Am citit, acum cîteva zile, la Lia despre povestea “Steluţelor de mare”. Desigur, de aici din blogolume, ştiam mai de mult şi despre “Oamenii darnici” şi nu o dată am zăbovit asupra paginilor cutremurătoare scrise de Isabelle Loreley. Pagini greu de citit, dar de trăit!
Copii bolnavi încurabil, copii fără casă, sărmani, singuri… Drame inimaginabile pe care puţini dintre noi le pot imagina, le pot gîndi, dar să le mai privim de aproape?! Ştiu bine cum arată saloanele unui spital de copii, saloanele precum “nişte acvarii”, cum spunea Lia, saloanele cu omuleţii de acolo cu tot. Am văzut chiar copii bolnavi care-şi purtau singuri de grijă într-un spital fiindcă părinţilor lor nu le era permis să rămînă cu ei. E greu să-ţi imaginezi ochi mai trişti decît ai acelor copii care înţeleg perfect totul, cum e greu să vezi – şi infernal să trăieşti – privirile fără sprijin şi disperarea părinţilor legaţi de mîini şi de picioare lîngă pătuţurile copiilor cu branule şi perfuzii în mînuţe… Şi vorbesc despre saloanele de boli… obişnuite. Saloane din atîtea spitale care, astăzi sunt la limita supravieţuirii, fără hrană şi medicamente. Toate acestea se întîmplă aici, lîngă noi, în cotidiana vecinătate. E adevărat, vecinătate atît de plină de necazuri şi necăjiţi încît e greu să o mai înduri, să o mai accepţi. Vecinătate în care solidaritatea pare tot mai abstractă.
Apoi arunc în acelaşi timp o privire spre dezmăţul politicianist evidenţiat în fiecare zi de presă. Ce prăpastie! Care este România reală, ce contează, mă întreb din nou. Şi cine, ce face, instituţional, guvernamental dar şi individual pentru ceea ce contează? Vorbeam la început despre paginile virtuale ale celor mai de sus, dar pagini în spatele cărora este viaţă, voluntariat, gesturi reale şi nu vreau să par patetic. Oamenii ăştia adună, de te miri unde, hăinuţe şi hrană şi jucării pentru copiii bolnavi. Ei au reuşit mai mult decît să privească sau decît să vorbească, ei aduc lumii necăjite alinarea deplină. Şi mă întreb din nou: ce ne trebuie, de ce avem nevoie pentru a ne redescoperi umanitatea în ţara asta? Vocaţia voluntariatului sau educaţia voluntariatului pe care nu le avem, pe care mulţi le confundă cu cerşitul, aţi spune… Şi asta e adevărat. Dar parcă doar conştientizînd şi citind despre asta am putea fi mai aproape cu un pas de gestul… de făcut.
Eu mă plec pînă la pămînt în faţa acestor oameni şi ştiu undeva, aici aproape, o… cutie pentru donaţii, a altor oameni minunaţi (de aici din Braşov) pe care îi admir şi îi cunosc de mult, echipa Hospice “Casa Speranţei” şi voi lăsa, din nou, nişte bănuţi acolo… Înainte de a încerca apoi continuitatea altor gesturi, în măsura celor ce-mi sunt la îndemînă, în aceeaşi direcţie a acestui Hospice, în care se petrec alte gesturi mirabile care, ar trebui… măcar cunoscute şi recunoscute de toate… vecinătăţile noastre.