Mă întrebam acum ceva timp unde ni-s cireşele? Duminicale întrebări mai sunt: unde ni-s florile de liliac, dar teii? E iunie, iată şi n-am trecut pe lîngă nici unele din toate astea. N-am trecut sau nu le-am zărit? N-au fost, nu sunt sau mi-s eu prea departe? Am auzit o ştire, cum că toate astea ne-ar fi arhisuficiente pentru a ne simţi fericiţi. La concluzia asta au ajuns nişte… neobosiţi oameni de ştiinţa (nu, nu englezi ci australieni parcă!) 
E iunie şi bag de seamă că ăsta ar fi primul meu “post” de vară. Adică aşa îmi încep eu vara, cu gîndul ăsta relativ tîrziu, atîta vreme cît, de regulă, la mine anotimpurile îmi erau timpurii şi îmi creau chiar ceva dependenţe?… Se pare că da, aşa.
Duminicale întrebări, da previzibile. Cum previzibil îmi e şi un gînd ondulat dus spre Lorca, cu muzichia-i cu tot. Constant văd, în… inconstantele mele PDA-uri… 
Federico Garcia-Lorca
Şi după aceea
Labirinturile
create de timp
se prăbuşesc.
(Rămîne numai
pustietatea.)
Inima, izvor de dorinţe,
se prăbuşeşte.
(Rămîne numai
pustietatea.)
Iluzia zorilor
şi sărutările
se prăbuşesc.
Rămîne numai
pustietatea,
o pustietate
ondulată.
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
