atenţia trecătorilor că se poate şi că de cele mai multe ori contează şi pe zece lei de la noi pentru misiunea lor nobilă. Am văzut oameni interesaţi să afle ce şi cum…
Cine-l mai ajută pe Băsescu?
Mai jos, la început de Corso, alţi voluntari strîngeau semnături pentru Băsescu. Nu am văzut pe nimeni să se înghesuie. Prea puţini sunt cei ce sunt dispuşi să-i sară-n ajutor marinarului cu semnăturile necesare. Probabil tocmai de-aia se strîng, după cum am auzit, semnătri pe liste ca sarcină de serviciu prin fel de fel de instituţii oranj…
Trubaduri regăsiţi
Şi mai jos mi-am regăsit Trubadurii cu bucuria că am fost contrazis atunci cînd am scris că s-ar putea să nu mai apară toamna asta. I-am ascultat cît să-mi ajungă mai mult timp. Am mai văzut şi nişte ziduri rîcîite de vrăbii azi. Am mai văzut şi o cunoştinţă care, a trecut “pe trotuarul celălalt”, privind pieziş ca şi cum nu m-ar fi văzut or sperînd să nu îl văd. Salutare!
E interesant să devii colecţionar de zile frumoase de toamnă…
Zidul. Şi aripile
Însemnare pe două… fotografii
Am mai scris pe aici despre “blogosfera care coboară în Cetate” vorbind despre efortul neintersat al unor bloggeri de a atrage atenţia asupra problemelor unor confraţi. Nu o dată mi-am exprimat părerea că blogosfera nu are cum să fie doar un teritoriu virtual în care nişte străini li se adresează altor străini ca să-şi mai omoare plictiselile sau în care nişte însinguraţi îşi bagă în seamă… operele sau opiniile pe care ştiu că altfel nimeni, nicăieri nu le-ar băga în seamă. Blogosfera este un organism viu, la fel de viu precum cei care-l… populează. Blogosfera este, oricît de fad ar suna, o tribună aşezată în piaţa publică. Blogosfera devine, oricît s-ar împotrivi unii, o autoritate de care mersul lucrurilor din Cetate trebuie să înceapă să ţină cont. Blogosfera este o parte a opiniei publice, vecină cu presa, care începe să conteze…
Urbanism cu pubele în buricul Braşovului
De ce spun asta? Bloggerii se întîlnesc tot mai des şi nu doar aşa, de dragul socializării, al unui ceai… dansant. Bloggerii au început să croiască campanii, să suţină proiecte, să facă lobby pentru un candidat sau altul. Uneori, unii bloggeri găsesc de… cuviinţă chiar să se şi îndrăgostească. Bun… şi… de ce spun asta? Păi zilele trecute am aflat că aici la Braşov o bloggeriţă, Claudia, a pus “pe hîrtie” o campanie şi a dat sfoară în urbe bloggerilor să se aşeze la taifas şi la dezbătut tema. Campania “Există viaţă fără CET” în Braşov, fiindcă despre asta e vorba, poate părea cam… anostă din punctul de vedere al subiectelor care au “căutare” însă ea este o atitudine de pe urma căreia pot avea de căştigat peste 20.000 de braşoveni. 20.000 de oameni care în anul “de graţie” 2009, într-un oraş privit de mulţi cu admiraţie, în Braşov, nu mai beneficiază de luni bune de două elementare “beneficii” ale civilizaţiei şi urbanismului: apa caldă şi căldura. De ce? Din motiv de robinete închise, din motiv de datorii, din motiv de ineficienţă a unui sistem centralizat şi învechit de termoficare, din motiv de interese şi politicianism local.
Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat
Ei bine şi bloggerii care susţin campania asta vor să-i tragă de urechi pe cei care sunt plătiţi să facă oarece, pe cei care sunt aleşi să găsească soluţii. Mai mult, campania caută soluţii şi încearcă să le supună atenţiei celor mai sus amintiţi. Poate unii ar insista cu întrebarea “de ce?” sau poate ar arăta cu degetul spre nişte… naivi sau idealişti. Probabil însă respectivii nu ştiu că, totuşi, cu toată aura sa superbă, Braşovul pute! Şi probabil unii cîrcotaşi de serviciu au uitat prea repede că acum vreun an noi braşovenii (şi alţii ca noi în ţara asta) ne-am dus să alegem nişte parlamentari uninominali, de circumscripţie, de cartier cum ar veni, pe care nu prea i-am văzut să sară ca să vadă de unde… pute şi să dea un pic cu… mătura pe străzile ălora de i-au ales. Ei bine, cam aşa stau lucrurile şi eu aş zice că implicarea de acest fel a bloggerilor este un început, chiar dacă ştiu că nu se face primăvară cu o floare.
Un început care ar putea duce la un anumit soi de… urbanism pe care eu încerc să-l şi ilustrez în aceste două fotografii de aici. Fotografii aparent fără legătură, imagini banale, dar care exprimă şi ele două moduri de a traduce ideea de civilizaţie, de cultură de respect al străzii şi oamenilor, aici la Braşov.
P.S.: Pe acest Alex Chudnovsky probabil s-ar fi cuvenit să-l invit aici în alt… context. Sau nu?
