GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru Lucruri de Braşov
Cele ale zilei şi colindul meu. Conexiuni
Zilele astea cîteva colinde încearcă – şi încă reuşesc! – să mă ţină departe de “cele ale zilei”, de cele ce ţin de o Românie portocalie şi îngheţată în care guvernanţii tot pregătindu-se de guvernare au uitat înzăpeziţi în noapte, pradă deznădejdii, cîteva sute de români care nu aveau, cred, altă vină decît aceea de a fi fost nişte… votanţi de bună credinţă!
Aşadar, mă abţin. Mă abţin să scriu despre… conciliere, despre noul… vechi guvern, despre zece ani la fel sau despre douăzeci de ani… degeaba. Cum nu voi scrie, cum aveam de gînd, nici despre amărăciunea mea vizavi de dispariţia singurei reviste culturale a Braşovului, “Astra” sau despre alte… amărăciuni. Şi nici măcar despre nişte, încă, oaze de paradoxală normalitate din ţara asta. Mă abţin şi alung tentaţiile astea “editoriale”, ştiu eu, cu gîndul întîlnirii unor AC/DC şi Eric Clapton aşa cum o făceam acum cîteva zile gîndindu-mă la Metallica în România.
Dar patinez… cu gîndul, probabil zăpada murdară şi îngheţată de afară mă inspiră astfel (nu, încă nu am avut parte iarna asta de zăpezile de altădată care să mă bucure. Da… pornisem de la colinde. Am cîteva tare dragi pe care probabil le voi posta în această pagină pentru eternitate 
Ascult în aceste zile cîteva colinde, doar cîteva, două-trei pe zi, şi încerc să mă feresc de inflaţia celor difuzate în neştire pe ici şi colo cum încerc să mă feresc şi de moşuleţii, renii şi globuleţele colorate care omoară marketingul la tv sau prin reviste. Încerc chiar să mă las convins de Pleşu…
Dar ce vreau să spun pînă la urmă? Da, pretextul tuturor acestor rînduri obosite şi obositoare este un colind. Cel care, cred, poate salva această postare: “Dumnezeu” al celei mai iubite de mine trupe, ca braşovean ce mă aflu: Conexiuni! Mi l-a trimis pe e-mail Victor Lenghel, toboşarul trupei, cu vestea privind noua componenţă a acestei formaţii atît de vii. Mesajul, îmi permit să-l dezvălui sperînd să nu supăr… expeditorul este: „un gînd de bine de la noua formulă CONEXIUNI şi ultima creaţie – colindul DUMNEZEU. componenţa actuală CONEXIUNI: cristi iakab – chitara, voce / walter dionisie – clape, voce / monel puia – clape, bas, voce / victor lenghel – tobe. cel mai important lucru: trupa există, îşi cântă repertoriul propriu – mai vechi, mai nou, cover-uri şi se bucură de orice oportunitate de a cânta live, oriunde şi oricând. sperăm să vă placă. mulţumim.”
Ei bine, de ieri ascult acest nou colind şi sunt încîntat de-a dreptul. Băieţii ăştia, Conexiuni, sunt superbi şi voi repeta ce am mai scris despre ei şi prin martie: pentru mine, “Conexiuni” sunt printre întîmplările care mă fac să spun că “la Braşov se întîmplă lucruri”. Colindul lor nu trebuie, nu poate fi povestit. Colindul lor trebuie ascultat şi… dat mai departe! Fiindcă le ţine departe pe toate “cele ale zilei”, cum spuneam 
.
Ce mai faceţi? Bine facem!…
Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Toate astea însă în ce măsură, în cele din urmă, vor cîntări în vreun fel pentru noi ca indivizi? Vor conta la fel cum au contat de la alegerile de acum nouă ani sau de acum cinci ani încoace… Fiecare dintre noi ar trebui să ştim cît. Cum ar trebui să bănuim, fără să ne iluzionăm, şi felul în care lucrurile se vor aranja cît de curînd între locatarii Puterii sau Opoziţiei. Jocurile se vor face fără noi oricum şi mai mult ca sigur nu pentru noi! Nu mă miră pasiunea pe care au pus-o la bătaie în ultimile zile cele două tabere în care s-au fărîmiţat românii, cum nu mă va mira nici repeziciunea cu care vom uita perioada asta.
Ce rămîne, ce a rămas? Cum e viaţa mea azi? Ce facturi am de plătit? Ce mă bucură? Ce mă stresează, ce gînduri, cu adevărat acum cînd scriu ca să mă răcoresc, sau ce mă stresa acum vreo două-trei ore? Ce citesc? Ce mă doare? Ce iubesc? Cum văd străzile pe care trec? Arunc o privire pe aici, prin vecinii blogolumii mele şi îmi dau seama care este de fapt realitatea şi că suntem într-o evidentă minoritate noi ăştia care ne-am cam lăsat duşi de val, surpinşi chiar noi înşine că am intrat în asemenea polemici de cele mai multe ori neprincipiale, necordiale şi cu argumente doar aproximative.
Şi cum am spus… Karla ne plimbă pe Champs Elisee, ne pune muzică franţuzească şi bine face! “Tu omnia voluptatis causa facis”, ne aduce aminte Andi că zicea Seneca şi ne îndeamnă să săpăm după frumuseţile din noi şi din afara noastră şi bine face! Meşterul în cuvinte şi alte bunătăţuri, Adi, a rămas să ne poftească la piţuci umplute fandosit şi la Slayer să ne bage-n boală şi bine a făcut! Nevermore, găsindu-l pe Macedonski ne-ntreabă de suflete şi cam de ce şi cum ne pasă şi bine… face! Lollitta îmi aduce aminte ce am uitat şi eu, că dacă nu trăiesc eu oricum nu o va face nimeni în locul meu! Şi bine face! Rodica m-a surprins cu un dar superb – cum doar aici în blogosferă e cu putinţă să se întîmple – şi bine a făcut! Ana Maria ne întoarce la un text de-al lui Cosaşu despre Mircea Diaconu, “aşa cum îl ştim” de dincolo de politichie şi apoi ne reaminteşte că suntem, totuşi, în luna colindelor, şi foarte bine face! Brightie ne şopteşte un cîntec absurd de animal marin şi… bine face! Cella ne ia de mînă şi ne arată viaţa aşa cum este şi ne aduce aminte cam ce ar trebui să facem fiecare ca să rămînem oameni şi normali, şi cît de bine face! Cody ne povesteşte cum este să îţi iei inima-n dinţi şi să treci prin tunel… şi cît de bine o face! Deea cea dulce la scris şi la gînduri ne arată iubirea care suspină pînă în Dumnezeu şi bine face! Gabi îmi spune despre primejdiile iubirii de sine şi ştie ce spune şi bine face! Angela a deschis o poartă – şi cît de rău îmi pare că nu am apucat să-i spun din timp La Mulţi Ani! – şi foarte bine face! Cristian se ambiţionează să transforme zi de zi cotidianul în poezie şi atît de bine face! Gina îmi arată din ce e făcut omul şi să nu mă mai las înşelat de aparenţe şi… bine face! Meşterul Manole ştie la fel de bine ca mie cum e să ne pregătim de serbarea de Crăciun şi o spune şi ce bine face! Valentin îşi pune (şi ne pune) întrebări, cum numai el ştie, şi e bine c-o face! Vania vede mai departe de vieţile din tenbre ale plutonierului Onix, ale Orianei, Alizeei, Elfei, Migretei, a Vrăjitorului, a lui Our sau a lui Kayux de ajungi să te pierzi printre ele dar aşa de bine o face! Nea Costache s-a întors şi el la scriitura-i meseriaşă şi ne spune despre… generozitatea Lenuţei şi… ce bine o face! ;)…
Aşa că… eu o să vă mai spun că mi-am redescoperit al doilea genunchi, că am băgat de seamă că Braşovul se pregăteşte să devină de poveste împodobindu-şi încă deszăpezitele înălţimi, că mă bucur ca un copil de calendarul pe 2010 al comoarei mele Ina, ultimul ei calendar de grădiniţă, absolut superb (deh, fotografia ei!) şi pe care vi-l voi arăta mai încolo după ce egoist îl voi ţine… ascuns încă o vreme … A, da, şi-am înţeles că la vară vine Metallica şi cu gîndul ăsta mă pregătesc să văd un meci (am auzit că merită!) la un… ceai şi-o ţigară. Şi mai… “vorbim”… după, dragilor şi dragelor!
Căutînd Dorul… Alb pe negru
Îi era dor de “ceva”, nu de “cineva”… A alergat acasă căutînd nişte rînduri, nişte cuvinte, pe care nu le citise dar le ştia “acolo”. Bănuia, ştia aproape, că astăzi le va găsi răsfoind doar, la întîmplare, o carte scoasă la întîmplare, cu ochii închişi, din raftul de sus al bibliotecii. Îi era dor de ele, aşa cum sunt, scrise alb pe negru, de citit, de priceput şi nu de explicat. Ştia că nu în fiecare zi poate avea o asemenea ocazie, mai ales că pierduse multe alte ocazii. Căutînd Dorul…
Părintele Dumitru Stăniloaie,
din „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”:
“Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.
„Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.”
“Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu.”… mai spunea Dumitru Stăniloaie, născut într-un noiembrie, acum o sută şi ceva de ani, în “comitatul Braşov”. Născut şi niciodată… “murit”… Atît.
Amintiri în festival. Teatru
Printre întîmplările frumoase “de Braşov” nu ai cum să treci cu vederea Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Eu unul cred că am prins drag de teatru tocmai datorită unei asemenea ediţii de festival, din vremea în care era un privilegiu să pui mîna pe un abonament la serile evenimentului, din vremea în care te întorceai acasă în frig şi la lumina lămpii cu gaz rămîneai încălzit doar de cele văzute pe scenă chiar dacă şi scîndura pe atunci era neîncălzită. Adunasem o plasă de programe de spectacol pe care încă n-am reuşit să le regăsesc deşi ştiu că sunt pe aici pe undeva. Ţin minte apoi că prin anii ‘90 veneau la Braşov şi trupe de afară, iar “sus la Sala Studio” se petreceau întîlniri mirabile cu artişti sau cronicari pe care n-ai fi putut îndrăzni să-i atingi. Pe vremea aceea îmi făceam în serile festivalului şi “mîna” într-ale cronicilor de teatru or interviurilor de prin spatele scenei… Oameni, momente, piese… Apoi au fost cîteva pauze şi cîteva ediţii ori prea “ţipate” (la propriu şi la figurat) ori prea şterse şi mulţi dintre cei ce colorau festivalul printr-o anume boemă s-au dus… Festivalul de Dramaturgie Contemporană a intrat şi el în showbiz, în culise, şi şi-a mai pierdut din trăirile şi sensibilităţile vechi. Sau poate le-am pierdut eu inclusiv prin lipsa mea de la destule din momentele mai din urmă, remarcabile desigur, ale Festivalului. De aceea nici nu numesc acum anumiţi oameni, anumite piese, care au făcut din această frumoasă întîmplare a oraşului… frumoase întîmplări ale mele. Mă bucur că se întîmplă mai departe, că începe de mîine a XXI-a ediţie, cu casa închisă pentru cîteva dintre piesele din program. Cum regret, de pildă, într-o măsură asemănătoare, că nu se mai petrece, la fel ca în anii săi buni, “vechiul” festival braşovean de jazz, un alt prilej de… patriotism local. Aşa că, vreme de zece zile parte din lumea bună a teatrului românesc se mută la Braşov fiindcă, deh, mai vine şi muntele la… Mahomed O să trec pe acolo să văd dacă pot “lega” lucrurile cu acelea despre care mi-am amintit acum…
P.S. – Jon Lord… dacă tot vorbim despre atîtea lucruri de-astea dragi
Oraşul care-şi regăseşte clopotele
Clopotul din Turnul Casei Sfatului (Foto:iubescbrasovul.ro)
!Şi spun toate aste fiindcă mîine, sîmbătă, Braşovul îşi mai redescoperă un clopot, după ce a mai făcut asta în primăvară cu acela din turnul Bisericii Negre. Fără a fi neapărat un maiestuos Grassmayr, clopotul din turnul Casei Sfatului, şi el de venerabila vîrstă de peste 300 de ani, se va face auzit din nou pentru a dovedi lumii că… există. Cred că puţini sunt braşovenii care ştiau că acolo în turn zăcea mut un alt clopot. Se zice că i-a fost “tăiată” limba pe la începutul anilor ‘60 fiindcă edilii de atunci considerau ca fiind prea mare aglomeraţia de bătăi de clopot din centrul vechi al oraşului…
E frumos că momentul de mîine, de la ora 12.00, a fost pus pe afişul Festivalului „Musica Coronensis“ al Bisericii Evanghelice şi că are o regie a lui cu trîmbiţaşii care vor lansa peste piaţă “trei sunete” distincte pentru etniile cetăţii: saşii, românii şi maghiarii. Apoi s-ar părea că se doreşte reînvierea bătrînului clopot din Piaţa Sfatului şi că bătăile-i de la sferturile şi de la fixul orelor vor fi “împăcate” cu cele ale confratelui din Biserica Neagră. Cred că ar fi un semn bun acesta al regăsirii… clopotelor oraşului. Şi nu pentru că bătăile lor ar mai reuşi să rezoneze cine ştie cît cu ceva din noi sau fiindcă ar mai avea vreun sens azi chemarea la sfat a… gospodarilor pentru bunul mers al cetăţii, ci măcar aşa, pentru reaşezarea la locul lor a petelor de culoare care pot reîntregi farmecul şi personalitatea Braşovului.
