Transformări… genetice. Blogolumea

Parte din viaţa noastră e făcută, vrînd-nevrînd, din… biţi. Şi, probabil, din an în an chestia asta vine şi lucrează inclusiv asupra adn-ului, asupra genomului nostru. Chiar aş crede că de la o vreme ne transferăm “moştenirea digitală” sau “electronică” sau “virtuală” progeniturilor aşa încît, peste ani, cu toate că paginile ni se vor fi şters vor apărea “semne” sau senzaţii de deja-vu te miri unde prin ramificaţiile arborelui nostru genealogic…
Astea fiind spuse, mă voi… răsfăţa din nou afirmînd că, în acest spaţiu, acasă mi-i blogolumea. După te miri ce drumuri, după alergările bezmetice şi fără nuş’ce finalitate ale zilei aici mă întorc să-mi trag sufletul. Aici am voie să privesc, să ascult, să rămîn, să… număr, să… silabisesc, să întorc pagina fără să am vreodată impresia că biţii ăia îmi trag preşul de sub picioare sau că au alt ritm decît al meu. Blogolumea e locul de răgaz al gîndurilor şi neştiuţilor prieteni. Tot aici, cum am mai spus în răstimpul acestor aproape trei ani, este locul lui… mulţumesc.
Aici, de ceva vreme, scriitoarea Lucia Verona s-a gîndit să pună la cale (şi foarte bine a făcut!) un fel de concurs cu juriu “Blog de blog“, un fel de “Oscar” al blogurilor şi bloggerilor menit, cred eu, să adune la un loc un colţ al blogosferei care, dincolo de inerentele orgolii, rezonează într-o comunitate şi întru o… comunicare egale şi binefăcătoare tuturor celor ce-l populează. Mai mult, “Blog de blog” înlesneşte şi cunoaşterea… preopinenţilor faţă-n… faţă.
Pentru ediţia 2010 a început de ceva vreme cursa nominalizărilor şi pinguirilor aferente, aşa că îmi fac şi eu “datoria” şi iată cam cum văd eu (inevitabil subiectiv şi poate, uitător sau supărător pentru unii sau alţii – drept pentru care-mi cer miile de scuze) aşezarea blogolumii în categoriile (cam strîmte, ce-i drept, aşa că nu le voi respecta întocmai!) date de juriu:

1. Marele premiu – Pentru că-mi place:
Adrian Voicu

2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie):
Ioan Usca
Cristian Lisandru
Rareş Petrişor

3. Blogul cu cel mai mult umor:
Meşterul Manole
Athe

4. Cel mai bun cititor/comentator:
Karla
Codeus
Gina

5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei:
Cella
Mircea Suman
Amintirile şi Aşteptările lui Melisandru

6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic:
Lilick
Zoe Petre
Dan Popa

7. Cel mai informat blogger:
Ovidiu Eftimie
ALD’ s Movieland

8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă:
Rontziki
Gabriela Elena

9. Cel mai bun blog al unui ziarist:
Cati Lupaşcu
Călin Hera
Sebastian Dan

10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri:
Andi
Alexandru Petria
Adrian Furnică

11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică):
Alex Mazilu
Carmen Negoiţă

12. Cel mai bun blog de sport:
Ionutu

13. Cel mai bun blog de muzică:
Teo Negură
Brushvox

14. Cel mai combativ blog:
Madi şi Onu
Cristian China – Birta
Mircea Popescu

15. Cel mai activ blogger:
Zamo
Cristian Dima

16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri:
Gânditorul de Hamangia
Milf şi Petrov

17. Blogul pasiunii:
Dulce Deea
Psipsina
Mirela Pete

18. Premiul de popularitate:
Lia
Daily Cotcodac

P.S.: Acest “Blog de blog” îi are în… prezidiu pe:  Lucia Verona, Simona Ionescu, Oana Stoica Mujea, Ştefania Coşovei, Matilda, Ioana Diaconescu, Adrian Năstase, Adi Hădean, Alex Mazilu, Chinezu, George Şerban, Horia Gârbea, Ionuţ Iancu. Partener: blogosphera.ro.

P.P.S. – Mulţumesc (cuvîntul-imn aici, chit că mă repet!) dragelor şi dragilor, din toate blogroll-urile blogolumii, că sunteţi! Alături de muzichia ce-am ascultat-o toată ziua!

Servus şi toate cele bune!

Foaie de cord. Pipăibil

Cît îi trebuie unui organ oarecare – să zicem în cazul de faţă, inima – să ni se arate ca un burete calcifiat, ca un ghem de hîrtie mucegăită sau ca o bucată de cauciuc putred care se fărîmiţează la prima atingere imprudentă? Cît îi trebuie unui cord sau unui plămîn să-şi piardă elasticitatea, să se pietrifice nemaiputînd executa transferul de fluide sau de oxigen, acestea chinuindu-se să găsească fisuri pentru a răzbate dincolo de zid? Aceeaşi întrebare aş pune-o şi în privinţa creierului şi în privinţa celorlalte bucăţi din mine. Şi nu aştept răspunsul din partea unui chirurg, cardiolog sau neurochirurg, adică unora care văd asta în fiecare zi şi care ar putea să-mi arate chiar şi poze pentru a mă lămuri. Aş pune întrebarea asta îndrăgostiţilor care trăiesc cu senzaţia că-i doare “inima”, poeţilor sau filozofilor sau demoazelelor de copertă, cîntăreţilor, nu-i aşa, de inimă albastră şi “marketerilor” curînd vînzători de enervante inimioare roz şi roşii…
Ei bine, la scara unei existenţe omeneşti pentru ca lucrurile să se prezinte astfel, precum cele de mai sus trecute într-o foaie de diagnostic este necesar de foarte… puţin. De neverosimil de puţin timp şi cîteva deprinderi, întîmplări or gesturi inevitabile şi fatalmente nefericite pentru o materie atît de fragilă. Iar probabilitatea ca asta să mi se întîmple este astfel extrem de ridicată. E ciudat că o parte din viaţa asta mi-am petrecut-o oarecum… independent de ceea ce este în mine idealizînd dulceag nişte organe despre care nu concepeam că pot fi dureros de… reale, milimetric de vizibile de aproape şi pipăibile cu mîna, vorba (totuşi!) poetului de mai jos…

Nichita Stănescu
Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Servus, Blogolume!
Voi v-aţi văzut, cu adevărat, inima? Ce scrie în raportul asupra cordului vostru, al celui real? : Victor, Teo, Doamna Nartica, Gabriela, Madi, Gina, Rontzi, Nea Costache, Ulise, Onu, Carmen, Mircea, Cammely, Carmen, Vania, Caius, Daurel, Cristian, Năbădăiosul, Cati, Diana, Maskirovka, Camelia, Cella, Scorchfield, Cristi, Ana, Ticke, Deea, Valentin, Eo, Karla, Andi..

P.S. – Şi un mulţumesc pur şi simplu pentru nominalizarea-mi, şi în anul ăsta, la “Blog de Blog “, ambiţiosul şi incitantul concurs al blogosferei însufleţit de Lucia Verona.

Fotografia (foto)grafiei unei clipe

E inutil să-i faci unei fotografii o… fotografie. La ce bun să impresionezi memoria cu aceeaşi imagine de două ori? M-a fascinat de cînd mă ştiu lupta asta iluzorie cu clipa şi, poate, ofranda adusă inerţiei de către fotografie şi mînuitorii ei (fapt povestit de mai multe ori aici în “genunchi”). Fotografia este nesperatul nostru gînd că vom ţine minte ce a fost în momentul “acela”, înaintea şi imediat după el, în succesiunea unei imagini, ce ni s-a întîmplat “atunci” şi cine era cel de lîngă noi sau, eventual, din spatele obiectivului. O vreme ne reuşeşte asta însă după un timp rămîne doar fotografia în banalul sau arta ei, imposibil de povestit. Fotografia e amprenta unei clipe care trece, gest atît de efemer care face parte pînă la urmă din genomul nostru fiind… noi. Cum, la fel, fotografia de presă e ştire, cea de teatru e teatru, cea sportivă e sport sau (tomo)grafia e medicină… Scriu toate astea – ar fi trebui să fie doar o frază – răspunzînd unei provocări a lui Alex şi Alecu: “o poză şi o frază”. Îmi părea mai simplu însă şi-mi dau seama că pozele şi cuvintele pot scrie cu greu acelaşi lucru, ele se completează făcîndu-şi, fiecare, treaba lor, unele cu imagini, altele cu litere. Da, e inutil (dacă nu imposibil!) să faci o fotografie unei alte fotografii, adică să stochezi aceeaşi clipă de două ori… Cum inutil e să-i aduci aminte cuvîntului că e cuvînt… În asta stă tot mirabilul lor, al pozelor şi cuvintelor…
Fotografiile unor clipe de-ale mele, le-am adunat aici, aproape firesc, fără cuvinte, desenîndu-mi starea de acum:

This slideshow requires JavaScript.

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu (văd?) cum vă foto(grafiaţi) şi voi clipele:Fluturaş, Cristian, Onu, Rontzi, Teo, Nea Costache, Scorchfield, Gina, Mirela, Carmen, Gabriela, Se-cret, Cella, Deea, Cammely, Năbădăiosul, Mikael, Cati, Cristi, Camelia, Dumitru, Vania,
Toate cele bune!

Gambitul Damei. Sau alte deschideri…

Îl ştia de mult pe profesorul de şah, de cînd cocheta şi el cu acest sport. Îl vizita periodic pe domnul Tudor şi nu pentru cîte o partidă de şah, cît pentru a vedea care-i mai e starea ştiindu-l singur, prea bătrîn şi cu minţile tot mai plecate de aici. Nu, nu era nebun, avea doar o boală al cărei nume profesorul nici nu-l ştia, chiar dacă lună de lună îşi lua punga de pastile de pe reţetă… Domnul Tudor îşi amintea foarte bine amănunte despre lucruri petrecute acum 20 ani şi încă mai putea să-i explice gambitul Damei, Indiana Benoni, apărarea Caro Kann sau alte deschideri… În schimb nu ştia ce s-a petrecut acum cinci ani, anul trecut sau ieri sau ce se întîmplă azi. Cu el şi cu lumea din jur…
Ca în fiecare început de an, s-a dus la profesor cu obişnuita sticlă de vin roşu, cu grija ca ora să nu fie prea înaintată ştiind că bătrînul rar se înduplecă să aprindă vreun bec în casă după lăsarea serii. Viaţa “Domnului Şah”, aşa cum îi plăcea să-i spună, se învîrte între firimiturile aruncate porumbeilor pe pervaz, între cele cîteva mişcări de gimnastică zilnice şi răsfoitul sutelor de caiete cu partide de şah. Rar iese din casă de teama frigului sau, după caz, a arşiţei şi atunci mai ales dacă este necesar să mergă la doctor. O nepoată îndepărtată trece săptămînal pe la el să se îngrijească atît cît e posibil că profesorul e bine, că emfizemul nu l-a ţintuit în pat, să-i deretice prin casă, să-i spele cîte ceva, să-i plătească dările sau să vadă dacă nu cumva şi-a uitat, tot pe pervaz, prea mult la rece, vreun borcan cu supă sau pacheţelul de unt.
De data asta nu mică i-a fost mirarea văzînd că dom’ Tudor îl aştepta cu jovialitatea-i ştiută dar cu… televizorul deschis supunîndu-l, cu o privire nedumerită, unui tir de întrebări:
- Cine-i, măi băiatule Băsescu ăsta? Cum adică ne-au tăiat pensiile? Da ăsta cu mîna-n ghips, Vadim, ce-i cu el? Ce-o avut Sobaru ăla de s-a aruncat acolo peste deputaţi? Şi tot mai plătim datorii la străini, nu le-o plătit Ceauşescu pe toate?… Da’ Şengăn ăsta cine-i?!
- Nea Tudore, Băsescu-i preşedintele… Vadim e şef de partid şi deputat român prin parlamentul Europei… Tânărul ăla, Adrian Sobaru s-a aruncat, cum aţi văzut, disperat de ce se întîmplă în ţară… Şi da, cheltuim din bani împrumutaţi 600 de euro pe secundă! Ce-am plătit pe vremea lui Ceauşescu a fost de mult şi a fost o nimica toată! Şi Schengen e un fel de tratat care, vezi doamne, ne lasă liberi prin Europa…
- Hmm… făcu, profesorul, înmuindu-şi buzele în licoarea din pahar, dîndu-i de înţeles că a cam priceput…
Chiar dacă memoria îl părăsise undeva departe, inteligenţa-i era încă de invidiat…
- Deci cam asta e?… Adică văd eu că-i de rău pe afară… Moaşta lor pe gheaţă!, îngăimă bătrînul…
- Da, dom’ profesor… nu ştiu să fi fost mai rău de cînd mă ştiu eu… Eu n-am mai prins, poate matale…
“Domnul Şah” închise televizorul vechi şi lăsă ca mileul gri să-i acopere ecranul, spunîndu-i cu faţa luminată deodată:
- Hai să vezi ce am găsit! Uite, în caietul ăsta ai scris tu primele tale deschideri. Vezi?… Ce zici te mai încumeţi la o partidă?…
- Nu acum nea Tudor…  se înoptează, dar vin eu într-o sîmbătă dimineaţă şi încercăm, îi răspunse…
- Bine, bine… mereu eşti grăbit, nu ai timp niciodată… Atunci, hai noroc! Bun vinul ăsta de l-ai adus! La mulţi ani, băiete!, îi spuse văzînd că se pregătea să plece.
- Ştii ce, data viitoare adu pe cineva să-mi ia măgăoaia asta de televizor… E prea mare şi n-am trebuinţă de el… sau ia-l tu, aruncă-l fă ce-oi vrea cu el, da?
- Da, dom’ profesor, sigur că da… îi răspunse din uşă zîmbind…
Ştia că sîmbăta viitoare profesorul de şah va fi uitat şi de promisa partidă şi de caiet şi de vinul de azi şi de televizor şi de Băsescu…

Servus,  Blogolume!
Teo îşi recuperează timpul, cuvintele, serile… Gabriela pune în ordine nişte lucruri de care unii, pare-se, nici n-au auzit… De uz nu numai… casnic! O felie de cotidian, pe un trotuar, alungînd “ceva? văd la Dumitru. Corina găseşte un… unghi de privire pentru bloggeri. Da, parcă sîntem mai puţin activi pe măsură ce ne… învechim şi da, parcă mai atenţi la cei din jur… Victor e în… construcţie! Cristi îmi povesteşte ceva despre două personaje iar povestea-mi pare… teribil de cunoscută! Ana îşi lasă gîndurile să se ducă.  Dreptul doar al unei zile?… O turlă marocană pe sonuri de Dream Theatre nu puteţi găsi decît prin… călimara meşterului Adi! Delicatese, de astădată dulci, sunt de gustat la Rontzi. De încercat! Dese(m)ne baroce îmi încîntă ochiul la Gabi… La Cati regăsesc protestul împotriva benzinarilor. Sunt solidar dar tare mi-e că o minune ţine numai trei zile… Camelia găzduieste uneori povesti de… găze… Ilinca, de astă-dată… La Onu, o poveste cu tîlc despre un alt fel de… copilărie.  O întîmplare cu tîlc şi un… bricolaj blogosferic (mi-e dor de-un… “metatext”, aşa ca pe vremuri!) regăsesc la Adrian. Tot despre un… televizor alb-negru, îşi aminteşte Gina! Lilick ne arată lucrurile şi… fauna aşa cum sunt…  De la Andi aflu cum trebuie să “caut” un film… Virtualkid îmi arată căile dintre insule. Uneori închise… Un cîntec găsesc la Deea. Sau cîntecul? Atît.  Cum vine treaba cu persuasiunea şi cu locul dănsei prin blogolume îmi zice Daurel. O luptă dreaptă, văd, s-a purtat (şi) la Cella… Prin alte părţi încă se mai poartă, cu rezultat… incert ! Un gînd de primăvară, poate? La Roxana… O liniştire a unor cai, pare-se că se poate la… Rodica Despre semnele anului se-ntreaba, ne-ntreabă Cristian… Tot cu un bătrînel prin preajmă despre un maclaivais facebookist spune Dramoleta. Cunosc, adică…  Aferim! La Mirela, inconfundabile, povestite parfumuri…  Mircea îmi aminteşte despre un leac de suflet: Eugenia Vodă. de regăsit! Ana lu’ Manole mai c-ar răsfoi o… Gheba… Mai că-mi aduc aminte! O poveste… din curte, aici şi la vară… cald! Am auzit că s-a vîndut… Rondul de noapte! La Vania!

Toate cele bune!

P.S. Din muzichie, desigur numai titlul!

(Ne)aşteptări înţelese… pe o prispă

Întîmplarea a făcut ca nu de mult, la cîteva zile distanţă, să mă petrec, virtual, cu doi cunoscuţi scriitori pe care de mult, în epoca trecută i-am întîlnit la nişte întîmplări literare. Oricît de odioase erau vremurile alea, le-am mărturisit celor doi nostalgia pentru acele şezători literare şi nu fiindcă astăzi nu s-ar mai întîmpla aşa ceva ci fiindcă, paradoxal, libertatea trăită atunci (sau lipsa ei!) dădea sens unor aşteptări… Că erau aşteptări legate de nişte împliniri posibile atunci sau de o altfel de libertate ce avea sa vină contează mai puţin azi. Iar cei doi (nu le dezvălui numele din motive… subiective) mi-au dat de înţeles că ar consimţi nostalgiei mele.
Astăzi, la început de deceniu, am căutat prin media însemnări, ştiri, editoriale, interviuri poate… temperate, optimist-temperate sau pesimist-temperate, din care să întrevăd nişte aşteptări, alte asteptări pe măsura vremurilor: aşteptările unor oameni credibili şi cu cuvîntul “la ei”. Aş fi vrut, normal, ca acestea să fie rostite de nişte… lideri, deci să potenţeze reacţii, ecouri… O iluzie, desigur! Cred că realitatea noastră ţine de acum de… fatalitate: nu avem voci, nu avem mesaje, nu avem un proiect care să ne ducă undeva. Oriunde! Nu avem un drum cu toate cele legate de el: pavaje, borduri, giratorii, semafoare, indicatoare, agenţi de circulaţie… De aici şi pînă la deznădăjduita noastră lipsă de identitate, de speranţă, pînă la spaima abandonării, a unei… prispe e doar un pas. Posibil să par un nostalgic, dar la un moment dat aveam senzaţia că vom ieşi din şirul generaţiilor de sacrificiu sau că măcar acest sacrificiu ar avea un înţeles pentru cei ce vor veni după noi…

Căutarea mea s-a ales însă cu două citate de uz mai degrabă personal, cu două, Vai! constatări doar… Iată:
Dan Puric: “Noi nu numai că trăim o degenerare a întregului metabolism, dar trăim şi o dereglare. Sistemul nervos, din punct de vedere anatomic, din punct de vedere fiziologic, se îngrijeşte de reechilibrarea noastră întotdeauna. Când se întâmplă câte o traumă, sistemul nervos este cel responsabil să reorganizeze lucrurile. Toată lupta societăţilor totalitare sau a societăţilor de tip secularizat, care vin peste noi, este ca să atace sistemul nervos. Se cultivă neliniştea. Prin ştiri, prin actualităţi speciale care se ocupă de lucruri de medicină legală în public.(…) Adică, îl iei pe om şi îl oboseşti până îl termini. Şi atunci el dobândeşte o receptivitate morbidă la orice. Acum, poporului român poţi să-i spui orice. De asta sunt prolifice „ştirile” cum că în anul 2012 va fi cutremur.”
Şi Augustin Buzura: “Prin urmare, nu trebuie sa avem mari nedumeriri în legatura cu viitorul nostru atâta vreme cât nu vom învata sa spunem nu, cât ne vom teme de cei ce se dau ceea ce nu pot fi. În acest moment, nu derapajul economic este principalul pericol, ci derapajul moral, prostia care-si striga neîncetat victoria. România, asa cum a devenit ea la 1 Decembrie 1918, a fost facuta în timp, cu perseverenta, de catre barbati adevarati care au avut un mare Proiect. Acum, traim de azi pe azi, dispretuind Constitutia, legile de orice fel, acum traim fara reguli morale, fara principii religioase, suverana parând a fi mentalitatea tribala. Caci, încet, cu grija, toate institutiile statului au fost discreditate: parlament, guvern, justitie, biserica.”

În schimb, aud că prin Franţa şi Germania circulă şi fac vîlvă (nu doar virtual!) “manifeste” care, acolo fac ca sîngele să se iuţească, care vorbesc despre insurecţie, indignare, anti-sistem şi revoltă. Alte crize, alte moravuri, alte reguli şi aşteptări, alte libertăţi, alte reforme ale… statului, bineînţeles, acolo la ei, în Schengen! Altă lume, desigur!

Servus, Blogolume!
O meritată… pinguire, cît de curînd, deîndată ce ne mai dezmeticim şi… iarba anului nou începe să se iţească!

Timpul întîmplărilor. Şi o coincidenţă

Anii trecuţi mă grăbeam să urez trecerea spre anul nou cu un “la mulţi ani de gînduri bune”. O făceam cu cîteva ore înaintea miezului nopţii sau cu cîteva minute înaintea acestuia… O făceam la adresa întregii lumi şi la adresa mea sau a alor mei. Gest comun, altruist, veţi zice, gest frumos, firesc. Parcă a fost ieri. Da, au trecut fulgerător de repede anii din urmă. Acum îmi dau seama că de fiecare dată m-am grăbit atunci la destupatul şampaniei, m-am grăbit cu toate. Şi care mi-au fost confirmările celor urate? Gîndesc că, cel mai probabil, graba aia a fost singura confirmare. Azi gestul acela al urărilor mi se pare, ca să zic aşa, şi mie… desuet. Şi cred că din cauza depersonalizării noastre şi a ipocriziei noastre. Îmi dau seama acum că “anul nou” nu e atît de altruist pe cît pare. În ciuda faptului că e un “an nou” al tuturor, ca o aniversare a unei dăţi de naştere a tuturor, defapt e a nimănui, atîta vreme cît urările au dispărut în neant imediat ce au fost rostite, atîta vreme cît nu mai suntem o comunitate, o societate care să-şi respecte regulile şi membrii. Cred acum că adevăratele urări de “la mulţi ani”, că adevăratul “an nou” ne sunt fiecăruia dintre noi, în mod real, cele ce ţin de datele noastre de stare civilă (de naştere, etc…) Cred că atunci suntem mai puţin grăbiţi şi un pic mai sinceri.
De aceea găsesc mai potrivit să încep anul şi nu să-l fi terminat pe cel vechi (cel căzut), fără promisiuni şi îndemnuri la adresa lumii din jur căreia prea puţin îi va păsa – ca şi pînă azi – de cele scandate de mine. Eu unul voi încerca mai departe – coincidenţă cu acest 1 ianuarie impersonal! – să fac în aşa fel încît să nu mai las ca lucrurile să treacă aşa de repede şi le-aş dori asta şi celor din jur. Cum aş vrea ca viaţa să redevină reală în ciuda celei virtuale, iar anul… comun să fie mai de trăit decît de privit, mai personal decît mediat sau mediatizat. Îmi doresc timpul întîmplărilor decît timpul… asistării la ceva ce nu se întîmplă de fapt. Îmi doresc un an de citit şi de scris, de comunicare, decît unul risipit prin mii de click-uri sau comentarii efemere, de circumstanţă. Un an al meu, egoist, fiindcă am învătat, iată, că un an “al nostru” egoist nu se poate, darămite altruist!

P.S. – Am găsit în o carte a lui Thierry de Montbrial (“Acţiunea şi sistemul lumii”), apărută prin 2002, un gînd, o convingere ce păreau atunci măcar logice: “Nimic nu permite, de exemplu, să afirmăm că interconexiunea crescîndă a indivizilor prin Internet va provoca a la longue, o omogenizare suficientă pentru ca specia umană să nu mai constituie decît o singură comunitate identificabilă.” Oare nu am ajuns chiar aproape de acest punct, de uniformitate?

P.P.S – Apropo de anul “căzut”, poza din “capul” blogului ăstuia, cu acea calfă de zidar aruncăndu-se în hău de pe schelele Bisericii Negre, ca probă a unor mustrări de conştiinţă, sau a acelui fiu de meşter căzut printr-o tragică intîmplare (astea fiind variantele dintr-o legendă), tocmai acea cădere o sugera. Cred că acestui loc i s-ar cuveni ceva imagini mai… pozitive, nu?

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Ce zici, te… bagi?!