GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă

Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. Identitate

Arhivă pentru De azi pe mîine

Mierea spălată cu apă de ploaie

Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…

Dinică s-a dus. Cum ne mor actorii…

A venit ca o lovitură, deşi previzibilă: A murit Gheorghe Dinică! ACTORUL. Şi el! Îl vom uita, probabil, destul de repede, cum aproape i-am uitat pe Ştefan Iordache, Adrian Pintea, Moţu Pittiş, Colea Răutu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Nicu Constantin şi pe atîţia alţii… Cîteva zile toate ratingurile vor creşte sub impulsul morţii Actorului. Cîteva zile nu se va mai auzi mai nimic despre campanie, guvern şi alte fumigene electorale… Apoi, după cinci zile de emoţie vom reveni “la normal”. A murit Actorul. Acum mi-l aduc aminte, ca ieri, foarte aproape, plimbîndu-se agale, cu mîinile la spate, zîmbind, în staţiune, la Covasna…
Ce ştire! Dar viaţa Actorului, bătrîneţea Lui şi, poate, sărăcia şi uitarea Lui şi scena Lui? Astea ce fel de… ştiri au fost? Sau au fost?…

Actorii

Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodata un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mîinile.

Marin Sorescu

De vînzare. Spaime

N-am prea consemnat din istoria crizei politice. Privind criza economică am lăsat să se întrevadă destule din rîndurile mele. Despre criza noii gripe nu am scris mai de loc. Toate astea au devenit aproape banale prin mediatizarea excesivă şi apoi cred că fiecare dintre noi avem anumite mecanisme de autoapărare împotriva lor. Mai solide sau mai străvezii, mai argumentate sau mai naive.
Şi totuşi, orice vaccin ai avea la îndemînă, este imposibil să nu te întrebi: “cum naiba am ajuns să trăiesc toate aceste crize deodată?”. Este imposibil ca niciun virus dintre cei răspîndiţi de aceste boli să nu te atingă, să nu te dezechilibreze cumva, oricît de tare te-ai arăta. Fiindcă, nu-i aşa, “noi rumânii suntem dîrzi şi am trecut prin “alte de-alea” şi mai rele şi nu ne-o pune în genunchi acum… contextul ăsta nefavorabil! Fir-ar ea de soartă!”
Aş fi curios să aflu gradul de percepţie al românilor privind cele trei crize, care dintre ele deţine ponderea semnificativă în coşmarurile sau nopţiile lor albe? Aş fi fost inspirat să-i întreb pe oamenii din autobuzul ăla de ieri: “băi fraţilor, de ce vă e frică?!”, fiindcă asta se vedea pe chipurile lor, un soi de spaimă.
Eu unul, în orice caz, nu cred că vreunuia dintre ei i-ar fi păsat în vreun fel de declaraţia lui Băsescu, ce avea să urmeze a doua zi, prin care a promis că va lupta “până când le va ieşi din cap că pot să pună mâna pe ţară”, vorbind despre trîntirea croitoraşului şi despre toţi ce-i sunt împotrivă şi care, iată, ar vrea să-i ia ţărişoara de pe mînă! Mă îndoiesc că vreunul dintre ei se gîndea pe cine va nominaliza, din nou, preşedintele pentru funcţia de premier… Cît despre interesul pentru cei clasaţi pe primele două locuri la prezidenţiale, sunt aproape sigur că-i privea tot cam în aceeaşi măsură pe călătorii acelui autobuz… Resemnaţi, ei ştiau foarte bine că totul e de vînzare, că totul ţine de acel a “a pune mîna pe ceva”, fără a bănui, probabil, că tocmai existenţa lor a fost, a nu ştiu cîta oară, pusă pe tarabe, la vînzare. Şi mai ales fără a bănui măcar că soarta asta nu le-a fost “dată” şi că ar putea face aşa încît să nu le mai fie teamă. Şi uite cum subiectul devine, vrînd-nevrînd, din nou, retoric… ;)

P.S. – Un antidot, dintre cele care-mi plac în serile astea prea reci de noiembrie: Horia Brenciu. Braşovean, desigur. :)

Locul de la geam…

Astăzi am circulat cu autobuzul preţ de cîteva staţii şi am vrut, premeditat, să mă uit la cei din jur, să-i observ mai bine zis. Ţin minte că făceam asta mai de mult încercînd să ghicesc ce este în spatele unor priviri, a unor riduri, a unor tristeţi sau a unor zîmbete. Călătoriile, astfel, îmi păreau mai interesante. Şi, parcă mai de mult, la orice oră, autobuzele, cu oamenii lor cu tot, erau mai… vii. Sau, doar azi, am nimerit eu într-un autobuz din acelea care, şterg de pe chipurile, aproape, ale tuturor călătorilor odată urcaţi, orice expresivitate care să facă obiectul indiscreţiilor mele? Astăzi, imediat ce m-am urcat, mai toţi pasagerii mi-au părut că privesc unii prin alţii, extrem de tăcuţi. Mă aşteptam, să-i găsesc măcar suspicioşi afişîndu-şi fereala unii de alţii, cum mă mai aşteptam să dau măcar de un grup de elevi gălăgioşi…
“Un autobuz prea lent către Acasă” mi-am spus… Doar undeva, la mijlocul vehiculului, un tată tînăr, ţinîndu-şi copila de vreo patru anişori în braţe, îi răspundea cu însufleţire curiozităţilor cristaline: “Aşa, tati, maşina aia mică merge mai repede fiindcă e mai mică şi mai uşoară, şi autobuzul nostru merge mai încet fiindcă e mare şi greu, da tati…” Iar înainte să cobor, doi bătrîni nervoşi doar-doar ce nu şi-au rupt nasturii zmucindu-se printre înjurături să ocupe singurul loc rămas liber la geam. Idealul lor cotidian… Ajunsesem acasă… Probabil, în urma mea, autobuzul cu oamenii lui cu tot a prins, brusc, viaţă ca în povestea aia cu pădurea adormită…

Rătăcit. De 1 noiembrie

Nu-şi mai văzuse de mult mormintele… Îşi reproşa mereu asta. Astăzi s-a dus la cimitire:  unul într-un capăt, celălalt în alt capăt al oraşului. De ziua morţilor. Zi de împrumut… de sfîrşit morocănos de toamnă.  Ştia că va fi puhoi de lume şi ura să se ducă acolo fiindcă “aşa trebuie”, fiindcă “aşa se face”… De cînd nu şi-a mai văzut mormintele aproape că s-a rătăcit, mai ales în cimitirul cel nou. Cel vechi a rămas împietrit, este la fel cum l-a văzut prima oară, cu mulţi ani în urmă, de parcă acolo nu se mai îngroapă nimeni sau de parcă se îngroapă pe aceleaşi locuri… Generaţii îngrămădite unele peste altele. Cel nou, e ca un cartier rezidenţial de lux în care, de la lună la lună, mai apare o stradă, o vilă, o parcare, un rînd de felinare, un gard viu… Aici, locul lui i se pare de fiecare dată tot mai departe şi îşi aminteşte cum, acum 17 ani şi mai bine, aici era doar un cîmp mare cu un pîlc de cruci grupate strategic în cel mai îndepărtat colţ. Îşi aminteşte cum căra apă în canistre, cum lăsa maşina în buza mormîntului şi cum, seri la rînd, la lumina farurilor uda răsadurile de flori să se prindă pe petecul ăla de pămînt uscat şi fără umbră din zilele de după luna mai…
Parcă niciodată nu a mai văzut atîta lume la cimitir, în ciuda frigului… A lăsat şi el nişte coroniţe de brad, cu flori, de cîţiva lei… A aprins nişte lumînări, dar vîntul le-a stins repede…

Oseminte pierdute

Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci şi soapte multe?

Voi aţi rămas întorţi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vîrfuri, nicăieri?
Ştiti voi ce vorba este vorba “ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Şi toate sînt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.

Greutatea unor gesturi. În România reală

Am citit, acum cîteva zile, la Lia despre povestea “Steluţelor de mare”. Desigur, de aici din blogolume, ştiam mai de mult şi despre “Oamenii darnici” şi nu o dată am zăbovit asupra paginilor cutremurătoare scrise de Isabelle Loreley. Pagini greu de citit, dar de trăit!
Copii bolnavi încurabil, copii fără casă, sărmani, singuri… Drame inimaginabile pe care puţini dintre noi le pot imagina, le pot gîndi, dar să le mai privim de aproape?! Ştiu bine cum arată saloanele unui spital de copii, saloanele precum “nişte acvarii”, cum spunea Lia, saloanele cu omuleţii de acolo cu tot. Am văzut chiar copii bolnavi care-şi purtau singuri de grijă într-un spital fiindcă părinţilor lor nu le era permis să rămînă cu ei. E greu să-ţi imaginezi ochi mai trişti decît ai acelor copii care înţeleg perfect totul, cum e greu să vezi – şi infernal să trăieşti – privirile fără sprijin şi disperarea părinţilor legaţi de mîini şi de picioare lîngă pătuţurile copiilor cu branule şi perfuzii în mînuţe… Şi vorbesc despre saloanele de boli… obişnuite. Saloane din atîtea spitale care, astăzi sunt la limita supravieţuirii, fără hrană şi medicamente. Toate acestea se întîmplă aici, lîngă noi, în cotidiana vecinătate. E adevărat, vecinătate atît de plină de necazuri şi necăjiţi încît e greu să o mai înduri, să o mai accepţi. Vecinătate în care solidaritatea pare tot mai abstractă.
Apoi arunc în acelaşi timp o privire spre dezmăţul politicianist evidenţiat în fiecare zi de presă. Ce prăpastie! Care este România reală, ce contează, mă întreb din nou. Şi cine, ce face, instituţional, guvernamental dar şi individual pentru ceea ce contează? Vorbeam la început despre paginile virtuale ale celor mai de sus, dar pagini în spatele cărora este viaţă, voluntariat, gesturi reale şi nu vreau să par patetic. Oamenii ăştia adună, de te miri unde, hăinuţe şi hrană şi jucării pentru copiii bolnavi. Ei au reuşit mai mult decît să privească sau decît să vorbească, ei aduc lumii necăjite alinarea deplină. Şi mă întreb din nou: ce ne trebuie, de ce avem nevoie pentru a ne redescoperi umanitatea în ţara asta? Vocaţia voluntariatului sau educaţia voluntariatului pe care nu le avem, pe care mulţi le confundă cu cerşitul, aţi spune… Şi asta e adevărat. Dar parcă doar conştientizînd şi citind despre asta am putea fi mai aproape cu un pas de gestul… de făcut.
Eu mă plec pînă la pămînt în faţa acestor oameni şi ştiu undeva, aici aproape, o… cutie pentru donaţii, a altor oameni minunaţi (de aici din Braşov) pe care îi admir şi îi cunosc de mult, echipa Hospice “Casa Speranţei” şi voi lăsa, din nou, nişte bănuţi acolo… Înainte de a încerca apoi continuitatea altor gesturi, în măsura celor ce-mi sunt la îndemînă, în aceeaşi direcţie a acestui Hospice, în care se petrec alte gesturi mirabile care, ar trebui… măcar cunoscute şi recunoscute de toate… vecinătăţile noastre.

Older entries »