Creaturi toxice

Veţi zice, probabil, că vin cu nişte şabloane, că o “minima moralia” a fost scrisă şi a fost scrisă bine, că fiecare din noi ne avem frustrările mai mult sau mai puţin marcate, că trăim pînă la urmă cum ne aşternem în cea mai imperfectă, găunoasă şi păcătoasă lume din toate cele posibile. Aşa este, fără îndoială, aş vrea doar să spun că am iluzia că am putea să ne facem existenţa un pic mai uşoară, fiind noi aşa cum avem pretenţia să fie cei care ne formează lumea, universul sau “societatea”. O definiţie uzitată a societăţii este de altfel şi cea care vorbeşte despre o “totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune; colectivitate.” Care legi comune, care colectivitate, aş întreba?!
Aş fi putut da alt titlu postului ăstuia: “Fiinţe toxice”, dar mi s-a părut prea blînd gîndind că prea puţini dintre noi (am?)au ajuns să mai vadă (sau să vedem?) în jur… fiinţe, fie ele şi toxice!… Despre alienare şi alienaţi, despre toxici şi intoxicaţi se pot găsi, de bună seamă, lucrări interesante însă cred că teoria, chiar asimilată, nu prea duce şi la o practică pe măsură.
Aşa că aş zice aşa: suntem exigenţi, pretenţioşi, ne dăm docţi şi atoatecunoscători, ne închipuim a fi altruişti şi atenţi şi mereu înconjuraţi de dreptate (sau nedreptăţiţi!), dar mereu raportîndu-ne la noi înşine, nu şi la ceilalţi. Cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem cei toxici şi că le vom face altora încă o zi de coşmar?

Avem pretenţia ca timpul nostru să fie, musai, şi timpul lor, ca ei să se supună şi să zîmbească cînd le cerem să rezolve… ieri “sarcina” năzărită astăzi! Vrem să ghicească şi să execute ceea ce nouă nici măcar încă nu ne-a trecut prin cap şi vrem să-şi amintească ceea ce noi am uitat de mult fiind mult prea… ocupaţi! Daa, suntem extrem de ocupaţi! La noi totul este urgent chit că peste cîteva ore vom uita cu totul acele “urgenţe”. Noi putem fi nervoşi, putem ţipa, putem sufoca şi putem dispune orice scrîşnind din dinţi fiindcă ei, nu-i aşa?, n-au dreptul să fie nervoşi, nemulţumiţi sau abătuţi. Ei trebuie să înţeleagă, să se conformeze şi să stea exact acolo şi atît cum le ordonăm. Ei nu au treabă, ei n-au obligaţii, n-au priorităţi, n-au viaţă pînă la urmă! Avem pretenţia să fim pupaţi în fund, să ni se deschidă uşile, să ne fie servită cafeaua, să nu ni se ceară, să fim mereu înţeleşi şi aprobaţi iar ei să radieze de fericire cînd îi facem preş. Trebuie să ni se accepte “calităţile” suverane, să nu fim traşi la răspundere, să avem dreptul de a ne deşerta eşecurile (falimentul?) în cîrca lor. Dacă nu avem habar pe ce lume trăim, dacă nu avem un proiect, o strategie şi nişte termene asta e mereu numai şi numai din vina… “lor”, pentru că sunt nişte incompetenţi şi nişte putori şi nişte nerecunoscători care nu realizează sacrificiul nostru suprem întru bunăstarea lor şi a… comunităţii!
Noi avem dreptul să nu comunicăm, să nu răspundem la telefon, să nu ne citim mailurile fiindcă, da, avem mereu alte treburi foarte importante de făcut, treburi secrete şi de… nedelagat! Care treburi? Ştim noi mai bine! Noi trăim între două dări de seamă şi trei linguşeli, între trădări şi lovituri sub centură şi cu grija maximă de a şterge după fiecare… întîlnire de taină, cu… tandreţe, praful de pe reverele trădaţilor de ieri şi de mîine. Noi avem drept de proprietate asupra lucrărilor celorlalţi mărunţi şi le putem dosi sub cheie dacă ni se par cumva… primejdioase acum pentru autoritatea noastră. Le vom scoate însă la lumină ca fiind creaţiile noastre, peste un timp, la momentul potrivit şi cînd autorii lor vor fi uitat sau vor fi fost pe deplin dresaţi încît să nu şi le mai recunoască. Sau şi mai simplu, putem arunca la coş sau putem da “delete” oricînd e vorba despre ceva care ne-ar îndatora în faţa rîmelor aliniate în poziţie de drepţi. Ba chiar putem călca pe cadavre, avem şi dreptul ăsta, dacă ne deranjează suspiciunile cuiva, cum avem dreptul şi… obligaţia de a dormi liniştiţi după asta! Noi am fost aleşi, suntem de neclintit, suntem odihniţi, liniştiţi, suntem competenţi şi arhisuficienţi! Competenţa şi liniştea de a nu face nimic e atît de… stresantă şi pentru asta ne merităm trofeele! Şi mai ales, noi suntem, desigur… indispensabili! Ăsta ne e codul… secret!
Nu avem slăbiciuni, nu suportăm creaturile din jur, ne enervează prezenţa, mirosul, hainele lor ieftine şi atingerea lor, şi mergem… elegant şi parfumaţi mai departe. Iar dacă vreo creatură nefolositoare azi (prieten sau slugă, chiar nu contează!) care ieri ne-a pus o cărămidă la statuie, are îndrăzneala de a ne întinde mîna cumva sau are tupeul să ne ceară ceva, avem grijă să i-o retezăm scurt: “Te cunosc de undeva?!”
Scriam ceva despre o “ţară a lor”. De data asta cred că asta e ţara… noastră! O ţară toxică de care ne plîngem, cu creaturi toxice, nici măcar fiinţe, şi căreia îi pregătim soluţii şi… un management Eco, cu vidanjele verzi ale salvării! Dar, repet, cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem de fapt cei toxici?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!