Plimbări prin cartier. Inutile

“Să tac un pic… preţ de cele pe care ar fi trebuit să i le spun şi nu i le-am spus atunci cînd era…”, îi spusese unei prietene de departe. Şi tăcea, amintindu-şi nostalgic tăcerile lungi din scurtele lor plimbări revelatorii pe străzile de prin cartier de acum peste douăzeci de ani. Tăceri prea lungi pe atunci şi inutile acum. Neiertate. Nu înţelesese asta pe vremea aia, iar acum e, evident, prea tîrziu. Ar fi avut poate multe lucruri duse la capăt astăzi şi ar fi regretat mai puţine greşeli. Şi atunci ar fi avut poate curaj să intre în acea cameră şi să îl privească, să îi reţină privirea, atunci cînd el s-a întors cu faţa la perete cu o ultimă şi uriaşă sforţare şi voinţă.
Acum îi e teamă să nu suporte aceeaşi muţenie iremediabilă, aceeaşi ingratitudine şi suferinţă a sentimentelor, aceleaşi boli presimţite. Şi din cauza asta preferă să tacă acum şi îşi alege cuvintele şi… “reţelele” vii sau moarte pe care ele să se ducă, cu grijă: de-ar fi unele cît mai puţin… efemere şi inutile. Dar ştie că pînă şi aşa ele se irosesc şi-l dor. Le-a învăţat, în cele din urmă, preţul. “Aşa mi s-a întîmplat şi mie… parcă mi-a alunecat printre degete… nici nu ştiu cum l-am pierdut…”, îi răspunsese, cu compasiune, prietena de departe…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!