GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru Feedback
Despre ţoape. De Sărbători…
Se zice că zilele astea, de Sărbători, ar trebui să ne fie unele de tihnă. “A tihni… tihnire”… mă gîndesc… adică să-ţi priască ceva, să-ţi cadă bine… Mda… zilele astea toate ar trebui să ne dea senzaţia asta cu toate neajunsurile care ne înconjoară, referindu-mă la cele lumeşti, la lipsuri. Şi pentru a simţi aşa am deprins fiecare un fel de a ne purta, astfel încît respectînd tihna celorlalţi să ne-o dobîndim pe a noastră. Şi mai mult de atît, întinzînd o mînă, înţelegînd o greşeală, făcînd mai uşoară cu ceva ziua cuiva, zi care se vede a fi mizerabilă pentru acela, cred că am dovedi că înţelegem tihna acestor zile. Nu mă gîndesc la toate astea din cine ştie ce zel moralizator sau pentru a proslăvi şi eu nu ştiu ce pilde creştine legate de Sărbători. Aş uza şi eu şi mai mult înţelesul acestora… Apoi cred că suntem foarte zgîrciţi arătîndu-ne generoşi doar de Sărbători, ca şi cum am vrea să demonstrăm ceva anume, ceva ce nu putem dovedi în restul zilelor…
Scriu toate astea fiindcă în aceste zile, chiar mai mult parcă decît în alte dăţi, am întîlnit şi întîlnesc destui ţopîrlani şi destule ţoape care, pîndind o slăbiciune, o eroare, un moment tensionat, o criză (fie ea şi de timp) se năpustesc de la înălţimea unor… “superiorităţi” şi “competenţe” conjuncturale asupra unui om pentru a demonstra, administrativ, cine este şeful, pentru ca respectivului să-i… tihnească cu vîrf şi îndesat zilele astea. Şi dacă asta se întîmplă după ce “sclavul” le trage la jug, paişpe ore pe zi, uitînd de sine şi că are o casă şi o masă care-l aşteaptă, acum de Sărbători, cu atît mai bine!
Ştiu că Iorga avea o vorbă: “numai nenorocirea altuia poate face bucuria invidiosului” şi eu aş înlocui aici invidiosul cu omul mic, mărunt, sterp sufleteşte. Cred că micimea e mult mai mare, “mai pe măsură” acum, de Sărbători… În asta o sta “fericirea”, tihna şi “colindul” Sărbătorilor lor 
!
Toate cele bune!
20 de ani mai tîrziu. Lambada…
20 de ani. CNN dedică emisiuni Revoluţiei noastre, Times, Irish Times, UPI, BBC, Le Figaro şi Der Standardt la fel şi cîte n-or mai fi. Vorbesc despre noi Hillary Clinton, George Bush, Gorbaciov şi alţii de talia lor… Posturile noastre de ştiri rememorează şi ele, firesc, cu patimă… Este limpede că 20 de ani de la căderea comunismului în România şi în Europa de Est este o ştire care face rating. Atît în mass-media autohtone cît şi cînd vorbim de sursele externe eu unul am observat trei abordări: cea istorică, memorialistică, uneori în manieră… poliţistă sau fantastică, cea oficială cu aprecierile laudative ale unor lideri trecuţi sau prezenţi şi cea critică.
Primele două categorii nu mi se mai par demult interesante. Ultima însă, care are rezonanţe vrînd-nevrînd personale pentru noi trăitorii celor 20 de ani ridică întrebări… Iar modul “critic” de a vedea lucrurile, evident subiectiv, accentuat mai ales aici la noi, acasă, porneşte de la potenţarea unui singur răspuns: “20 de ani? Degeaba!”. “Brucan s-a înşelat, 20 de ani au fost prea puţini pentru ca noi românii să depridem democraţia şi civiizaţia occidentale”, “Revoluţia furată”…
Cred că fiecare dintre noi avem azi această dilemă: “Revoluţia, eroii de atunci au avut vreun rost? După 20 de ani putem privi în urmă împăcaţi sau resemnaţi? Ne-am împlinit aşteptările?” Care este răspunsul nostru, al fiecăruia dintre noi? Cîţi ne mai amintim ce făceam, ce gîndeam, unde eram în zilele alea din decembrie 1989? Eu unul aş zice că parcă era ieri şi constat: “Băi frate, sunt 20 de ani, 20! Unde şi cum s-au dus? Ce am făcut? Ce am trăit? Sunt 20 de ani, totuşi, mulţi sau puţini?!” Fiecare dintre noi avem un răspuns al nostru, intim, subiectiv,pe care vrem sau nu să îl facem cunoscut.
Stau strîmb şi încerc să judec drept: nu, nu am cum să fiu dintre cei care să şteargă cu buretele, aşa, 20 de ani de viaţă, jumătate din viaţa de pînă acum. Nu am cum să spun că anii ăştia au fost degeaba şi nici cum să zic că anii mei au fost şi sunt alţii decît ai ţării în care trăiesc.Nu aş avea cum să zic că nu am pus cîteva cărămizi acolo sau dincolo, că nu am realizat cîte ceva. Că nu am trăit. Mi-e limpede acum, nu pot fi, totuşi, dintre cei care să spună azi că au fost 20 de an degeaba. Mi-e imposibil asta. Normal, nu pot fi mulţumit, aş fi vrut mai mult, mi-e şi mie ruşine de starea în care se află ţara asta azi, mă dor bolile ei chiar dacă încerc să le ignor uneori ştiind că eu nu am cum să le vindec. Însă exstă şi o jumătate plină a paharului şi mai există şi ceva speranţă…
Acum 20 de ani aţipeam cu o mitralieră la capul patului şi cu o cartuşieră sub pernă şi în difuzoarele unităţii militare în care mă aflam auzeam pentru prima oară “Lambada”. Şi încă mă întreb pentru ce a fost nevoie să fie aşa cînd, e limpede, putea fi altfel, din moment ce, din acel tablou suprarealist a rămas pînă la urmă doar… senzaţia – atît de proaspătă! – de Lambada?!
P.S. Am citit un interviu cu Dan Puric, în “Adevărul”, acum cîteva zile. Interesant, aproape remarcabil privindu-ne pe noi… 20 de ani mai tîrziu. Aici tind să-i dau dreptate, parte din realitatea noastră de azi aşa este, chiar dacă altfel îl consider pe actor cam prea defetist. Iar rezolvarea stării noastre de acum poate pleca de la revoluţia noastră interioară şi de la definitiva tăiere a dependenţei noastre faţă de politic şi de mediocrităţile care îl reprezintă. Iată:
“Dacă putem vorbi, până în ‘89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ‘89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.”
Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau, cu bulgării rostogoliţi pînă la forma întreagă a omului de zăpadă, cu zbenguiala ore în şir trăgînd în urmă sania Inei, cu bradul mîndru din faţa geamului meu, în haina lui nouă şi albă… O aştept, încă, să vină asemeni unor iepe albe în galop… libere… cu muzica lor veche. Pesemne acum îi e teamă de ceva, se ascunde pe sub vreo scară… pe undeva. O chem. Dar nu ştiu cuvintele azi. Şi pe acestea le smulg cu greu, ca pe nişte rădăcini din pămîntul îngheţat, ca să acopere tot golul de cuvinte despre orice… Aşa că o chem, încerc s-o ispitesc lăsîndu-i peste noapte, la geam, Esenin… Vîsoţchi… Ce altceva?
Noapte bună! Bună dimineaţa!
Pe-ntâia zăpadă păşesc în neştire,
Cu agere doruri şi-avânturi duium.
Şi seara albastră cu steaua subţire,
Încet luminează hoinarul meu drum.
Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoşii sau vântul dă glas?
Nu ştiu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?
Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinţi mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.
O, codrul ce-n pâclă cinchit piroteşte!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în braţe s-apuc voiniceşte,
Frumoasele sălcii cu şolduri de lemn.
1918
Cele ale zilei şi colindul meu. Conexiuni
Zilele astea cîteva colinde încearcă – şi încă reuşesc! – să mă ţină departe de “cele ale zilei”, de cele ce ţin de o Românie portocalie şi îngheţată în care guvernanţii tot pregătindu-se de guvernare au uitat înzăpeziţi în noapte, pradă deznădejdii, cîteva sute de români care nu aveau, cred, altă vină decît aceea de a fi fost nişte… votanţi de bună credinţă!
Aşadar, mă abţin. Mă abţin să scriu despre… conciliere, despre noul… vechi guvern, despre zece ani la fel sau despre douăzeci de ani… degeaba. Cum nu voi scrie, cum aveam de gînd, nici despre amărăciunea mea vizavi de dispariţia singurei reviste culturale a Braşovului, “Astra” sau despre alte… amărăciuni. Şi nici măcar despre nişte, încă, oaze de paradoxală normalitate din ţara asta. Mă abţin şi alung tentaţiile astea “editoriale”, ştiu eu, cu gîndul întîlnirii unor AC/DC şi Eric Clapton aşa cum o făceam acum cîteva zile gîndindu-mă la Metallica în România.
Dar patinez… cu gîndul, probabil zăpada murdară şi îngheţată de afară mă inspiră astfel (nu, încă nu am avut parte iarna asta de zăpezile de altădată care să mă bucure. Da… pornisem de la colinde. Am cîteva tare dragi pe care probabil le voi posta în această pagină pentru eternitate Ascult în aceste zile cîteva colinde, doar cîteva, două-trei pe zi, şi încerc să mă feresc de inflaţia celor difuzate în neştire pe ici şi colo cum încerc să mă feresc şi de moşuleţii, renii şi globuleţele colorate care omoară marketingul la tv sau prin reviste. Încerc chiar să mă las convins de Pleşu…
Dar ce vreau să spun pînă la urmă? Da, pretextul tuturor acestor rînduri obosite şi obositoare este un colind. Cel care, cred, poate salva această postare: “Dumnezeu” al celei mai iubite de mine trupe, ca braşovean ce mă aflu: Conexiuni! Mi l-a trimis pe e-mail Victor Lenghel, toboşarul trupei, cu vestea privind noua componenţă a acestei formaţii atît de vii. Mesajul, îmi permit să-l dezvălui sperînd să nu supăr… expeditorul este: „un gînd de bine de la noua formulă CONEXIUNI şi ultima creaţie – colindul DUMNEZEU. componenţa actuală CONEXIUNI: cristi iakab – chitara, voce / walter dionisie – clape, voce / monel puia – clape, bas, voce / victor lenghel – tobe. cel mai important lucru: trupa există, îşi cântă repertoriul propriu – mai vechi, mai nou, cover-uri şi se bucură de orice oportunitate de a cânta live, oriunde şi oricând. sperăm să vă placă. mulţumim.”
Ei bine, de ieri ascult acest nou colind şi sunt încîntat de-a dreptul. Băieţii ăştia, Conexiuni, sunt superbi şi voi repeta ce am mai scris despre ei şi prin martie: pentru mine, “Conexiuni” sunt printre întîmplările care mă fac să spun că “la Braşov se întîmplă lucruri”. Colindul lor nu trebuie, nu poate fi povestit. Colindul lor trebuie ascultat şi… dat mai departe! Fiindcă le ţine departe pe toate “cele ale zilei”, cum spuneam 
.
Un simplu blog
Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?
Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. “Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu, peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele. Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între “în timp ce era” şi “în timp ce este”… Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată, cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.
Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam!
