Preţ de-un bilet de tramvai. Confabulare

E luni, a doua zi de Paşte. Luni, da un fel de duminică din cele cu care nu prea ştiu ce să fac şi pe ale cărei “alergări” încerc să le duc cu ingăduinţă pînă la punctul de firesc al unor întîmplări duminicale. Am avut răgazul să văd primele păpădii galbene şi să observ de aproape florescenţele unor copaci şi de departe soarele. Însă într-un azi, aşadar incomodat de îndărătnica semnificaţie a zilelor. Într-un azi în care şi ştirile şi realităţile confecţionate la televizor – ba chiar şi cele ale străzii – îmi par acut mai nefireşti decît în zilele, să le zic, obişnuite. Dar, poate… confabulez, după cum ar defini asta Ulric Neisser sau chiar Serghei Korsakov!
Şi totuşi, parcă lucrurile nu sunt pe atît de… grave, parcă mai există terapii! Pare a mă îndreptăţi să cred asta o pagină savuroasă despre “duminicile viitorului” a avangardistului poet sinucigaş Ilarie Voronca, dintr-una din cărţile năpădite de praf pe care m-am îndeletnicit să le răsfoiesc în orele astea (iată, deci, beneficiul duminicii lungi!) :

“Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atît de trudnică, a celor şase zile de caznă, încît şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-l poată folosi. dar ce să facă el mai întîi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămînă gîfîită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămînă de vîrtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţîndu-se umede, încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc.”

Şi mai mult, ca să văd cît de norocos sunt astăzi, după doar 76 de ani! :

“Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strîmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a cestei închisori, care e viaţa.
Şi totuşi, cît a trebuit ca să se ajungă la principiul acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale? Cît va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă la săptămînă, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş,să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta îl au acum numai cîţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.
Va fi o vreme cînd, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemîna oricui: cu atît cît costă azi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare…”

Oh da, superb! Chiar, v-aş întreba: cît costă la voi o cursă cu tramvaiul?

Servus, Blogolume!
Cristos a Înviat!
Toate cele bune!