Găsesc pe Presseurop o analiză interesantă a nemţilor de la Die Zeit inspirat intitulată “Cele şapte păcate ale europenilor”care, “ar dăuna UE”. Lenea, disimularea, bigotismul, lăcomia, egoismul, aroganţa, cupiditatea ar fi metehnele pentru care puterile Europei ar trebui să se căiască. Toate astea dintr-un punct de vedere care priveşte însă “moralitatea economică comunitară” şi mai puţin cea care ar ţine de cea “socială”, “intimă” ca să-i spun aşa (dacă ar fi să ignor faptul că ele sunt interdependente). Nu înţeleg însă şi cum altfel, cît de feciorelnică, ar arăta această unită “Europă a noastră” vindecată de metehnele astea… Şi unde ar fi locul nostru în dînsa… Desigur, ar fi fost mai pe placul meu un text de altă factură care să-mi gîdile un pic… etica şi estetica, însă îmi dau seama că o asemenea abordare chiar nu mai contează azi pe drumul cimentat al europenizării şi globalizării noastre, drum fără întoarcere şi fără hăţuri. Ţin minte doar că, de mult, un Noica găsea şi diseca alte beteşuguri în “Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan”…
În entuziasmul nostru inconştient… aderant, importînd încet-încet şi bolile mai sus amintite, cu sau fără certificat de garanţie, mă întreb doar unde ne vor mai fi şi ale noastre precum hoţia, trufia, corupţia, preacurvia, ipocrizia, minciuna, răzbunarea, înşelăciunea, lăudăroşenia, cinismul, bîrfa şi mai ales şi mai presus de toate uitarea, cu toată voluptatea lor fanariotă? Cum mă gîndesc că ne vor dipărea pînă şi fermecătoarele, mioriticele, dîmboviţenele, moromeţianele lor locuri, prispa şi bătătura care, mai făceau posibile totuşi vecinătatea noastră cu noi înşine şi vorba despre ele, despre bolile noastre, cu putinţa, fie şi iluzorie, a încercării vindecării lor. Bolnavi de unele sau lecuiţi de altele, cu transplantul de personalitate şi metehne cu tot pe deplin… implementat, ne vom fi pierdut pînă şi privilegiile propriilor ticăloşii…
Pînă una-alta, dragelor şi dragilor, cîţi şi cîte veţi mai fi rămas pe aici, pe prispă şi-n bătătură, sper să primiţi necircumstanţialul şi neschimbatul meu gînd vechi, acel La mulţi ani de gînduri bune, pentru un an totuşi mai bun, dimpreună cu un pic mai multă limpezire. Aş vrea să cred că mai putem accepta acest transfer de gînduri cu egală măsură: să dăruim la fel şi atît cît ne-am dori să ni se dăruiască, pe cît posibil fără păcate…
“La Urgenţe”. Dacă ajungi să te familiarizezi cu locul ăsta, urmare mai multor vizite, la toate orele zilei, nopţii sau dimineţii, începi să… vezi lucrurile şi poate să le înţelegi. Adică să realizezi cît contează aceste Urgenţe, cît de fragil poţi fi, că viaţa este aici, aşa cum este, neîncăpător de mizerabilă, faţă de poleiala buimacă de afară. “CT, urgent, că îl pierdem!”, a strigat la un moment dat o asistentă îmbrăcată în roz, trezindu-mă din moţăiala în care mă pierdusem privind spre un televizor suspendat pe care rulau monoton de zeci de minute aceleaşi “informaţii utile”. Vreo trei sau patru brancardieri au ţişnit din separeul unde făcuseră o bisericuţă abandonîndu-şi paharele de plastic cu cafea de la automat. Imediat din salonul larg al urgenţelor, cu uşa hîrîind pe o şină, a ieşit în viteză şi a dispărut pe coridoare patul pe roţi cu un suferind în inconştienţă ataşat la un monitor ticăind… Momentul a redus la tăcere toată nervozitatea, toate văicărelile cozii de oameni “triaţi” din faţa uşilor Urgenţelor. Pentru cîteva clipe… Da, pare-se că asistasem, potrivit acelei vînzoleli, la un o secvenţă mai gravă decît cele obişnuite…
Un bărbat se plînge că a avut un accident cerebral acum trei luni şi că acum resimte aceleaşi simptome. O tînără palidă îi spune tipului care o însoţeşte că îi vine să verse. Tipul, îngrijorat, îi zice “Sper să nu fie meningită!…”, continuînd: “Cum naiba se întîmplă acum şi aici, sâmbăta, nu puteam sta naibii liniştiţi la Bucureşti?!”. Dintr-un salon “de supraveghere” o femeie plînge în hohote, extrem de sonor, iar cei ce au adus-o, cărora înţeleg că le este şefă, evaluează situaţia pe hol. Femeia se retrăsese în toiul unui chef “corporate” petrecut la o cabană din zonă şi ameninţase că îşi taie venele şi că dă drumul la gaz…
Un bărbat întins pe o targă, acolo pe hol, cu o împunsătură în burtă care-i înroşeşte progresiv maieul înjură printre dinţi, fără ţintă. O femeie adusă în pijama şi papuci de acasă, se vaită şi se leagănă în scaunul cu rotile sub ochii bărbatului neajutorat, soţul sau fiul. Se vaită cînd înăbuşit, cînd aproape ţipînd: “Mă doare tare, cînd oftez aşa tare, mă doare foarte tare”, zice, parcă încercînd să se scuze… Un tînăr grăjdar din cine ştie ce colţ de judeţ apostrofează de departe echipa de gardă: “Nici la puşcărie nu aştepţi atîta! Poţi să şi mori aici!…” şi înţeleg că aşteaptă de vreo două ore să fie chemat înauntru. Acolo, în salonul de la Urgenţe, în spatele usilor translucide un individ urlă: “Vă omor ticăloşilor, lăsaţi-mă în pace! Ce ştiţi voi!”. “Băi tîmpitule, taci din gură că te dau afară în şuturi! De ce ţi-ai scos sonda, uite ce ai făcut aici!”, îi răspunde cu o voce de bariton medicul de gardă. Şi îl vedem adus afară pe “eroul” beat mort, într-o cămaşă de noapte albastră. Probabil va mai sta ceva “la recuperare” pînă-şi vor fi făcut efectul spălăturile la care a fost supus. Încă doi indivizi aproape în comă alcoolică îşi aşteaptă rîndul într-un colţ… Se mai aude o sirenă de Salvare… Apare şi un poliţist…
O bătrînă perfuzată ia şi ea calea culoarelor neştiute spre spital. Un bărbat bandajat la cap este pus sa aştepte la uşa radiologiei… Un altul, gemînd, este dus şi el în viteză spre Internări, cu scaunul cu rotile, în vreme ce nevastă-sa aleargă după el cu nişte plase în mîini. O ţigăncuşă numai că nu-şi ridică fustele-n cap smiorcăindu-se: “Don’ doctor, numai o pastilă să-mi daţi şi plec acasă!” iar doctorul îi reproşează: “Aşteaptă femeie acolo! Şi să ştii că ambulanţa nu e taxi!” “Aparţinători” îngrijoraţi aşteaptă efectul micilor manopere de la Urgenţe şi mai ales veşti, sentinţe… Gardianul, din cînd în cînd, îi mai numără, îi mai alungă. Uneori îmbulzeala e mai rea ca la coada de la cratiţele gratuite.
La coada asta nimeni nu ştie de ce nu se intră “la rînd”, de ce “ăia” sînt “mai urgenţe” decît ei. Doctorii, triajul, ştiu, aşa scrie pe hîrtiile lipite de pereţi… Chiar dacă, da, am văzut şi o maşină neagră, cu “număr mic”, care a trecut de poartă şi a cărei “urgenţă” era “mai urgentă” decît asta a noastră, a oamenilor… obişnuiţi! Cum am văzut, prin crăpătura uşilor pliante şi momente de relaş, de sporovăială, de “stat la poveşti”, de lehamite, ale echipei medicale, chiar cu preţul isteriilor celor care par a fi uitaţi afară cu orele. Pe moment, nu pricepi multe, apoi începi să vezi şi să înţelegi rostul… Îţi pot părea nesimţiţi, sictiriţi, nervoşi, neputincioşi, îţi vine să îi înjuri… Cînd ieşi de acolo însă, “reparat” şi ştii că mergi acasă, nu ştiu cum, de multe ori, le-ai spune “Mulţumesc!”… Apoi realizezi că aici, da, poate fi doar un “triaj”, o “haltă” spre un salon cenuşiu şi înghesuit şi fără aer, de spital. Spre o “soluţie” – poate singura, ultima – incertă şi tot mai scumpă la propriu şi la figurat… Cînd te pocneşte gîndul ăsta te rogi să fi fost printre cei ce au spus “Mulţumesc!” şi-ţi zici că nu-l vei mai lua pe Dumnezeu peste picior, că ai priceput ce şi cît cîntăreşte speranţa! Între timp, inşi cu capetele crăpate, cu picioarele rupte, femei şi bărbaţi în infarct sau horcăind sau livizi şi abia ţinîndu-se pe picioare, tăcuţi sau vociferînd, intră şi ies fără oprire, singuri… de la Urgenţe.
Sunt zile, ba chiar săptămîni cînd poţi să rămîi mut. Dacă acestea tind să se succeadă la intervale relativ scurte cu alte perioade vocale, poţi constata că eşti chiar mut! Sau că aşa eşti categorisit oricît de expansiv ai fi fost odată sau oricît de… vorbăreţ te-ai simţi prin forurile tale interioare. Şi poţi fi astfel fie fiindcă îţi e furat – pur şi simplu! – timpul, fie fiindcă ţi-e lehamite de tot şi de toate, fie fiindcă nu vezi altfel cum să te păzeşti de mitocănii sau de alte agresiuni, fie că îţi e frică, fie că aşa crezi tu că e bine, fie că ţi-e frig ori foame sau că simţi că trebuie să… osîndeşti ceva. Desigur, îţi poţi găsi nenumărate justificări la acest beteşug, chit că ştii că ele nu ţin: cei din jur, cu degetul întins, tot numai mut te văd! Dacă nu chiar leneş sau bolnav şi deprimat sau mincinos! Ba chiar o strigă, răzbunători, surîzători!
E adevărat, undeva poate exista însă, ca o consolare, o solidaritate a muţilor şi, probabil, chiar o insulă a acestora de care eu nu am încă ştiinţă… Lumea se întreabă, noi ne întrebăm, eu mă întreb de ce nu avem reacţie sau unde ne sunt vocile, luptătorii, revoltaţii, la grozăviile care în cîţiva ani ne-au întors viaţa cu susu’ în jos… E atît de simplu explicabil şi de… înţeles, iată, nu-i aşa?, ce-i cu liniştea asta: tot mai mulţi sunt muţi, suntem muţi, sunt mut… “Noi”… vorba unui drag de poet… Noi, cei care, din cînd în cînd, vînăm tigri!
În rest, ne vedem, egoişti, laşi, cu sau fără succes, cu sau fără înţelepciunea necesară în atari circumstanţe, de micile noastre istorii heredocolaterale. (Ce-mi place cuvîntul ăsta!)
Mă întreb: pentru ce e nevoie să ne dovedim, cu ocazia fiecărei zile naţionale, a fi buni români? De ce trebuie să scormonim prin timp, prin obiceiuri, prin cultură, prin mentalităţile sau iubirile noastre şi să ne mîndrim că găsim acolo tăciunii noştri de românitate sau – nu ştiu de ce a devenit urît spus – de naţionalism? Dar de ce trebuie să defilăm, să ieşim la paradă?! Şi de ce găsim aproape firesc să pîndim (sau să ne simţim frustraţi dacă nu apar!) nişte huiduieli pe care să le luăm ca pe ştirea – necesară! – a zilei, ca pe o “breaking news”? De ce stoarcem lacrimi şi ne excedăm pornirile… sentimentaloide? De ce în ziua asta, şi-n altele similare, considerăm că e normal, unii să dăm de pomană fasole cu cîrnaţi şi alţii să ne călcăm în picioare să o căpătăm? Nu spun că nu suntem “aşa” ori că nu trebuie să se întîmple “ceva” de ziua (sau de zilele) României, nu spun că nu trebuie să ne bucurăm, să sărbătorim, să ieşim pe străzi, să ne punem drapelul la geam, să ne spunem cu sens la mulţi ani… Nu ştiu, găsesc însă o mare doză de ipocrizie în toate astea. Şi un mimetism patologic cred, plus o “desăvîrşită” extirpare a simţului ridicolului… Mîine ne vom întoarce la ale noastre ca şi cum azi nu s-ar fi întîmplat nimic. Părerea mea…
P.S. – Poate că acest crochiu mi-a fost inspirat de cele spuse de un Octavian Paler: „Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă”…
