Legea primăverii. Se aplică retroactiv!

Am auzit că, de zilele trecute, guvernul României se obligă să respecte drepturile omului! Şi nu e o glumă, în Camera Deputaţilor chiar s-a adoptat un text legislativ în ideea asta! Astfel, fiecare lege care va ieşi de acum dintre băncuţele parlamentului va trebui să ţină cont de nişte recomandări CEDO şi va fi însoţită de argumentele prin care vom fi asiguraţi că nu ni se încalcă drepturile fundamentale. De bună seamă, legea cu pricina vine ca o nouă urecheală europeană menită să ne pună în (sau la?) ordine, fiindcă n-aş crede că aleşii noştri nu mai puteau dormi de grija… demnităţilor noastre curente sau… extraordinare! Aş fi curios să văd legea asta promulgată şi să aflu cum va împăca şi capra şi varza atâta vreme cât a devenit o banalitate ca legile să ne fie făcute împotrivă şi nu ca să ne mai ridice un pic din ţărînă. Cum aş fi curios să văd dacă nu cumva aceasta va fi aplicată ca şi legea pensiilor, şi nu numai, adică retroactiv!

Gândeam că chestiunea cu legea asta ar fi una pozitivă şi tocmai de aceea m-am grăbit să o consemnez, însă dacă stau bine şi mă gîndesc nu are niciun chichirez fiindcă îmi e limpede că vor avea grijă domnu’ Boc şi prim-preşedintele de partid şi de stat ca ea să fie aplicată aşa cum se cuvine: “curat constituţional”, numai bine ca să ne dovedim un neam uscat şi reformat de la cap la coadă, spre pizma lumii întregi care prea ne-a tăvălit prin cele mai indecente clasamente!

Şi cum astenicul meu optimism n-a găsit, iată, nici de data asta terenul pozitiv al ştirilor de bine din care să-şi zămislească postarea nu-mi rămâne decât o ultimă şi disperată soluţie, să-mi adopt şi să-mi promulg, fără ipocrizie şi fără cinism, o unică şi universală lege: Legea fundamentală a primăverii, într-un singur articol!

“Art. 1: Prin prezenta Lege se declară dreptul absolut al Primăverii de a dispune, începînd de mîine, în interes personal, de toate mijloacele necesare pentru scoaterea Iernii în afara tuturor legilor fizice şi psihice! Se aplică ori de cîte ori este nevoie!”

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

Şi atunci, mon cher?!…

Povestea şi întrebarea sunt vechi. De 10, 20 sau 50 de ani. “Unde ne sunt oamenii?”, “Care ne sunt modelele?”, “La vorba cui să ne aplecăm urechea, să ne îndreptăm?”, “Pe cine să urmăm?”… Nu este zi în care să nu aud vorbindu-se despre “Criza morală”, despre lipsa valorilor pe teritoriul ăsta în care respirăm. Se scriu tratate pe tema asta, ziarele sunt pline de interviuri abundînd de “învăţăminte”. Întrebarea e perenă în ciuda răspunsurilor care se găsesc, iată, din belşug. Iar în spatele răspunsurilor sunt şi oamenii fiindcă, nu-i aşa, din moment ce au răspunsurile ar trebui ca la ei să fie şi “cheile”. Şi totuşi, nu-i văd, nu-i vedem. Unde ne sunt oamenii? Nu-i văd nici în Parlament, nici în Guvern, nici la Cotroceni. Nu văd decît fiţele, mondialii, columbenii, boţii… Nu văd decît ciutacii, tatulicii, gâzii, hurezenii, ciuvicii, cartienii, liicenii, cărtăreştii, nistoreştii, cristoii, stăneştii, porele… Nu văd decît bocii, băseştii, antoneştii, ponţii, diaconeştii, fluturii, videnii, vosganienii, mazării, olguţele, laviniile, vişanii, udrele, sulfinele… Un Babel uniformizat, un bâlci pe sticlă numai bun de ecranizat în faţa sălii de maţe goale. Şi nu doar că îi văd, dar ăştia sunt! Asta ne e crema! Din vîrful neuronului lor şi al pixului lor ne vin toate relele şi… bunele!
Buun… Şi atunci, mon cher? Zău, la ce atunci atâtea mirări, atîtea lamentări, atîtea dezbateri şi opinii deversate prin toate orificiile mediatice posibile în fiecare secundă? La ce bun “soluţiile”, “strategiile”, “legile”, “moţiunile”? Pentru ce? Pentru cine? De unde şi până unde? Esenţa e că toate astea nu au cum să se lege, să funcţioneze în pîrloaga asta. Efortul social, atât cât e, comunicarea publică, politica, media, îmi par astăzi fundamental inutile. Nu-mi va schimba nimic părerea că supravieţuim numai, fiecare în parte, doar prin soluţiile noastre individuale alegînd (sau nu) să asistăm or să “participăm” (sau să “socializăm”, cum e la modă acum!) la spectacolul care ni se oferă. Participare iluzorie, însă, şi asta. Ca toate iluziile noastre. Prezente, trecute, viitoare.
“Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni”, spunea fostul şef al statului, Emil Constantinescu într-un interviu. Da, cred că aici e buba pînă la urmă. O… şi cîte interviuri superbe găsesc şi citesc în fiecare zi! Toate cu oameni, toate cu soluţii, toate chiar cu… potenţiali “oameni de stat”! (Pe aici, aici, aici, aici, pe aici sau pe aici!)
Şi ciudat, în timp ce scriu rîndurile astea, aflu, culmea!, că pe lângă guvern “se pune” de-un “Consiliului National de Competitivitate” (sic!), adică un fel de Sfat al Înţelepţilor naţiei care să ne arate care-i cursul, care ne e “drumul”, care să ne traseze “proiectul naţional” şi eterna şi fascinanta “reformă a statului”!… Mi-e doar că chestia asta ne va cam scumpi însă până şi biletele la… matineu!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! Cu soare în toate!

“Acolo” nu mai există. Excogitaţii…

Sunt momente cînd, mai mult forţat de împrejurări, ajungi să realizezi – în sfârşit, definitiv! – că atunci când aveai senzaţia că viaţa-ţi era o tabletă de ciocolată, chiar şi amară, te înşelai trăind într-o dulce reverie nevinovată şi inevitabil, pîndită de rânjetul realităţii. În astfel de momente revelatoare te cam apuci să tragi linie, să aduni, să scazi, să-ţi zgîrii cu creionul pe hîrtie minciunile, “dezamăgirile”, făcutele şi nefăcutele. Şi mai ales să nu mai speri patetic. Asta ar fi aşezarea la loc a lucrurilor. Desigur, unii dintre noi ne naştem aşezaţi la locul nostru, în locul nostru, şi viaţa nu ne înşală cu bucăţica de ciocolată. Ferice de cei ce sunt aşa, fiindcă nu trebuie să se supună jocului iluziilor şi deziluziilor, un joc de-a alba-neagra pînă la urmă.
Un asemenea moment este (sau poate fi) cel al deznădăjduitei lupte, fizice, cu neputinţa unuia dintre cei din jurul tău, unuia dintre “ai tăi” cum convenim să spunem. Astfel de zile vin pe neaşteptate de regulă şi te lovesc din plin în dulcile-ţi cotidiene tabieturi sau ritualuri. Ritmurile şi însemnătatea lucrurilor ţi se schimbă fundamental. Realizezi asta şi îţi spui că o să treacă în cîteva zile. Dar nu trece… Nu trece şi în fiecare zi trebuie să-l cari pe omul acela în spate, cîteva etaje pe săptămînă, la propriu, trebuie să-l hrăneşti, să-l speli, să-l duci la toaletă, să-i aşezi de zeci de ori pe zi perna sub cap, să ai grijă să-şi ia medicamentele, să fugi de la job ca să-i aduci medicul acasă sau să-i cauţi în tot oraşul reţetele “compensate, să-i răspunzi prompt tuturor cerinţelor rostite cu voce stinsă… Aşa se întind zilele şi la fel şi nopţile. Diferenţa dintre noapte şi zi e anulată de fapt prin cele cîteva ore de veghe nocturnă. Şi realizezi că tu nu mai eşti tu sau că acela care erai avea preocupări ridicol de banale şi că, poate, în definitiv, acela nu erai de fapt… tu. Realizezi că, deodată, timpul are altă cuprindere şi că lucrurile au altă valoare, bucuriile, alt preţ şi altă consistenţă. Îţi dai seama cît de stupid e acum să îţi doreşti să nu mai pierzi nu ştiu ce show la tv sau să cauţi nu ştiu ce model de telefon sau de pantofi, or să fii la curent cu imbecilităţile unora de-alde Băsescu şi Boc sau să te grăbeşti să răspunzi superfluului flux de cuvinte şi imagini ale postacilor plictisiţi în luxul anonim al timpului pierdut pe facebook sau aiurea prin alte spaţii virtuale de fervente… excogitaţii sau pasiuni.
Îţi spuneai, desigur, că ţie nu ţi se poate întîmpla aşa ceva. Îţi vedeai cursul existenţei a la longue, fără surprize, confortabilă, în termenii călduţi pe care credeai că ţi i-ai schiţat prin cele cîteva artificii socio-profesionale din trecutul imediat sau îndepărtat. Rîdeai în nas celor care-ţi catalogau hobby-urile drept mofturi burgheze, rîdeai în nas realităţii care, iată, te pîndea însă şi pe tine după colţ. Acum îţi dai seama cam care e greutatea vieţii tale, cînd speri să nu mai auzi şi mîine acel “mulţumesc” umil rostit fără vlagă de cel ajuns aproape umbră căruia îi aduci un pahar cu apă sau căruia îi arunci plosca. Îţi zici, te alini cu gîndul că, iată, te-ai maturizat, ai devenit mai responsabil şi că oricine trebuie să treacă prin asta şi că aşa trebuie să fie, aşa se cuvine, pentru ca lucrurile să reintre la un moment dat într-o “linişte normală” căreia, în sfîrşit, îi vei acorda adevărata valoare. Şi te mai întrebi, poate, ce păcate are omul ăla de ispăşit încît să îndure, să sufere atît şi chiar ce păcate vei fi având tu de plătit la rîndul tău.
Dar te muşcă, poate, şi gîndul dacă nu cumva după această schimbare a priorităţilor şi a cursului lucrurilor, după această “maturizare” nu va veni şi rîndul tău să cerşeşti fără putere în oase şi-n glas un pahar de apă şi dacă va avea cine sau dacă va vrea cineva să ţi-l aducă zile, săptămîni, luni sau poate ani la rînd… Şi nu-ţi mai vine, nu mai ai cum să rîzi în nasul realităţii şi nici să zici “mie asta nu mi se poate întîmpla”,  întorcîndu-te acolo la huzurul vechilor plăceri. Nu vei mai putea să te întorci acolo din simplul motiv că “acolo” nu mai există. Îţi mai doreşti, mai speri doar la privilegiul cîtorva ore de somn…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune, cu soare în toate!

A-ţi aminti de tine. Hibernare

“Lucrurile se descoperă depănînd amintirile pe care le avem despre ele. A-ţi aminti un lucru însemnează să-l vezi – abia acum – pentru prima dată” (Pavese – ” Meseria de a trăi”)

“Minte călătorul care pretinde că zi şi noapte se îmbată de descoperirile lui, căci, dacă hula este mai puternică, îl vei vedea vărsînd. (…) Mint aceia ce-şi plîng mortul zi şi noapte. Pentru ce l-ar plînge zi şi noapte, dacă nu-l iubeau zi şi noapte?” (Saint-Exupery – “Citadela”)

“Există un cuvînt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoaşteţi. Mă întreb dacă se mai foloseşte încă. În loc să spui a se trezi, spui recordarse, adică a-ţi aminti de tine. Mama mea obişnuia să spună: Que me recuerde a las ocho (“vreau să-mi amintesc de mine la ora opt”). În fiecare dimineaţă am acest sentiment, deoarece sînt mai mult sau mai puţin inexistent. Cînd mă trezesc, de fiecare dată mi se pare că am fost trădat. Ei bine, iată-mă. Iată acelaşi joc vechi şi stupid care continuă. Trebuie să fiu cineva. Trebuie să fiu exact acel cineva. Am anumite obligaţii. Una dintre obligaţii este să trăiesc ziua pînă la capăt” (Borges – “Borges despre Borges”)

“Probabil, destinul nu e chiar orb. M-a trimis pe un drum unde defectele mele pot folosi la ceva…“ (Paler – “Viaţa ca o coridă”)

Recunosc, hibernez de ceva vreme şi mă mint, mai mult ca niciodată, că de mîine vine primăvara. Hibernez (cu tot ceea ce înseamnă asta) recitind cărţi vechi, precum cele mai de sus, şi descoperind mirat sublinierile vechi precum cele mai de sus. Am observat că, de mai mult timp, nu mai am acea relaţie tandră cu cărţile noi pe care o avem cîndva: nu mai mîngîi rîndurile cu acele sublinieri şi nu mai fac însemnări pe margine. În cărţile “vechi” pe care, iată, am început să le (re)citesc ele îmi sar însă în ochi încercînd, parcă, să-mi atragă atenţia asupra ceva, să-mi amintească ceva poate chiar despre… mine. Să fie ăsta un semn cum că am devenit peste poate de zgîrcit, de superficial, refuzîndu-mi, de la un punct, sub scuza puţinătăţii timpului, chiar şi viitoarele amintiri… livreşti? Sau nu numai?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!