Poetul. Sentinţa perfidă

“Vedeţi preţul despărţirii domn poet? El nu se poate cumpăra cu bani… Dumnezeu nu a uitat de acest preţ!”, comenta ieri seară, undeva prin prea-încăpătoarea “prispă” a aceluiaşi facebook un… distins domn, referitor la un articol privind starea critică de sănătate a poetului Adrian Păunescu. Am avut ceva polemici cu dânsul pe tema asta, fiindcă, pe mine cel puţin, ştirea respectivă m-a mîhnit în vreme ce el a scos pe tarabă vechea marotă a laturii perfide a comuniştilor… Mai mult, a postat o odă închinată de Păunescu “mult-iubitului conducător” precum şi o scrisoare a poetului în care acesta i se adresa dictatorului cu  “Să trăiţi, Măria Voastră!”… Aşadar eram pus în faţa evidenţei, iar poetul răstignit din nou pe stîlpul infamiei şi ar fi trebuit să recunosc spăşit că şi eu sunt vreo loază de pui de comunist fără caracter, fără prinţipuri şi morală! Ba chiar hoţ, profitor, îmbuibat, escroc şi securist pe deasupra! Aş fi dat aşa satisfacţie maximă celor din tagma distinsului interlocutor!
Nu am de gînd să-i ridic vreun monument lui Adrian Păunescu, omului Păunescu. Şi-a asumat şi consumat convingerile (şi naivitatea, cred eu!), a recunoscut şi îşi poartă crucea pentru multe făcute şi nefăcute în vreme ce alţii, destui, au trecut cu arme şi bagaje de la proslăvirea conducerii PCR-ului la cea a… protipendadelor… democrate de după 1989. Curios chiar, aceştia din urmă sunt categorisiţi de unii, chiar azi cînd vorbim, drept intelectuali virtuoşi şi onorabili, patrioţi cu ştaif, în ciuda stipendiilor din conturi, incomparabile cu chenzinele din anii epocii de aur! Ca Păunescu a gresit sau nu, nu suntem în măsură, cred, să judecam noi. Această perfidie a aplicării de sentinţe e mai grozavă decît cea a blamaţilor comunişti. Cine e mai culpabil? Apoi, sunt destui care depun mărturie că din poziţia lui, privilegiată ce-i drept, însă nu fără un preţ plătit de el, Păunescu le-a făcut destul bine multor amărîţi. Cum îi mai ştim inclusiv zecile sau sutele de poezii cenzurate în vremurile alea!
Dar să rînjeşti satisfăcut în faţa patului de suferinţă al omului şi al poetului Adrian Păunescu mi se pare o probă de ignoranţă, de îmbîcsire politică şi ură strigătoare la cer! Să arunci la nesfîrşit cu lături – şi mulţi îşi fac blazon din asta de 20 de ani! – pe o operă, fiindcă omul a avut şi păcatele lui mai ţine şi ce de cei şapte ani de acasă. Şi vorbesc acum, poate, despre unul dintre ultimii mari poeţi de valoare incontestabilă, şi cu o biografie şi de o erudiţie impresionante, ai ţării ăsteia, Adrian Păunescu.
Repet, preţul despărţirii ni-l putem cîntări sau comenta doar cînd e vorba de despărţirea noastră, în niciun caz a celorlalţi! Cu atît mai mult a unui mare poet. Lăsaţi-l pe omul de pe patul ăla de spital să îşi ducă crucea, să îşi trăiască drama, remuşcările, vinovăţiile, nimicnicia, atîtea cîte or fi, în linişte! Sunt convins că ele există şi sunt mult mai consistente decît ale majorităţii care îl judecă de pe margine, moralizator. Când judeci un om, trebuie să fii măcar la înălţimea lui pentru a-l putea vedea în dimensiunea reală! Şi nu cred că sunt prea mulţi care să aibă această calitate faţă de Păunescu care, va rămîne cert în Istoria literaturii înainte de orice – acolo unde puţini mai pătrund acum! – oricît le-ar sta asta unora în gît. Poetul ramine! Şi să dea Dumnezeu să ne fie mai departe în preajmă încă mulţi ani de acum!

P.S. Căutînd acum prin volumele lui Adrian Păunescu am găsit o pagină de caiet cu autograful său. În octombrie 1986, la Serile din timpul Festivalului Naţional de Poezie de la Sighet, Adrian Păunescu îmi ura în grabă, scriindu-mi un pic greşit numele: “Succes în poezie!“. Mi-l amintesc ascuns de ochii prea curioşi (şi cred că şi de urechile securităţii, fiind pus “la index” în acea vreme) pe sub bogăţia merilor dintr-o livadă din Deseşti stînd de vorbă cu regretatul Laurenţiu Ulici. Avea o barbă ca de patriarh şi da, toată lumea murmura admirativ şi-şi dădea coate privindu-l de la distanţă… Da, eram şi eu printre ei (pe atunci un june “premiant” al “României Literare” în festivalul cu pricina) şi nu aş fi bănuit că lumea se va schimba într-atît încăt Poetul acela mare şi adulat de toată lumea să ajungă, în ochii unei părţi a neamului său unul dintre dintre pămîntenii huliţi! Din fericire însă, ştiu, că acea parte nu contează şi că numericeşte e tot mai copleşită de cei ce-l preţuiesc şi-i descoperă poezia. Şi sunt dintre cei care mai cred că soarta ne este asemenea felului în care ne tratăm poeţii…

P.P.S Am observat că la o simplă căutare pe Google, tastînd Adrian… primul din lista căutărilor apare Adrian Păunescu cu vreo 285.000 de rezultate. Ca fapt divers sau ca un alt… “loc comun” !

Servus, Blogolume!…
şi… vă aştept părerea!

Oraşul sau (şi) oamenii?…

Sunt, deseori, întrebat despre Braşov. Sau, şi mai şi, cînd spun de unde sunt mi se răspunde cu o plecăciune, cu admiraţie. Adică: “Ooo… ce oraş frumos!” Mai nou, din babilonia facebook-ului primesc – mai ales de cînd am postat ceva poze de sub Tâmpa – nenumărate semne de simpatie şi dor privind Oraşul. Nu de mult, Evenimentul Zilei a avut buna idee ca după un concurs de poze să atribuie Braşovului titlul de “oraşul de vis” al României, distincţie ce a atras după ea nenumărate alte simpatii dar şi pizme…
Adevărul e că Oraşul devine la un moment dat parte a amprentelor tale, îţi împrumută generos calităţile sale, te identifică. Da, e un noroc să poţi avea un asemenea refugiu pe care să ţi-l pui drept blazon. Vrînd-nevrînd, gîndesc, Oraşul îţi e matcă chiar şi atunci cînd prin voia soartei ajungi departe de el.
Cu toate astea nu tot timpul simţi şi vezi asta. De cele mai multe ori oraşul îţi e indiferent, nu-l vezi, nu-l bagi în seamă, ba chiar îl batjocoreşti de multe ori cu tristeţile şi secretele tale. De cele mai multe ori nu te bucuri de el şi chiar spui că e un oraş ca oricare altul, ba chiar că are nenumărate părţi urîte prin care treci zilnic. Aş crede că percepţia asta ţine însă nu de ziduri, dealuri şi frunze ci, evident, de oameni. Dacă ei, cei cu care îţi petreci paşii sunt cenuşii şi zidurile, dealurile şi frunzele sunt cenuşii. Nu ştiu cum ar arăta oraşul ăsta dacă ar fi o cetate-Cetăţuie închisă, muzeu, pentru a cărei vizită ar trebui să plăteşti un bilet la intrare. Ar fi mai frumos, mai… refugiu cu plată cu ora să… cumperi un crîmpei de toamnă din Dealul Melcilor?
Dar, mai bine, hai să nu văd lucrurile aşa. Să rămîn la norocul de a avea parte de suficiente motive pentru a-mi exprima… patriotismul local. Chit că, da, aş vrea mult mai mult de la locuitorii cetăţii şi de la civismul lor (ca şi de la al meu de altfel!). De pildă, ar fi superb să văd mai mult, mai des, oraşul… viu aşa cum îl pot descoperi în zilele de sfîrşit de săptămînă, cînd lîngă parc trotuarul se umple de picturi, gramofoane vechi şi artizanat, cînd Piaţa Sfatului e plină de tarabe şi de lume, cînd Republicii devine Corso, cînd cîntă trubadurii pe străzi, cînd coboară Junii, cînd poţi împrumuta o caleaşcă auzind clopotele din turnuri, sau cînd poţi asculta fanfara din chioşcul de pe aleea vechilor ziduri de sub Tîmpa.
Iar fiindcă se întîmplă să nu fie aşa, de multe ori îl ascult pe cel mai… cunoscut irlandez din Braşov, Dr. Haydn Deane, în pub-ul lui de pe Republicii sau îl citesc pe exilatul din Honolulu, poetul oraşului, Ştefan Baciu, cel care, a pus de cel puţin vreo zece ori Braşovul în titlu…

Ştefan Baciu
Braşov la Tropic

Străbate de sub Tîmpa un cînt de saxofon
trei negri mici se plimbă-ncet pe Warte
un sfînt de lavă caldă suie pe amvon
şi-un milionar plăteşte oale sparte

un chibiţ şi-a uitat pe scaun pălăria
un chelner trist adoarme lîng-o halbă
ca un gheizir ţîşneşte dintre bambuşi poezia
un crai de ghindă trece cu-o regină dalbă

Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în Insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ de tropic, pe-un picior de plai.

(din “Palmierii de pe Dealul Melcilor”, 1980)

This slideshow requires JavaScript.

Servus, Blogolume!
Camelia îmi spune despre neiubire… Îl regăsesc, cu bucurie, pe Gigi cu ale sale, azi, ploi cu gust de… biscuiţi… Da, recunosc, îi cam sunt dator lui Adi, aşa, preţ de-o vizită la… psihiatru, pe-un domeniu… nou! De la Manole m-am dumirit cum vine treaba cu… dezgândăcitorii! Dorul e la Teo… în poveşti şi-un vis. Picturi dintr-o expediţie descopăr la Mirela. La Ion, predica duminicii, cu luminatul Teofil Părăian, cîndva la Sâmbăta de Sus… O călătorie, cu Madi… Un Bacovia prins într-un desen, ne oferă Gabriela… Dumitru închide o nevroză. Cred că ar trebui să o facem toţi! Mircea aşteaptă o rezolvare… previzibilă. Carmen evadează în toamnă. Am făcut-o şi eu preţ de cîteva clipe… Frunze de dor şi la Sandrina… Cornelius îmi trimite-un cărăbuş! Pînze de suflet, la Gabi! Da, Aurora, toamna aduce tristeţi… Monica ar căuta nişte vinovaţi sau măcar nişte vinovăţii prin… Parlament. La Angela găsesc o supărare cu… nume frumos! Un drum dinspre… marginea lumii îmi arată Cella… Pare simplu să-ţi decomplici viaţa, da Sorina, pare simplu… O lună plină ghicesc pe cerul Ginei, spre… dimineaţă. O ipoteză, la Onu… din fericire doar o… ipoteză! Un banc cu mafioţi citesc la Daurel. Un banc ce nu mai e de mult… banc! Cum arată… obişnuinţa scrie Vali… Cine nu ştie… Nişte… concluziuni aflu de la Athe… Cunosc… senzaţia! La ce sunt bune trufele şi despre o bănuială de… autism îmi zice Vania O presimţire de… iarnă descopăr la Cristian… Da, e pe aproape şi lupii, cel puţin, o simt! Despre… peizani şi peizance, citesc cu încîntare la Karla… Nişte ţărani, ar zice… Dinu Săraru … Convieţuirea poate fi… întregită şi lucrurile, iată, se încheie… rotund…
Toate cele bune!

Nu mai vreau să fiu optimist!

Plouă mărunt, rece. Ziua asta arată ca ţara şi ca minţile populaţiei ei… Da, veţi spune, o să te dai iar meteodependent! Aşa e, nu ştiu cum m-am procopsit cu ticul ăsta. Dar, zic, mai bine meteodependent decît… “independent” precum se dau “elitele” dinspre care ar trebui să mă aştept că ştiu unde e robinetul de oprit… ploaia. Da’ asta nu-i nimic pînă la urmă, nu-i aşa?, în faţa iluziilor moţiunii şi a anticipatelor, în faţa revoltei “esenţialelor” stimulente, în faţa programelor de guvernare colorate, în faţa bugetului, în faţa actorilor aruncaţi fără ruşine în stradă, în faţa grevelor, în faţa solidarităţii întru un bine incert dar viitor, în faţa reformei statului care, iată, se clădeşte magistral sub chiar ochii noştrii injectaţi cu substanţe ciudate. (Ochi de pisică, de o căutătură suspect portocalie sau poate… hepatică!?)

Da, mai bine aşa, pînă la urmă, în voia ploii adică, decît în voia Vîntului şi a conspiraţiilor securistoide, decît în voia şuierului iernii care, presimt, ne va amorţi pînă şi ultimile resurse de luciditate, ultimile picături de instinct de conservare şi interes naţional. Ba, mai mult, zice-se că ploile asta bacoviene ar conspira şi cu dozele noastre de pesimism. Şi îmi convine şi asta, dacă stau bine şi mă gîndesc că las în felul ăsta optimismul fondatorului lui şi numeroşilor săi adepţi, Băsescu, după cum grăieşte TRU O da, prefer atunci să rămîn de partea astalaltă, a pesimiştilor, a celor care nu-şi mai administrează, zilnic. antidepresivele!

Plouă mărunt, rece… Ghicesc abia Tâmpa superb colorată, la momentul ei extatic de frumuseţe, tocmai acum, încotoşmănată în nori… Îmi pregătesc aparatul de fotografiat, dar îmi trebuie niţel soare iar frunzele să rămână aşa, la locul lor, preţ de vreo săptămînă.
Iar muzichia… Eh… cred că Keith Jarrett merge ca uns acum! :)

Servus, Blogolumii!
Pe voi… o să vă “adun” ceva mai tîrziu. (Meticuloasă, anevoioasă intreprindere!)

Terifianta letargie. Lobotomie

Se întîmplă să fii gol şi toate cele din jur să fie goale… Se întîmplă să ai senzaţia că toate, dar absolut toate, au fost trăite şi spuse, de alţii sau de tine… În astfel de momente sau de zile la rînd totul devine deznădăjduitor de banal, dacă acest “tot” a avut vreodată vreun sens. Starea asta îţi poate paraliza reacţiile, acţiunile aşteptate, scopurile şi ai vrea ca memoria să-ţi fie ştearsă pentru a putea trăi mai departe impregnînd-o cu altceva. Însă asta nu e posibil altfel decît cu riscul unei lobotomii. Atunci aştepţi să-ţi treacă. Ai mai făcut asta şi a trecut… Dar te cuprinde o spaimă: parcă de data asta minciuna durează prea mult. Parcă foaia de hîrtie te sfidează batjocoritor de albă…

George Boitor
Letargie

Trecem pe străzile pustiite de soare.
Jaluzele negre nu cheamă boare.
Un nimeni imens se roteşte în jur,
Cenuşa oxizilor de fiere încinse.
Se leagă absurd străzile tuturor
Romelor vechi şi invinse.
Fad ireal.Oraş crepuscular,
Făra flori, fără gest la ferestre.
Molime au trecut adormind
Fiinţele în letargii terestre…
Şi totuşi, nu-s berne la geamuri.
Coroanele nici n-au fost comandate.
Numai singurătatea din ei şi din noi
Face străzile atât de-ntunecate.
Aprinde-le putredul somn.
Bate la geamuri, la porţi.
Trezeşte-i, trezeşte-i şi minte-i
Că vindem coroane şi morţi.

Terifiantă

Se deschide o uşă de piatră-ntre noi:
Toate sunt cum le ştiu, cum le ştii.
Liniştea-şi dansează ceţosul contur…
Scrinul e mai negru puţin, masa
Mai scundă, mai albă, mai rece.
Ramele s-au subţiat. Portretele ţipă
-Dar nici unul nu are aripă.
Paşii prin casă răsună aproape la fel,
Numai cuvintele mele par mai străine
Lunecând alături de ţel.
Toate sunt cum le ştii. Obiecte
Care nu pot să umble, să zboare.
Scrinul, şi masa, şi lămpile mor
Căutându-te fără somn, fără zi.
O tăcere nebună se adună în ele.
Desfăcute în fibre, sertare, surcele,
însingurate încet obiectele mor
Alături de, nescrise, poeziile mele.
Iar noi murim chemaţi de moartea lor.

Nu am mai căutat de ceva vreme poeţi, poezii, nici prin praful bibliotecii, nici aiurea…  Azi, ca o îndreptare, mi-am adus aminte de George Boitor, poetul şi prozatorul sătmărean din Supuru de Sus, un nonconformist şi un autodidact care s-a sinucis prin 1976 din prea multă singurătate şi neînţelegere, cred. Şi erau nişte vremuri mai puţin nesigure care nu-ţi permiteau luxul neadaptării… Mi-am adus aminte de el căutînd nişte însemnări despre “boema” braşoveană de dinainte de 1989, Boitor fiind şi el trecător prin oraş o bucată de vreme. Din păcate şi el este printre marii scriitori puţin cunoscuţi şi reamintiţi, neavînd azi nici măcar o pagină pe Wikipedia sau prea multe referinţe găsibile pe “sfântul Google”… Probabil ăştia sunt, mai curînd, poeţii, asemeni zilelor lor: ca fumul de ţigară… Şi oricînd ar putea fi ultima ţigară!

Servus, Blogolume!…
… şi mulţumesc din nou gîndurilor voastre, dragilor şi dragelor la postarea-mi penultimă (şi atît de veche deja!).
Onu le şterge unora misoginismul de pe faţă… nu şi complexele însă Vania are o soluţie pentru creşterea pibului! Roxana publică un text al Lui Eliade, text de o dureroasă actualitate…  Mircea a găsit un spam… nesimţit. Cum altfel? Camelia face loc rîndurilor unei prietene. Faină idee…  Starea de nisip, (şi) la Cella… Un duet mai… pisicesc găsesc la Aurora Poezia vindecă, da, în… convieţuiri! Drumurile oamenilor sunt prea netede şi au prea multe benzi către… moarte. Un gînd… lupesc despre oameni, la Cristian. Karla pregăteşte înfloririle de la anu’, de vara viitoare. Superb gînd! Rodul cuvîntului, la Camelia, în blogul omului frumos. Impresionantă povestea lui Zolty, şi poveştile Bogatei şi toate întîmplările lor! Bun găsit, Petru! Mirela mă îndeamnă să mă joc cu toamna. Da, am de gînd să o fugăresc puţin pe străzi Picturi, culori, enciclopedie, la Gabi… Cărţile încep să se… citească în Clubul de Lectură! Iar Brightie mă ispiteşte cu un film: Katalin Varga.  O călătorie prin oraş, prin oricare oraş, aş zice eu, recomandă Lia. Tot un fel de leac pentru… tot şi toate! Deea, aici se… suspendă o vreme din… blogul feminin…  O vreme, sper… Evenimente turdene, cu şi la Zamfir.  Andrei e… recidivist. A folosit iubirea-n… scopuri personale! O da!… Un cîntec, un gînd, imagini clare, găsesc la Carmen…  Vali mă lămureşte cum vine treaba cu televizoru’ şi cu grăitorii la naţiune. Cu cît spun mai puţine cu atît sunt mai căutaţi! Aşa e, Teo, cîteodată – sau tot mai des!? – suntem doar nişte maşini de scris… Uneori ne scriem şi pe noi…
Seara bună! Bună dimineaţa!

Genunchiul cu prieteni

Ciudată, urîtă senzaţie! Scrisesem textul ăsta altfel şi nu ştiu cum, la anevoioasele cosmetizări de final am apăsat pe ceva şi trei sferturi din post s-au dus pe Apa Sâmbetei. A rămas doar finalul… Nu ştiu ce am selectat (în niciun caz nu am dat delete şi suspectez WP de această “scăpare”), iar acum, după un moment de furie grozavă, după ce am vrut să las naibii baltă toate rîndurile astea ale unei zile întregi, încerc să-mi aduc aminte, să reconstruiesc… Însă poate e mai bine aşa, fiindcă mult mai grăbit de data asta, voi improviza doar…  Aşadar, spuneam că mi-a plăcut ideea găsită acum cîteva zile undeva şi potrivit căreia “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, confirmam că m-a încîntat şi titlul articolului cu pricina: “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”… fapt pe care, vrînd-nevrînd, în căutarea unor texte mai vechi despre Braşov, l-am pus în vecinătatea constatării că, iată, ieri am împlinit doi ani de… blogăreală! Şi mă întrebam eu aşa, ce a fost, ce a rămas, ce înseamnă aceşti doi ani? Nimic altceva decît vreo două rînduri de statistici: 458 de texte scrijelite pe genunchi şi tot cam atîtea muzici, 6025 de comentarii, 143.960 de vizite din te miri ce colţ de lume, şi vreo 2000 de spamuri… În rest? În rest, cîteva polemici, ceva opinii, nişte “trofee”, ceva “clasamente” şi marea iluzie că Genunchii Lumii ar fi şi altceva decît o sumă de sticle cu răvaşe (pe multe din ele nici nu mi le mai recunosc!) aruncate într-un ocean ingrat şi urmînd cursul habar n-am al cărei gropi negre dintr-un Internet impersonal prin definiţie şi, de cîteva ori, tentaţia dulce a renunţării…
Apoi, îmi aduceam aminte că am auzit de o întîmplare cu un violonist celebru. Artistul a coborît într-o zi într-o staţie de metrou şi a început să cînte acolo… o făcea chiar mai bine decît la Carnegie Hall cu o seară înainte însă a constatat că nu se opreşte nimeni să îl asculte… În lipsa afişelor, a impresarilor şi animatorilor era un nimeni în acel loc… Şi m-am gîndit că tot cam aşa stă treaba şi cu blogurile şi că eu nu am avut niciodată stofă de comerciant… Lucrurile sunt destul de limpezi, dar asta să fie tot?! Nu, oricît aş vrea să acuz drept ingrată lumea asta “virtuală”, dincolo de toate astea şi de durerile ascuţite din genunchi, mai este ceva care mă ţine “agăţat” (aş putea foarte bine, nu-i aşa, să-mi exersez cuvintele, bucuria textului, şi într-un caiet obişnuit sau într-o coloană de ziar!?): mirabila blogolume.  Ştiu, e posibil să fiu cam… defetist astăzi… Dar, e limpede, tot ceea ce contează azi aici sunteţi voi, dragilor şi dragelor de… prieteni care, treceţi prin colţul ăsta de lume chiar fără a fi chemaţi, chiar fără ca eu să vă răspund, chiar voi cei pe care în aceşti doi ani i-am pierdut pe… drum şi voi cei… neştiuţi sau vag ştiuţi care, mi-aţi oferit şi-mi oferiţi nu puţine momente de încîntare, de emoţie, de viaţă, de nesingurătate…

P.S.: Hmm… e clar, niciodată nu mi-a ieşit un text a doua oară, ca la prima… respiraţie!

Servus, Blogolume!
Poate, la anu’, voi vedea lucrurile altfel, voi fi mai… activ şi genunchiu-mi va fi mai oblojit şi mai… util şi-mi va fi mai uşor să scriu cu… el, la fel cum o făceam, cred, acum un an sau doi…
Vă mulţumesc! (fără să pot din păcate să vă… vestesc pe toţi aici şi acum): Roxana, Karla, Geo, Carmen, Călin, Mirela, Cati, Rose, Aurora, Valentin, Diana, Cella, Daurel, Gabi, Gina, Camelia, Cristian, Cami, Vania, Caius, Oana, Onu, Ticke,  Dumitru, Deea, Cristian, Melami, Andi, Ana, Lilick, Athe, Cody, Dana, Deea Dulce, Eftimie, Milf şi Petrov, Manole, Lollita, Evergreen, Paul, Adi, Tavi, Mircea, Nea Costache, Crina, Sebi, Rodica, Andrei,  Ioan, Gigi, Geo, Lia, Gala, Ştefan, Teo, Zamfir, Ionuţu, Oplisme, Ion, Chat Noir, Mircea…

Toate cele bune!

O lamentare în plus. Goya

Ne tânguim, ne lamentăm în cor privindu-ne soarta amară, ne strigăm în deşert la fiecare pas neputinţa pecetluindu-ne speranţa. Inevitabil ne urîm şi ne trădăm. Cam aşa arată peisajul pe care ni-l aşternem şi în care ne mişcăm acum în pragul unei ierni despre care unii zic că ar fi cea mai grea din ultimii 1000 de ani. Iar ceea ce e şi mai grav, tabloul ăsta îmi pare unul care se rezumă la o mare de defulare fără nicio altă ieşire, cu atît mai mult cu cît în chip inexplicabil aşteptăm încă soluţii dinspre politicieni. Zăcem şi suportăm în aşteptarea asta pe care o condimentăm cu opinii. Ne contrazicem şi spunem că noi am face altfel, aşa şi pe dincolo şi că ei sunt, toţi, nişte ticăloşi şi nişte incompetenţi… Altfel spus, ne place. Încă ne place. De la Goya încoace nu cred să fi văzut un tablou mai… “plastic”! Doar că acolo tablourile aduceau urîţeniei şi revoltă, şi smulgere, ca pe o vindecare. În lipsa unor lideri autentici şi cu atitudinea asta nu ne rămîne decît să ne vedem de ale noastre pe cont propriu sau (mai greu) să ne căutăm liderii de pe unde sunt… ascunşi şi să-i urcăm la tribună să se impună, apoi să-i votăm. Ar fi singura formă de revoltă la îndemîna noastră (şi în cazul unor alegeri anticipate care ar putea mişca lucrurile cumva), fiindcă nu mă refer la “revolta” parlamentară, sindicală sau a străzii în care eu unul nu văd o rezolvare.
Veţi spune că sunt naiv şi că n-avem cum să facem asta fiindcă structurile sunt bine cimentate, fiindcă mafia lucrează, fiindcă “mogulii” se cumpără greu, fiindcă oricine ar ajunge sus va merge pe aceleaşi căi bătătorite. Veţi spune că pînă la urmă doar alegerea răului celui mai mic dintre cele existente ne mai rămîne… Ok, scriu şi eu ca să mă aflu în treabă, o defulare în plus sau în minus ce mai contează? În orice caz, la începutul rîndurilor ăstora mă gîndeam la învăţătoarea din Caracal, Cristina Anghel care-şi duce greva foamei mai departe (şi asupra căreia se aruncă deja cu lături!), la actorul Marius Manole care a ieşit în lume să protesteze împotriva vieţii de 10 lei pe zi, la alţii pe care nu-i ştiu, dar care ar trebui aduşi la lumină. Mă gîndeam la ei ca la nişte “posibili”, ca la cineva care să răstoarne ideea că nu mai sunt cetăţeni în ţara asta… Apoi am găsit un text de-al istoricului Dan Berindei care m-a lămurit: mici şanse să reuşim ceva atâta vreme cât dintr-o naţiune am rămas doar o populaţie!: “Naţiunea nu mai acţionează ca o năvalnică forţă, noţiunea de patrie a fost ştearsă din inimile tinerilor în primul rând, necontenit îndemnaţi să-şi dobândească în alte ţări viaţa bună şi nu să-şi strângă rândurile şi uniţi, urmând pilda înaintaşilor, să reînalţe ţara şi în ea să-şi împlinescă fireştile aspiraţii.” După care, m-am lămurit deplin auzind în curtea unei şcoli trei năzdrăvani (cam de clasa a doua sau a treia!) “cîntînd”, ţipînd de fapt foarte convinşi: “Urîîîîm Româââniiiiaaa! Urîîîîm Româââniiiiaaa!”

P.S. - Citesc că la un liceu din Craiova un elev a murit înjunghiat. Ăsta e “corolarul” peisajului pe care-am încercat să-l descriu. Probabil şi din asta vom mai face la Tv sau pe Net, entuziaşti şi neobosiţi, “filosofia chibritului” vreo trei zile, la fel ca în cazul hoţiei din Parlament. Şi gata… mergem “mai departe”!

P.P.S. – Apropo de oameni şi de voci şi de revolte: Mario Vargas Llosa a primit Premiul Nobel pentru Literatură pe 2010. În sfârşit, Llosa, ar spune unii care mai ţin minte măcar “Conversaţie la Catedrala”, “Oraşul şi câinii” sau “Războiul sfârşitului lumii”…

Servus, Blogolumii!