O spuzeală. Cu excelenţă

“Mă-nclin, excelenţă! Să ne trăiţi! Ce mai face doamnaaaa?!…” În felul ăsta era salutat, acum nişte ani, un senator – din cei ai melcilor! – de către amărăştenii care-i intrau în birou la audienţa săptămînală. “Oooo, ce onoareeee, excelenţă! Am înţeles, să trăiţi!” îi răspundea de data asta chiar senatorul, în poziţie de drepţi, unui potent, pe atunci, afacerist cu gulere albe… Posibil ca şi în ziua de azi să se întîmple la fel, chiar dacă personagiile şi rolurile s-au schimbat sigur de cîteva ori de atunci. Ei bine, de pe vremea aia mi s-a acrit de cuvîntul ăsta: excelenţă. Cum mi s-a mai făcut lehamite şi de multe altele asemănătoare, îndestulătoare, în limba noastră de plastic, venite să acopere calităţile şi moravurile noastre de Dâmboviţa.
“Excelenţă” îmi suna cîndva a ceva regal şi intangibil, a culme a virtuozităţii. Chiar şi atunci cînd aducea izbitor cu numele dulceag al unei unei bucăţi de… şocolată. Acum “excelenţa” e încă o formă care decoltează lubric fondurile: puţină spoială, două-trei gadgeturi mentale, nişte diplome de… excelenţă în rame aurite agăţate pe pereţi şi cam atît, fiindcă la contactul cu ea rişti aceeaşi coliziune, să zicem, cu ordinarul unei spelunci neaeriste de margine de drum judeţean . Desigur, însă, excelenţa e pe bani mulţi şi spuzeala pe care o vei resimţi tegumentar după testarea ei, obligat fiind să-ţi reconsideri realitatea, îţi va fi tratată măcar – suprem privilegiu! – mai cu îngăduinţă şi cu o… umilinţă mai nobilă, în cluburi speciale, ferite, de fiţe.
Îmi e aşa un… sictir personal de excelenţa românească de cînd am auzit că şi afaceristul şi senatorul ăla au ajuns colegi de celulă!… Şi de cînd pînă şi acea excelentă bucată de şocolată a ajuns pe post de corp delict expirat la… protecţia consumatorilor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Îl aşteptau de multişor la o carafă cu vin…

Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)

Aş fi vrut să îl ştiu aici pe Fănuş Neagu. Într-o lume nebună, pustie de frumoşii nebuni şi de iubiri aş fi vrut să îl mai ştiu… acolo, mai departe… Pîndeam să-i aflu o vorbă de duh, să-i citesc un interviu în Jurnal sau să-l aud vorbind despre ultimul meci din sezon sau despre infirmierele care-i stăteau pe aproape la spital. S-a grăbit însă să plece, sastisit… Nu şi-a luat nici măcar umbrela acum cind ameninţă ploile de mai cu parfum de liliac. Nu a mai aşteptat nici măcar finala Cupei. A văzut el o zare, pe care o pîndea de mult ca pe o nălucă cu fustele sumeţite pînă-n şoldurile rotunde asemeni unor jumătăţi de lună şi a plecat să o prindă. Ne-a salutat, ne-a zîmbit a lehamite şi s-a dus după dropiile lui Istrati, alergîndu-le pînă-n buza Dunării, înainte de Brăila, dincolo de nisipuri… S-a dus, fiindcă era sătul de adulmecările hienelor, de nesimţirea proştilor, de îngîmfarea cefelor groase. Şi fiindcă prea se încăpăţînase şi obosise să ne tot îmbuneze şi să ne înveţe să trăim frumos în cuvinte româneşti, în vreme ce de-alde Nichita, Preda, Sorescu, Alexandru, Barbu, Băieşu, Hagiu, Micu, Păunescu, Ivănescu, Stancu, Bogza sau Labiş îl aşteptau de multişor sub un tei la o carafă aburindă cu tămîioasă… S-a dus. Aş fi vrut să-l mai ştiu aici să-mi facă plînsul cailor mai uşor şi gustul ierbii şi al strugurilor mai dulce…
Iartă-ne, Maestre, îmbunează-te şi dă-ne voie să ne fie dor, măcar de azi încolo, şi de tine!…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!…

Elogiu mitocăniei

O da, îi invidiez pe indivizii care ştiu să înfigă pumnalul zîmbindu-i tandru victimei pentru ca după aceea să se ducă liniştiţi la jogging! Îi admir pe cei care îţi privesc dispreţuitor, rînjind, mîna întinsă şi se aşteaptă să le spui umil: “s’trăiţi!”. Sunt topit după meseriaşii care afişează o moacă ocupată cînd îi saluţi şi năvălesc peste tine cu telefonul înfipt în ureche la şapte dimineaţa, trîntind uşa. Sunt dat pe spate de arhisuficienţii de sine care nu au timp să asculte, să tacă, să citească două rînduri pînă la capăt. Îmi dau jos pălăria în faţa celor care nu au noţiunea timpului, pentru care azi e ieri şi măine e azi, iar tu trebuie să te execuţi indiferent de… fusul orar! Sunt entuziasmat de puterea “docţilor” gata să arunce la gunoi ceva ce le pute ca fiind prea bun, fiindcă e nefăcut de ei. Sunt mişcat pînă la lacrimi de capacitatea specialiştilor care, cel mult reuşesc să-ţi arunce o rezoluţie agramată pe un colţ de pagină şi te expediază să schimbi ceva “esenţial” – ASAP! – fără să aibă habar ce. Îi stimez pe experţii care, în loc de “bună ziua” îţi spun abrupt şi cu sictirul din dotare: “ce faci bă?!” sau “hy!”, atît oral cît şi în scris! Mă declar extaziat de ştiinţa cu care scrobiţii ăştia nu răspund la telefon şi nu-şi citesc mailurile, după ce ţi-au întins superior cartea de vizită asigurîndu-te de deplina… disponibilitate. Îi idolatrizez pe toţi ăştia cînd văd cu cîtă… dexteritate şi cît de dulce ştiu să pupe în cur. Mă înclin în faţa gesticulaţiilor şi explicaţiilor savante pe lîngă subiect şi îmi place mult sunetul pumnului bătut în masă, al tocului de pantof care pistonează nervos parchetul şi al vocii date la maxim în “dialogurile” cu “partenerii”. Îi ador pe cei care demolează un om “doar” fiindcă nu-i pot ajunge nici măcar pînă la genunchi.
Îi iubesc pe mitocanii care fac lucrurile să putrezească. Şi dacă sunt majoritari, o da, cu atît mai bine, sunt fericit să transpir zugrăvindu-le statuile pe la fiecare colţ de stradă!

P.S. – Muzichia-i doar aşa, pentru… antren!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Plimbări prin cartier. Inutile

“Să tac un pic… preţ de cele pe care ar fi trebuit să i le spun şi nu i le-am spus atunci cînd era…”, îi spusese unei prietene de departe. Şi tăcea, amintindu-şi nostalgic tăcerile lungi din scurtele lor plimbări revelatorii pe străzile de prin cartier de acum peste douăzeci de ani. Tăceri prea lungi pe atunci şi inutile acum. Neiertate. Nu înţelesese asta pe vremea aia, iar acum e, evident, prea tîrziu. Ar fi avut poate multe lucruri duse la capăt astăzi şi ar fi regretat mai puţine greşeli. Şi atunci ar fi avut poate curaj să intre în acea cameră şi să îl privească, să îi reţină privirea, atunci cînd el s-a întors cu faţa la perete cu o ultimă şi uriaşă sforţare şi voinţă.
Acum îi e teamă să nu suporte aceeaşi muţenie iremediabilă, aceeaşi ingratitudine şi suferinţă a sentimentelor, aceleaşi boli presimţite. Şi din cauza asta preferă să tacă acum şi îşi alege cuvintele şi… “reţelele” vii sau moarte pe care ele să se ducă, cu grijă: de-ar fi unele cît mai puţin… efemere şi inutile. Dar ştie că pînă şi aşa ele se irosesc şi-l dor. Le-a învăţat, în cele din urmă, preţul. “Aşa mi s-a întîmplat şi mie… parcă mi-a alunecat printre degete… nici nu ştiu cum l-am pierdut…”, îi răspunsese, cu compasiune, prietena de departe…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ion de România şi România lui Vasile

România lui Grigore Leşe, România lui Dan Puric, România lui Tudor Gheorghe, România lui Damian Drăghici, România lui Johnny Răducanu, România Anei Blandiana… Cred că doar în ultima săptămână am auzit de cîteva ori pe diferite “canale” de presă aceste formulări… posesiv genitivale. Şi nu mă irită atît uzura acestui articol şi lipsa de imaginaţie a unei prese care a ajuns să ducă în pragul imbecilizării o limbă de plastic ce depăşeşte în “performanţe” odioasa şi… repausata limbă de lemn, cît fondul care încurajează aceste formule.
Nu de puţine ori unii din cei subtitraţi acceptă şi încurajează cu o superioară îngăduinţă apartenenţa, raportarea la o Românie a lor, doar a lor, ca un turn de fildeş. Şi o fac cu superioritate, de cele mai multe ori înnobilîndu-şi detaşarea de România celorlalţi, a amărăştenilor, a celor fără… identitate. Probabil, următorul pas al formulării… psiho-jurnalistice va fi, să zicem: Grigore de România, Dan de România, Tudor de România, Damian de România, Johnny de România, Ana de România… Nu zic că toţi aceştia daţi de mine ca exemplu ar şi consimţi aserţiunii mele şi departe de mine gîndul de a nu le preţui fiecăruia în parte operele care contribuie la identitatea noastră culturală sau de altă natură şi nici nu pledez pentru o omogenizare nesănătoasă, comunistă, a valorilor cu plebea, dar…
Nu prea mai văd pe niciunde o Românie a tuturor românilor, o Românie solidară ci doar o groază de Românii solitare în care cu cît singurătatea fiecaruia în parte e mai egoist argumentată şi potenţată cu atît admiraţia de care se bucură va fi mai deplină.
Şi am pornit aceste rînduri privind şi la mulţimile de oameni adunaţi la beatificarea de la Vatican sau la nunta de la Londra. Senzaţia mea e că toţi aceia au ieşit acolo pentru a fi împreună, calmi, liniştiţi şi nu devălmăşiţi, nervoşi şi unii împotriva celorlalţi, cum am văzut chiar azi la canonizarea de la noi, de la Lainici. Ei da, poate greşesc dar m-aş fi simţit mai confortabil nu într-o asemenea Românie “a mea” cît într-una căreia să-i zic “a noastră” şi la care Ion, Gheorghe, Maria, Vasile, Popescu şi Ionescu să i se alăture fără un articol excesiv de… posesiv.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!