El Este

“Notă autobiografică
S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
A rămas repetent în clasa întîia primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise. Mai tîrziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcînd că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu rîvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.
A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. A învăţat atît de bine lecţia încît în cele din urmă a reuşit să o uite. Aşa se face că matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale intitulată Necuvintele.
Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca oricare om civilizat, şi înlăuntrul spiritului său, dacă-l putem numi spirit, îndărărtnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar.
Aparenţa lenei în acţiunea fizică este numai o aparenţă. Se gîndeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar cînd scrie sau mai degrabă o dictează dă iluzia improvizaţiei.
E probabil că nu va reuşi niciodată să-şi constituie o familie, din excesul de idealizare a ideii de femeie iubită.
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.
Nu-i place să călătorească, deşi a călătorit, nu iubeşte lucrurile de care atunci cînd le posedă se desparte repede, cu o bucurie ironică.
Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, acelaşi cărţi: cum ar fi bunăoară poemul Ghilgameş, Cartea lui Iov, Odiseea, şi unele piese ale tînărului scriitor Shakespeare.
O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.
Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hîrtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege cîteva poezii bune.
Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.
1 noiembrie 1977″

(Nichita Stănescu – “Amintiri din prezent” – Editura Sport-Turism, 1985)

Şi…

“Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.”

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

This slideshow requires JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi “uiţi” să cauţi sau să “produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… “pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către “Libris“, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi “Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la “Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o “salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

“Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că “nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii “România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de “aici”, “acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S - Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude…

Prezentul definitiv. Şi…

Se întîmplă… Se întîmplă despărţiri şi (re)întîlniri în acolade de timp ce-ţi păreau definitiv închise. Şi cele dintîi, despărţirile, sunt anulate definitiv de (re)întîlniri, chiar dacă e posibil ca acestea sau aceasta din urmă să se petreacă o singură dată, pentru doar cîteva minute. Deloc paradoxal! Unii avem şansa asta, a acestei împăcări, alţii nu. Unii avem astfel norocul de a nu părăsi relativitatea acoladei sau a acoladelor noastre de timp. Iar odată conştientizate, acestea, cu un nod în stomac sau cu o lacrimă în colţul ochiului, ne rămîn, definitiv, în… definitivul prezent, în clipa definitivă, cu tot cu cei cîţiva oameni din ele, oricît de departe ar fi ei, fără de care nu ar fi fost cu putinţă…
Mi s-a întîmplat azi, lânga “Ceasul Rau”, la o negîndită şi (cum altfel?) frumoasă şi prea-scurtă întîmplare cu cărţi, aproape de… locul unde număram aricii noaptea când mă dureau maselele… Şi parcă a fost… ieri, cu multele întîmplate şi scrise “ieri”, şi de ieri pînă astăzi. Şi pe care ni le amintim atît de bine numai noi, atît de… tandru. Atît de bine le ştim şi le vom şti şi de azi încolo, încît nu mai e nevoie să le spunem. Şi parcă a fost azi… Şi pentru care îţi mulţumesc că se întîmplă din… definitivul nostru prezent.

P.S. – Anaïs Anaïs?… Nu era cumva într-o sticluţă “borcănată” pictată cu un trandafir roz? Nu cred că mi-ai povestit atunci despre acea întîmplare de pe Rue du Temple… Era, cred, după un Rolland Garos, nu-i aşa?… Sau… altcînd?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brazda zilei de ieri

Am citit la cineva cum că îi este dor de nişte drumuri, de nişte locuri. Sălbatice. Altcineva îmi spunea că ar cumpăra sau ar închiria măcar nişte timp. Fiindcă “pe timpuri”, după ziua de muncă “pe bune mai aveam în faţă parcă încă o zi întreagă…” Şi privesc de jur împrejur şi se întîmplă să văd cîte o faţă de mult cunoscută “Wow, ce a îmbătrînit!”, îmi zic. Probabil şi el spune la fel despre mine. Şi mai văd indivizi care se dau cu fundul de pămînt şi care urlă pentru lucruri care nu pot fi reţinute mai mult de cinci minute. Şi ţipă că n-au timp! Şi aud tovarăşi importanţi care nu spun nimic şi care nu fac nimic şi care se aşteaptă să le fiu recunoscător, să mă arăt extaziat, să le dau dreptate sau măcar să le plîng de milă… Şi am întîlnit un tip slinos cu un BMW argintiu care m-a luat cu “Băi, n-ai nişte bani că mi s-a spart baia de ulei. Îţi las buletinu-n schimb!” Şi nervi şi crize de timp isterice şi ştiri fără nici o legătură cu mine. Şi ieri a fost ultima zi de iarnă. O iarnă urîtă, nervoasă, cenuşie, infernal de lungă, chiar dacă aş zice că nu atît de grea pe cît putea să pară astă toamnă. Probabil n-a fost vorba de iarna de afară însă… A trecut. Iarna. Şi ziua cea de ieri. Asemeni celorlalte în care nimic din toate astea nu contează.
Cum îi era dor aceluia de un drum de munte, nu ştiu cum se face da’ mie acum îmi e de… întorsu’ unei brazde de pămînt şi de-un tăiat de vie!  Şi de-o zi aşa cum se cuvine pentru asta.

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

România asta… România aia

“Gîndeşte pozitiv!” ne spun unii şi alţii. Şi mulţi dintre ei şi mulţi dintre noi vedem în asta îndemnul la un soi de abandonare sau de protest epic faţă de aproape tot şi toate. “Downshifting”, avansează alţii, mai savant, coborînd mai mult dinspre “cetate” spre individual… Reţele electronice de refugii, de tot felul, de aşa-zisă socializare, ne-au împînzit realitatea, ca parte a aceluiaş răspuns, mai mult anulîndu-ne revoltele şi potenţîndu-ne anomia decît viceversa. Autoizolaţi în iluzia binefacerilor schimbului nostru liber de frustrări şi de… fluide comunicaţionale, am devenit, iată, pozitivi. O “societate civilă” pozitivă (fiindcă nu mă refer aici la comunicările şi “like-urile” “intime” ale fiecăruia). Nu deranjăm pe nimeni (atîta timp cît ne respectăm limitele de limbaj, atitudine, morală, convenite tacit), cu atît mai puţin pe noi înşine, iar reacţiile ne sunt “în regulă”. Ne iubim ţărişoara, urîm, facem revoluţii, desfidem, argumentăm, alegem, suntem partizani roşii, galbeni sau portocalii într-o “oală” cu presiunea controlată căreia îi zicem încă, iată, România şi pe care o locuim, zicîndu-ne, iată, popor… Şi, de multe ori apoi, la un moment dat, tot mai mulţi ajungem, nu ştiu cum, să înjurăm acest loc şi această viaţă care, iată, ne… oferă prea puţin! Unii din noi alegem lesne surghiunul…
Senzaţia asta, gîndul ăsta l-am avut citind textul sociologului Vasile Dâncu: “Iubind cu disperare România”. Unul dintre puţinele texte simple şi remarcabile pe care l-am citit în ultima vreme, despre starea noastră de fapt, scris de unul dintre tot mai puţinii intelectuali lucizi şi implicaţi, zic eu, pe care-i mai avem. Intelectuali care, mai sper, adunaţi cumva în al treisprezecelea ceas, ar putea pune pe roate, cu curaj, un proiect pentru o Românie… România aia normală, reală, departe de asta schilodită de reforme, din minţile bolnave ale unora…

Vasile Dâncu: “Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că “breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!