Ambulatoriul cuvintelor?…

“Miercurea fără cuvinte”… îi spune unei recente încercări blogosferice. O inovaţie pe planeta asta de… cuvinte “digitale”, un artificiu mai curînd, aş zice, poate nedrept. Nu ştiu exact de unde a plecat ideea, mă tentează însă un pic gîndul de a o înţelege încercînd să o aplic la mine… Înainte de toate, Rontzi îmi spune că de fapt ar fi o odihnă meritată a cuvintelor. Da, mi-ar conveni să fie aşa fiindcă ştiu că ele, cuvintele, îşi merită din plin odihna după neîncetatele chinuri ale naşterii lor din minţile noastre întortochiate. Dar atunci de ce ar fi miercurea ziua odihnei cuvintelor şi nu duminica, aşa cum a lăsat Dumnezeu această zi în… slujba odihnei generale?
Şi totuşi nu, nu mă împac cu acordarea unui… relache forţat cuvintelor. N-au decît să se odihnească cînd vor, dar în niciun caz în… rarele dăţi cînd ştiu că aş putea scotoci după ele prin sertarele gîndurilor sau… necesităţilor mele cotidiene! Sau bine ar fi să o facă fără ştiinţa mea!  Atunci? Atunci aş crede că de fapt cuvintele nu mi-ar ierta să le trimit pe tuşă, să le bag în ambulatoriu într-o… miercuri pozînd în asta un gest generos care, de fapt mi-ar ascunde mie lipsa si oboseala cuvintelor “mele”…
Da, recunosc, eu unul resimt tot mai mult, tot mai des lipsa cuvintelor aplicate la realităţi şi puse pe hîrtie şi aş fi ingrat să spun că e vina lor, a cuvintelor. Oboselile mele, nonreacţiile mele, lenea mea, privirea ca din tren a cotidianului, senzaţia de prea mult spus, de repetiţie, de nonsens, ipostazierile sunt ale mele şi nu ale cuvintelor “mele”. Să le înlocuiesc cu imagini, cu muzici? Le-aş minţi din nou şi aş minţi însăşi imaginile şi muzicile care, de ce s-ar vrea a fi înlocuitori? Ele, cuvintele au tot dreptul să se simtă jignite, trădate din pricina ingratitudinii, a ipocriziei mele.
Nu, nu mi-aş putea alunga cuvintele din nicio zi. Ele, da, mă pot alunga pe mine şi chiar o fac din plin fiindcă merit asta! Una peste alta, cuvintele sunt tot ce ne rămîne, indiferent de contexte, pot fi mirabile şi nu cer nimic în schimb. Nici măcar respect! Suntem din carne şi cuvinte… Şi atît.

P.S – N-aţi observat cumva o reală alungare, o suferinţă a cuvintelor şi o risipire a noastră prin alte… zări, prin alte… medii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Preţ de-un bilet de tramvai. Confabulare

E luni, a doua zi de Paşte. Luni, da un fel de duminică din cele cu care nu prea ştiu ce să fac şi pe ale cărei “alergări” încerc să le duc cu ingăduinţă pînă la punctul de firesc al unor întîmplări duminicale. Am avut răgazul să văd primele păpădii galbene şi să observ de aproape florescenţele unor copaci şi de departe soarele. Însă într-un azi, aşadar incomodat de îndărătnica semnificaţie a zilelor. Într-un azi în care şi ştirile şi realităţile confecţionate la televizor – ba chiar şi cele ale străzii – îmi par acut mai nefireşti decît în zilele, să le zic, obişnuite. Dar, poate… confabulez, după cum ar defini asta Ulric Neisser sau chiar Serghei Korsakov!
Şi totuşi, parcă lucrurile nu sunt pe atît de… grave, parcă mai există terapii! Pare a mă îndreptăţi să cred asta o pagină savuroasă despre “duminicile viitorului” a avangardistului poet sinucigaş Ilarie Voronca, dintr-una din cărţile năpădite de praf pe care m-am îndeletnicit să le răsfoiesc în orele astea (iată, deci, beneficiul duminicii lungi!) :

“Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atît de trudnică, a celor şase zile de caznă, încît şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-l poată folosi. dar ce să facă el mai întîi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămînă gîfîită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămînă de vîrtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţîndu-se umede, încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc.”

Şi mai mult, ca să văd cît de norocos sunt astăzi, după doar 76 de ani! :

“Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strîmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a cestei închisori, care e viaţa.
Şi totuşi, cît a trebuit ca să se ajungă la principiul acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale? Cît va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă la săptămînă, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş,să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta îl au acum numai cîţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.
Va fi o vreme cînd, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemîna oricui: cu atît cît costă azi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare…”

Oh da, superb! Chiar, v-aş întreba: cît costă la voi o cursă cu tramvaiul?

Servus, Blogolume!
Cristos a Înviat!
Toate cele bune!

Fratele nostru, pămîntul

Curg streşinile straşnic, a toamnă, dar vom uita şi anul acesta să strîngem apa de ploaie. E timpul cînd nu mai avem ce uda, vinul încă nu este vin şi lucrurile ne îndeamnă să procedăm astfel. Unii încă ne mai privim cu nostalgie sandalele care ne-au slujit cu îndărătnicie o vară întreagă, alţii nu… Ne bucurăm la gîndul că la liniştea cuptoarelor noastre pline de jar, la iarnă, ne von zvînta hainele ude de păcate şi vom urzi bucurii şi mai mari. Pentru sănătatea noastră, pentru sărăcia noastră uităm însă de acest obicei prinşi fiind de ale toamnei treburi, de bancnote albastre ori verzi.  insecticide, prafuri sunt prea puţine pentru bolile noastre de ani. Şi cîte generaţii vor mai trece aşteptînd la uşile vreunei farmacii sau cafenele? Pămîntul şi noi suntem la fel de însetaţi, dar nimeni nu stă să ne ude. Iar pronia cerească face şie ea ce poate, adică ne binecuvîntează business-ul, cu fast şi belşug. Doar gîndul nu ni-l luminează nimeni şi ne purtăm mai departe generalissima ignoranţă cu trufie, fără taxe, peste vămi. Din cînd în cînd se mai nasc şi mai mor poeţi cu alte veşminte decît cele de dinainte, cu plete şi insigne, dar cine stă să-i vadă? Comitete, societăţi, acţiuni ne creditează viaţa în valuri de hîrtie, sperînd într-o iertare. Dar pentru ce şi pentru cine? Copiii inventează alte jocuri şi alte vorbe, cu surle şi trompete, la scară mică aceeaşi timpurie boală. De-ar face şi ei greve, de la joacă, şi şi-ai alege boşii, le-am da crezare oare?
E toamnă şi ştergem care cum putem praful de peste toate, cu memoria înmuiată în apă de ploaie şi ştearsă apoi bine, în amurg, doar nu ne-o vedea nimeni. Ce ne va potoli gîtlejurile şi pîntecele înfometate şi cine va da înapoi toate astea gîndului? Cine ştie, poate fratele nostru, pămîntul…

27.09.1990

P.S. – Dintr-o pagină veche de jurnal… Dincolo de cele cîteva naivităţi pe care mi le privesc cu duioşie chiar, mă întreb: ce s-a schimbat de fapt?… Muzichia, da, e din vremea aia, ba chiar mai veche… un pic

Unde ni-s majoretele? Purificare

Am zărit nişte magnolii rebegite de frig şi smulse de vînt. Avuseseră impertinenţa să coloreze un petic de cer plumburiu. Pentru îngropăciunea lor a început să ningă…
Un Dan Puric ne recomanda mai ieri să nu luăm seama la întîmplările superficiale care ne împuţinează acum ci să căutăm ţara profundă… Să fim senini, adică. Da, dacă stau bine şi mă gîndesc ceva detaşare şi ceva veselie ne-ar prinde bine, dacă vrem să mai rămînem citovi la minte… Instinct de conservare, s-ar zice? Seninătatea călugărului sau hohotul clovnului? Avem libertatea alegerii în tăvăleala noastră… lascivă cu realitatea.
Realitatea unei ţări care nu mai suportă cuantificări şi grade de comparaţie pe scara grotescului, cinismului, prostiei, umilinţei. Ah da, să nu fiu înţeles greşit, nu am nimic cu Ţara ca şi concept eteric, ci cu ea ca organism care funcţionează prin combustia şi voinţa populaţiei şi “elitelor” sale alese.
Aşadar ţara care a atins apogeul degenerării sale şi în care au devenit fapt divers următoarele:
- închiderea spitalelor şi alungarea doctorilor
– părăsirea în deznădejde şi în moarte a nevoiaşilor bolnavi, pe marginea şanţului
– închiderea şcolilor, urgisirea profesorilor şi batjocorirea cărţii
– siluirea culturii
– strivirea speranţelor copiilor şi bătrînilor
– exilarea tinerilor
– uciderea în masă a cîinilor fără ajutor
– ridiculizarea dreptăţii şi… constituţionalizarea hoţiei
– purificarea prin foame şi prin selecţie naturală (a se citi: ieşirile naturale din… sistem)
Să fiu mai optimist, mai surîzător, mai creativ, să consemnez mai cu sîrg, mai des şi mai cu umor, mai cu inspiraţie, îmi spunea cineva reproşîndu-mi neimplicarea, prezenţa… diluată şi recursul la şabloanele realităţii… cotidiene.
Da, respectivul are dreptate. Sunt prea sumbru şi sunt… meteodependent şi nostalgic. Dar, parol, aş fi mai motivat şi mai vesel dacă toate astea s-ar petrece mai cu voioşie, mai cu viaţă. Şi mai am şi un defect, recunosc: nu văd de ce climaxul disoluţiei acestui stat ar avea vreun chichirez, la scara istoriei în care artizanii ei de azi se iluzionează că ar fi intrat! Apoi mi se pare fundamental tristă şi plictisitoare reforma şi modernizarea statului fără majorete!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. - Azi, o muzichie căreia unii i-au găsit valenţe mediatice… pozitive. Cum altfel ar fi un requiem dacă nu dătător de speranţe?