Liviu Cornel Babeş este astăzi numele unei străzi din Braşov… Al unei străzi oarecare dintr-un cartier oarecare. Liviu Cornel Babeş a fost un electrician care în primăvara anului 1989 şi-a dat foc si a murit pe o pîrtie din Poiana Braşov protestînd astfel împotriva mizeriei în care trăia într-o Romănie abrutizată, comunistă… Liviu Cornel Babeş a fost unul dintre puţinii protestatari ai acelor vremuri peste care regimul de atunci şi indiferenţa de mai apoi şi ipocrizia noastră generică au reuşit să-l reducă la o adresă de stradă scrisă uneori pe un plic (“L.C. Babeş”) sau comandată unui taximetrist de către unii sau alţii fără să aibă habar ce reprezintă acel nume. Un erou, desigur, e de acord toată lumea care ştie povestea sa, un erou căruia autorităţile braşovene n-au fost în stare să-i ridice în oraş măcar un bust (o placă a fost montată, ce-i drept în Poiană în josul pîrtiei pe care Babeş şi-a dat foc)… În rest? Implacabila şi nesimţita uitare, atăt de… romăneşti. Cine ştie azi unde este mormîntul lui Liviu Cornel Babeş, cui îi pasă care e soarta familiei, a urmaşilor lui?…
Ieri, gestul cutremurător, capital, singular, al lui Adrian Sobaru, un alt electrician, a făcut ca numele lui Babeş să se audă iar, la televizor, sau scris în ziar (Apropo, “Afară cu porcii din ţară” suna parcă o inspirată campanie a Europa Fm!), fiindcă similitudinile sunt evidente, repet, pentru cei care ştiu! Tragedia lui Adrian Sobaru a anulat instantaneu 21 de ani de “progres” şi “democraţie” sau ne-a arătat unde suntem, unde am rămas de fapt. Nu sunt prea multe de spus despre aruncarea lui Adrian Sobaru în golul, în hăul parlamentului, probabil comentarii mai lucide vor face, din nou din păcate, agenţiile şi ziarele lumii. Căderea acestui om este, simbolic, semnul căderii din insuportabil în disperare a milioane de romani. De ce? Pentru ce? Cine e de vină? Explicaţii partizane, patetice, isterizate sau logice şi de bun simţ vor curge şuvoi şi le intuim deja.
Ironia sorţii făcea ca în 1989, la zece luni după gestul surd atunci al lui Liviu Cornel Babeş să se fi produs o… revoluţie. Dupa 21 de ani, “L.C. Babes” e, cum spuneam, doar o adresă în Braşov, o placă uitată sub nişte brazi şi, probabil, un paragraf într-un manual şcolar. Nu ştiu ce se va întîmpla peste zece luni şi dacă Adrian Sobaru va primi vreo “diplomă” de erou de la cineva. Cu atît mai mult, nu ştiu dacă despre electricianul “nebun” din TVR îşi va mai aminti cineva peste 20 de ani din moment ce petele de sînge i-au fost deja, cu grăbire, şterse…
Poate, tot ironia sorţii face ca astăzi pe pîrtia lui Babeş să-şi vînture libertatea mai ales potentaţii zilei şi beizadelele lor, suiţi pînă acolo în jeepuri luxoase fără să le treacă prin cap, fără să le pese că acolo s-a întîmplat “ceva” cu un anonim într-un început de primăvară, ceva care le-au făcut posibile distracţiile de azi.. Şi tot ironia sorţii face ca, an de an, prin preajma unor “balcoane” “oficiale” să se adune, jalnicele, umilele ofrande din “pachetăreala” tradiţională de sărbători, scursă din portbagajele altor jeepuri spre ştabii de azi care au… libertatea să poarte de grija statului şi… societăţii, de “grija” lui Sobaru şi a alor lui şi a celorlalţi ca ei…
P.S: Ah da, la finalul unui an căzut, al unui an deprimat, încheiat iată la dimensiunea şi în imagistica sa reale, găsesc deja în cutia poştală felicitarea unui primariabil, cu mesajul: “Ai încredere în tine, găndeşte pozitiv şi vei reuşi! Dumnezeu să vă ajute!…” Da, noi şi Dumnezeu, “sunt vremuri grele”, e nevoie de “raţionalitate”… Un amestec “altruist” de mesaje care ne va fi servit, cu “simţire” din plin nu peste multa vreme… Fara ironie, fără cinism, normal!
Servus, Blogolume!
Sărbători Fericite, Crăciun cu lumină în toate, atîtea cîte mai putem aduna, dragele si dragii mei din Blogolume! Vă mulţumesc că sunteţi, iertaţi-mă că, în vremea din urmă, nu prea sînt…
Tocmai perioada asta a Sărbătorilor mă scoate din sărite, nu ideea de Sărbători cu ceea ce sufleteşte aduce după ea cît isteria din preajmă. Zilele premergătoare noului an îmi par (ne sunt?) un nesfîrşit şir de cazne. Să le trec pe o listă? Nu cred că are sens. Probabil aşa sunt făcute lucrurile, aşa sunt făcut eu ori aşa ne “manageriem” noi Sărbătorile: încercând să rezolvăm tot ce nu am rezolvat un an întreg, făcîndu-ne preş umil în faţa “obligaţiilor”, a convenţiilor idioate. Şi ajungem sleiţi la anul nou privind tîmp paharul de şampanie şi jurîndu-ne că aşa nu mai facem, eventual cerîndu-ne iertare pentru vinile capitale sau închipuite de peste an.
Ăia care chinuie literele la modul concret. Adică cei/cele care chinuie tastatura apăsînd-o cu toată fiinţa, cu un zbucium zgomotos şi legănat din tot trupul şi cu bătăi nervoase de picior în podea ţinînd intonaţia literelor care nu reuşesc să li se lege niciodată în cuvinte. Şi mă exasperează că nu, “meseriaşii” nu se resemnează ci îşi reproduc zilnic stereotipiile tîmpe ce aduc a şmirghel frecând o limbă tocită de lemn.
