El Este

“Notă autobiografică
S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
A rămas repetent în clasa întîia primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise. Mai tîrziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcînd că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu rîvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.
A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. A învăţat atît de bine lecţia încît în cele din urmă a reuşit să o uite. Aşa se face că matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale intitulată Necuvintele.
Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca oricare om civilizat, şi înlăuntrul spiritului său, dacă-l putem numi spirit, îndărărtnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar.
Aparenţa lenei în acţiunea fizică este numai o aparenţă. Se gîndeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar cînd scrie sau mai degrabă o dictează dă iluzia improvizaţiei.
E probabil că nu va reuşi niciodată să-şi constituie o familie, din excesul de idealizare a ideii de femeie iubită.
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.
Nu-i place să călătorească, deşi a călătorit, nu iubeşte lucrurile de care atunci cînd le posedă se desparte repede, cu o bucurie ironică.
Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, acelaşi cărţi: cum ar fi bunăoară poemul Ghilgameş, Cartea lui Iov, Odiseea, şi unele piese ale tînărului scriitor Shakespeare.
O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.
Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hîrtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege cîteva poezii bune.
Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.
1 noiembrie 1977″

(Nichita Stănescu – “Amintiri din prezent” – Editura Sport-Turism, 1985)

Şi…

“Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.”