GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhivă pentru De azi pe mîine
Mierea spălată cu apă de ploaie
Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…
Locul de la geam…
Astăzi am circulat cu autobuzul preţ de cîteva staţii şi am vrut, premeditat, să mă uit la cei din jur, să-i observ mai bine zis. Ţin minte că făceam asta mai de mult încercînd să ghicesc ce este în spatele unor priviri, a unor riduri, a unor tristeţi sau a unor zîmbete. Călătoriile, astfel, îmi păreau mai interesante. Şi, parcă mai de mult, la orice oră, autobuzele, cu oamenii lor cu tot, erau mai… vii. Sau, doar azi, am nimerit eu într-un autobuz din acelea care, şterg de pe chipurile, aproape, ale tuturor călătorilor odată urcaţi, orice expresivitate care să facă obiectul indiscreţiilor mele? Astăzi, imediat ce m-am urcat, mai toţi pasagerii mi-au părut că privesc unii prin alţii, extrem de tăcuţi. Mă aşteptam, să-i găsesc măcar suspicioşi afişîndu-şi fereala unii de alţii, cum mă mai aşteptam să dau măcar de un grup de elevi gălăgioşi…
“Un autobuz prea lent către Acasă” mi-am spus… Doar undeva, la mijlocul vehiculului, un tată tînăr, ţinîndu-şi copila de vreo patru anişori în braţe, îi răspundea cu însufleţire curiozităţilor cristaline: “Aşa, tati, maşina aia mică merge mai repede fiindcă e mai mică şi mai uşoară, şi autobuzul nostru merge mai încet fiindcă e mare şi greu, da tati…” Iar înainte să cobor, doi bătrîni nervoşi doar-doar ce nu şi-au rupt nasturii zmucindu-se printre înjurături să ocupe singurul loc rămas liber la geam. Idealul lor cotidian… Ajunsesem acasă… Probabil, în urma mea, autobuzul cu oamenii lui cu tot a prins, brusc, viaţă ca în povestea aia cu pădurea adormită…
Rătăcit. De 1 noiembrie
Nu-şi mai văzuse de mult mormintele… Îşi reproşa mereu asta. Astăzi s-a dus la cimitire: unul într-un capăt, celălalt în alt capăt al oraşului. De ziua morţilor. Zi de împrumut… de sfîrşit morocănos de toamnă. Ştia că va fi puhoi de lume şi ura să se ducă acolo fiindcă “aşa trebuie”, fiindcă “aşa se face”… De cînd nu şi-a mai văzut mormintele aproape că s-a rătăcit, mai ales în cimitirul cel nou. Cel vechi a rămas împietrit, este la fel cum l-a văzut prima oară, cu mulţi ani în urmă, de parcă acolo nu se mai îngroapă nimeni sau de parcă se îngroapă pe aceleaşi locuri… Generaţii îngrămădite unele peste altele. Cel nou, e ca un cartier rezidenţial de lux în care, de la lună la lună, mai apare o stradă, o vilă, o parcare, un rînd de felinare, un gard viu… Aici, locul lui i se pare de fiecare dată tot mai departe şi îşi aminteşte cum, acum 17 ani şi mai bine, aici era doar un cîmp mare cu un pîlc de cruci grupate strategic în cel mai îndepărtat colţ. Îşi aminteşte cum căra apă în canistre, cum lăsa maşina în buza mormîntului şi cum, seri la rînd, la lumina farurilor uda răsadurile de flori să se prindă pe petecul ăla de pămînt uscat şi fără umbră din zilele de după luna mai…
Parcă niciodată nu a mai văzut atîta lume la cimitir, în ciuda frigului… A lăsat şi el nişte coroniţe de brad, cu flori, de cîţiva lei… A aprins nişte lumînări, dar vîntul le-a stins repede…
Oseminte pierdute
Tudor Arghezi
Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.
Atît amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.
A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci şi soapte multe?
Voi aţi rămas întorţi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.
N-o mai zăriţi, din vîrfuri, nicăieri?
Ştiti voi ce vorba este vorba “ieri”?
La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.
Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.
Şi toate sînt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.
I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd.
Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.
Greutatea unor gesturi. În România reală
Am citit, acum cîteva zile, la Lia despre povestea “Steluţelor de mare”. Desigur, de aici din blogolume, ştiam mai de mult şi despre “Oamenii darnici” şi nu o dată am zăbovit asupra paginilor cutremurătoare scrise de Isabelle Loreley. Pagini greu de citit, dar de trăit!
Copii bolnavi încurabil, copii fără casă, sărmani, singuri… Drame inimaginabile pe care puţini dintre noi le pot imagina, le pot gîndi, dar să le mai privim de aproape?! Ştiu bine cum arată saloanele unui spital de copii, saloanele precum “nişte acvarii”, cum spunea Lia, saloanele cu omuleţii de acolo cu tot. Am văzut chiar copii bolnavi care-şi purtau singuri de grijă într-un spital fiindcă părinţilor lor nu le era permis să rămînă cu ei. E greu să-ţi imaginezi ochi mai trişti decît ai acelor copii care înţeleg perfect totul, cum e greu să vezi – şi infernal să trăieşti – privirile fără sprijin şi disperarea părinţilor legaţi de mîini şi de picioare lîngă pătuţurile copiilor cu branule şi perfuzii în mînuţe… Şi vorbesc despre saloanele de boli… obişnuite. Saloane din atîtea spitale care, astăzi sunt la limita supravieţuirii, fără hrană şi medicamente. Toate acestea se întîmplă aici, lîngă noi, în cotidiana vecinătate. E adevărat, vecinătate atît de plină de necazuri şi necăjiţi încît e greu să o mai înduri, să o mai accepţi. Vecinătate în care solidaritatea pare tot mai abstractă.
Apoi arunc în acelaşi timp o privire spre dezmăţul politicianist evidenţiat în fiecare zi de presă. Ce prăpastie! Care este România reală, ce contează, mă întreb din nou. Şi cine, ce face, instituţional, guvernamental dar şi individual pentru ceea ce contează? Vorbeam la început despre paginile virtuale ale celor mai de sus, dar pagini în spatele cărora este viaţă, voluntariat, gesturi reale şi nu vreau să par patetic. Oamenii ăştia adună, de te miri unde, hăinuţe şi hrană şi jucării pentru copiii bolnavi. Ei au reuşit mai mult decît să privească sau decît să vorbească, ei aduc lumii necăjite alinarea deplină. Şi mă întreb din nou: ce ne trebuie, de ce avem nevoie pentru a ne redescoperi umanitatea în ţara asta? Vocaţia voluntariatului sau educaţia voluntariatului pe care nu le avem, pe care mulţi le confundă cu cerşitul, aţi spune… Şi asta e adevărat. Dar parcă doar conştientizînd şi citind despre asta am putea fi mai aproape cu un pas de gestul… de făcut.
Eu mă plec pînă la pămînt în faţa acestor oameni şi ştiu undeva, aici aproape, o… cutie pentru donaţii, a altor oameni minunaţi (de aici din Braşov) pe care îi admir şi îi cunosc de mult, echipa Hospice “Casa Speranţei” şi voi lăsa, din nou, nişte bănuţi acolo… Înainte de a încerca apoi continuitatea altor gesturi, în măsura celor ce-mi sunt la îndemînă, în aceeaşi direcţie a acestui Hospice, în care se petrec alte gesturi mirabile care, ar trebui… măcar cunoscute şi recunoscute de toate… vecinătăţile noastre.













