O spuzeală. Cu excelenţă

“Mă-nclin, excelenţă! Să ne trăiţi! Ce mai face doamnaaaa?!…” În felul ăsta era salutat, acum nişte ani, un senator – din cei ai melcilor! – de către amărăştenii care-i intrau în birou la audienţa săptămînală. “Oooo, ce onoareeee, excelenţă! Am înţeles, să trăiţi!” îi răspundea de data asta chiar senatorul, în poziţie de drepţi, unui potent, pe atunci, afacerist cu gulere albe… Posibil ca şi în ziua de azi să se întîmple la fel, chiar dacă personagiile şi rolurile s-au schimbat sigur de cîteva ori de atunci. Ei bine, de pe vremea aia mi s-a acrit de cuvîntul ăsta: excelenţă. Cum mi s-a mai făcut lehamite şi de multe altele asemănătoare, îndestulătoare, în limba noastră de plastic, venite să acopere calităţile şi moravurile noastre de Dâmboviţa.
“Excelenţă” îmi suna cîndva a ceva regal şi intangibil, a culme a virtuozităţii. Chiar şi atunci cînd aducea izbitor cu numele dulceag al unei unei bucăţi de… şocolată. Acum “excelenţa” e încă o formă care decoltează lubric fondurile: puţină spoială, două-trei gadgeturi mentale, nişte diplome de… excelenţă în rame aurite agăţate pe pereţi şi cam atît, fiindcă la contactul cu ea rişti aceeaşi coliziune, să zicem, cu ordinarul unei spelunci neaeriste de margine de drum judeţean . Desigur, însă, excelenţa e pe bani mulţi şi spuzeala pe care o vei resimţi tegumentar după testarea ei, obligat fiind să-ţi reconsideri realitatea, îţi va fi tratată măcar – suprem privilegiu! – mai cu îngăduinţă şi cu o… umilinţă mai nobilă, în cluburi speciale, ferite, de fiţe.
Îmi e aşa un… sictir personal de excelenţa românească de cînd am auzit că şi afaceristul şi senatorul ăla au ajuns colegi de celulă!… Şi de cînd pînă şi acea excelentă bucată de şocolată a ajuns pe post de corp delict expirat la… protecţia consumatorilor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!