Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: “la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore “împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce “Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur!

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi “revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o “revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate “fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: “N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o “oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt “fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: “Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, “statul sunt eu”. “PPPS” (“vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o “instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale!
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui Cornelius… Mircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Despre ce vorbim?!…

Am asistat siderat în seara asta la prezentarea furtului – chiar dacă încă sub rezerva unui verdict autorizat! – cu voturi a legii pensiilor publice, petrecut miercurea trecută, în 15 septembrie, în Camera Deputaţilor, produsă în emisiunea “Punctul de întîlnire“, a lui Radu Tudor, de pe Antena 3. Dincolo de faptul că vorbim de o lege care vrea să ne bage pe gât un original “să trăiţi bine!” este vorba aici pur şi simplu de o hoţie care trebuie cercetată. Orice altă demonstraţie, orice alte consideraţii de natură politică, economică sau morală pe marginea subiectului mi se par acum inutile. Ceea ce s-a întâmplat, în opinia mea, în Camera Deputaţilor populată la momentul de seară respectiv doar de puterea portocalie pune, din nou, la îndoială existenţa democraţiei în ţara asta. Felul în care s-a dictat un cvorum, la cheremul unei mîini de “aleşi”, beneficiari adică ai votului popular şi uninominal (80 faţă de cei 160 necesari, după toate calculele) dă seama asupra vremurilor şi ţării în care trăim. Cam aşa ar arăta pe viitor, probabil, şi parlamentul nostru unicameral, mic, vioi şi responsabil şi ferit – Doamne fereşte! – de orbul găinii! La acest tablou voi folosi şi eu un şablon, un tic retoric împotriva logicii care a ajuns să mă exaspereze: “Despre ce vorbim aici domnilor?!”
Aştept cu interes argumentele aritmetice pe marginea acestei ecuaţii ale prietenilor mei pedelişti, aştept reacţia atât de umilului şi grijuliului prim-preşedinte de partid şi de stat, cum aştept şi reacţia… vigilentei opoziţii care, culmea!, nu pricep de ce a lipsit pînă la urmă de la locul faptei rămînînd complice la această coproducţie! Aştept… urmările… Dar nu ştiu de ce am vaga senzaţie că “trece şi asta”…
Cum vor trece, în altă ordine de… idei, şi demonstraţiile anunţate de… potenţii sindicalişti pentru zilele care vin, manifestaţii care beneficiază apriori de… prezumţia de seriozitate dată de dansul împerecherii pinguinilor! Dar, desigur, ar trebui să fim mîndri, noi avem pinguinii noştri în vreme ce francezii, de exemplu, au avut cele vreo două milioane de oameni ieşiţi în stradă să arate pisica guvernanţilor!

P.S. – Cineva încerca să-mi demonstreze că oricine s-ar afla la putere acum în această ţară lovită de neputinţă nu ar putea face mai mult, nu ar avea mijloacele, aşa că e bine să rămînă… “linişte”. Nu-mi fac iluzii că ar fi altfel, nu mă aştept că vom fi blagosloviţi peste noapte cu soluţiile geniale ale unor minţi luminate! O nu, nu-mi mai fac de mult iluzii privind o soartă mai bună în Mioriţa! Dar să conteşti astăzi că minciuna, neîncrederea, umilinţa, sfidarea evidenţelor şi a bunului-simţ necesită salubrizarea totală a scenei mi se pare ori o nerozie ori ceva… dubios!

Servus, Blogolumii mele, dar las ping-urile pe data viitoare! Astăzi m-am mulţumit cu… pinguinii!

Încă un moment ratat…

Aseară, preşedintele liberal şi-a anunţat guvernul din umbră. Un gest salutar măcar din perspectiva noutăţii lui vizavi de sărăcia de imaginaţie de pe scena noastră politică. Un gest fără îndoială simbolic, fiindcă nu cred că se va aştepta cineva ca vreunul dintre cei nouă membri ai cabinetului “fantomă” al liberalilor să iasă la rampă cu hotărîri sau ordonanţe. Iar dincolo de această evidenţă, fatalmente fără vreo finalitate concretă gestul liberalilor mai suferă de o mare problemă în privinţa comunicării lui. Momentul ales a fost cît se poate de nefericit: undeva la ora 19.00 într-o zi evident condamnată la… bătaia Vîntului. Dacă vrei (!) să convingi, dacă ţii să produci nişte efecte nu faci această mişcare aşa, decît dacă nu cumva nici tu nu eşti prea convins în încercarea ta. M-a surprins să-l văd pe Mircea Diaconu în studioul Antenei 3 evitînd un răspuns la întrebarea dacă va fi ministru al Culturii in guvernul din umbră, pentru ca în momentul doi să asistăm, cu el ca spectator în emisiune, la anunţul cu pricina al lui Crin Antonescu. Şi elementul-surpriză a fost ratat… În vremea asta pe celelalte canale bineînţeles că se pedala la greu pe “capitala” problemă a ţarii, Vântul! M-aş fi aşteptat la o mult mai tare afişare a evenimentului, la o captare totală a mijloacelor media, la un anunţ tare şi definitiv întărit eventual cu prezenţa celor nouă “live” şi cu punctarea cîtorva idei dintr-un program limpede de guvernare. Mai mult, Crin Antonescu a spus că se va prezenta cu această formulă în Biroul Politic. Atunci de ce a mai făcut acest anunţ acum, prematur? Pentru a da senzaţia de provizoriu? Şi acum, după consumarea evenimentului, toate canalele vizibile vorbesc tot despre Vântu şi Băsescu. Ştirea cu liberalii rămâne undeva la urmă fiind inevitabil trecută la “şi altele”.
Poate că eu unul mă aşteptam la mai mult sau poate aveam senzaţia că anunţarea guvernului din umbră al liberalilor ar fi trebuit să fie cu adevărat un eveniment despre care lumea să vorbească (nici măcar pe pagina web a liberalilor nu se face vîlvă în chestiune!). Da, aşa aş fi crezut pe fondul unei crunte lipse de idei şi mijloace ale opoziţiei în lupta cu puterea şi mai ales în faţa aşteptărilor românilor.  Aş fi crezut că trebuie profitat din plin de fiecare moment potenţial pozitiv. Episodul ăsta va fi urmat probabil după aceeaşi “reţetă” a ratărilor şi de altele, atât ale liberalilor cât şi ale PSD-iştilor. Asta, mie cel puţin, îmi accentuează şi mai mult pesimismul, ba chiar şi lehamitea, ca să nu-i spun disperarea sau resemnarea că am avea alternative, soluţii serioase la nenorocirea politică şi economică în care ne aflăm. M-aş bucura ca cineva sau ceva să mă contrazică şi nu cu aceleaşi declaraţii calpe aruncate în doru’ Lelii. Măcar de aş fi sesizat un pic de entuziasm şi nu doar rînjetul subînţeles al eşecului!…

Servus, Blogolume!
O mică bârfă stradală cu dus-întors şi… la vară cald!  ;) Angela îşi devoalează conţinutul… poşetei. În inventarul ei se poate citi ca în zaţul de cafea, zice … Lilick surprinde o nouă atitudine… neprezidenţială. O da, de nu le-am mai băga în seamă!… O tristă reflecţie pe marginea Zilei Culturii Naţionale găsesc la Cristian… Daurel mă ţine la curent cu… bursa fierului vechi! Valentin m-a convins să nu mai merg la şah în parc, chit că n-am un Cişmigiu pe aproape! Un oracol proustian, la Gala… La Lollita descopăr nişte… avantaje şi… dezavantaje Manole vede de ce suntem toţi cam… la fel Un manifest, aproape, am citit la Mikael. O revoltă limpede, de împărtăşit… Tavi mă ţine la curent cu ce se mai întîmplă… Ioan ne anunţă o toamnă rodnică şi aflăm asta cu nedismulată bucurie. Şi nu putea fi altfel cînd e vorba despre trei noi frumoase cărţi purtându-i semnătura!
Toate cele bune!

O dietă reuşită

Nu întîmplător zilele astea mi-au apărut din memorie, obsedant, versurile astea: „De-i goni fie norocul/ Fie idealurile,/ Te urmeazã în tot locul/ Vânturile, valurile.” Sunt de acord că undeva s-a produs un scurt-circuit în mintea mea din moment ce poezia lui Eminescu mi s-a asimilat celor mai prozaice, mai banale şi mai jalnice ipostaze ale zilelor ăstora. Şi nu cred că are sens să decriptez acum corespondenţa în realitate a vînturilor şi valurilor Dar senzaţia despre care vorbesc poate merge pusă în seama capacităţilor vizionare ale poetului despre care au vorbit nu o dată destui literaţi. Astfel aş putea, cred, să-mi scuz “declicul” pentru care nu mă îndoiesc aş putea fi acuzat de pîngărire de către oarece contemporani neprihăniţi.
În orice caz întîmplarea asta din mintea mea îmi dă, altfel, măsura “însemnătăţii” cotidianului în care mă mişc şi dinspre care vine ceva de-mi inoculează serul înaltelor comandamente tipărite în agenda publică a zilelor cu atenţie şi în taină pregătit. Ei da, de aici aş putea face o mult mai puţin metaforică demonstraţie a anomiei care mă înconjoară (şi eram tentat să spun “în care trăiesc”!) sau aş putea vorbi iar despre virtuţile pîngărite ale neamului polemizînd cu cei care ar zice că acestea de fapt nu au existat niciodată, sau, mai simplu, aş putea aplica nişte înjurături cu adresă directă spre originile unor inşi anume… Însă privesc în jur la spectacolul absurd care m-ar putea contamina uşor aducîndu-mă la stadiul de imbecil – dovadă şi această inconştienta aducere a unor versuri la nivelul celor mai imunde realităţi! – şi mă întreb: cu ce folos? Şi îmi mai aduc aminte şi de o vorbă a unui fost prim-ministru englez, Clement Attlee: “Democraţia înseamnă guvernare prin dezbatere, dar este eficientă doar dacă îi poţi opri pe oameni să vorbească.” Pentru o dietă reuşită cred că ar trebui să vorbesc (şi) mai puţin şi mai ales să-i ignor împreună cu toate “realizările” lor zilnice. Ştiu că asta urăsc şi-i enervează teribil. Păcat doar că nu li se administrează în aşa fel, la asemenea proporţii, încît să o şi simtă! Da, dietei mele (nu, nu cu ceai de păducel sau rostopască! ) asta-i face pe mai departe foarte bine!

Servus, Blogolume!
Şi a fost prima zi de şcoală! Noi încă o rumegăm încă nu ne-am dezmeticit, faţă de Vania şi Mirela… Dintr-o recreaţie mare povesteşte Onu… Un dans e-n toate şi-l găsesc la Deea… Sibiul nocturn seamănă flagrant cu Braşovul nocturn Îl văd la Cristi. O anume singurătate găsesc la Gabriela şi o ştim toţi... Cati, despre o altă aberaţie dintr-un şir infinit insuportabil…  O fărîmă de timp, valabilă, nu probabilă… sper… E la Cella… Despre un minor… Oktoberfest braşovean, încă neajuns însă pînă-n… octombrie, a scris Camelia… Zamfir îmi face-n ciudă cu o hălăduială la… Ploscoş. Cu opriri în Valea Vântului şi-n Valea Tânjală… Mult vânt şi destulă tânjală ne mai bântuie! O toamnă frumoasă la… conjunctiv, găsesc la Cristian. Gânduri de must, da… de linişte şi deal…

P.S. – Oh, era să uit! Muzichia n-are nicio legătură, nu vă faceţi griji!

Mirabila Doamnă. Tiroliene

De vreo două-trei zile am început să mă-mprietenesc cu toamna, să-i dau bineţe dimineaţa şi să-i sărut mîna cu parfum de gutuie de cîte ori ni se încrucişează paşii, drumurile, în restul zilei…  Asta după ce, recunosc, atunci cînd i-am sesizat sosirea, acum ceva vreme, am cam tratat-o cu un soi de indiferenţă urîcioasă şi nervoasă ca pe o iubită renegată dintr-un moft… Matură şi generoasă (aşa cum o cunoaştem toţi) dânsa n-a avut nimic a-mi reproşa, nu m-a pedepsit, ba dimpotrivă s-a prefăcut a fi o ingenuă uitucă jucînd magistral piesa eternei prime întîlniri – asta, desigur, după astenicele mele… avansuri.  Dar nu, să nu credeţi că ar fi vreo uşuratică din pricina asta! O nu, cum spuneam e matură şi generoasă iertătoare a ingratitudinilor mele (aşa cum, nu-i aşa?, ne place nouă bărbaţilor să ni se… ignore, tandru, vinovăţiile!). Şi cum să nu mă las fermecat şi să nu uit, prezente sau trecute remuşcări – a cîta oară? – cînd o văd cum îşi pregăteşte cu poalele de frunze-n brîu, tocitoarele, cum mîngîie ciorchinii aurii de struguri, cum face culcuş în rouă castanelor?
Şi toată emoţia asta a-nceput acum cîteva zile cînd, zgribulit de-un vînticel răzleţ, i-am dat bineţe, cum ziceam, şi i-am cerşit un pic de soare. Şi razele mierii au apărut pe nesimţite, ceea ce m-a făcut să las oraşul în urmă şi să dau o fugă pînă-n pădurea de brazi de peste drum cu gîndul de a-i căuta odăile şi busuiocul din poartă. Ei, Doamnei mele, Toamna! Le-am şi găsit şi ăsta a fost doar un pas pînă la a mă lăsa înhămat şi ridicat în corzi, scripeţi şi tiroliene, purtat în mirabile jocuri copilăreşti pe lanţuri şi punţi din scîndură de-o palmă, la înălţimi de bufniţă! Iar ăsta-i, de bună seamă, doar începutul! Mustul încă nu i se prelinge pe coapse, castanietele încă nu-i acompaniază viorile, frunzele brumării încă nu-i dezvăluie ghitările, culorile încă-i mai stau strînse-n şuviţe… Şi, pînă la urmă, ce altceva mai bun aş avea acum de făcut decît să mă-mpac cu mine şi cu lumea genunchiului zdrelit într-un flirt prelung cu ea?

This slideshow requires JavaScript.

Servus, Blogolume!
I-am zărit, cuminţi, departe de cuvinte, aşteptîndu-şi picătura de adrenalină în buza toboganului pe: Camelia, Vania, Ion, Călin, Daurel, Gabriela, Gina, Cella, Manole, Karla, Evergreen, Angela, Cristian, Brush, Cody, Ana, Andi, Cammely, Camelia, Teo, Dumitru, Onu, Madi, Mirela, Carmen, Deea, Camelia, Mircea, Ştrumfiţa, Oana, Athe, Cati…
Toate cele bune!

Insuportabila viaţă. Efemeride

Editorialul de presă, mai cu seamă cel de ziar este o specie, o… vieţuitoare de text cu o soartă ingrată, asemeni şi vehiculului care îl poartă: pagina de ziar cu o existenţă incertă şi pasageră. Este nedrept să fie aşa şi ştiu asta încă de pe vremea cînd la o anumită oră a serii cotidianul îmi cerea şi mie – în unele perioade zi de zi – să umplu peticul din colţul primei pagini cu o părere “la ordinea zilei”. Şi nu era cea mai lesnicioasă intreprindere asta ca pornind de la un fapt de multe ori banal şi repetabil să produci… editorialul în aşa fel încît să conteze în existenţa-i efemeră şi mereu împotriva şabloanelor şi locurilor comune, mereu cu ambiţia de a fi ceva mai răsărit decît însăşi realitatea care l-a inspirat. Şi din cauza asta am considerat mereu editorialul de presă ca un gen greu – în ciuda aparenţelor! – şi nu tocmai la îndemîna oricui şi cred că puţini sunt gazetarii care pot fi numiţi, graţie unui anumit har, editorialişti iar în faţa lor se cuvine să te-nclini… Printre aceştia fiecare oraş îşi are editorialiştii săi, puţin ştiuţi în restul ţării neavînd privilegiul de a scrie şi la oarece gazete naţionale dar ei nu sunt, de multe ori, cu nimic mai prejos decît vedetele şi recunosc că atunci cînd mă aflu în cine ştie ce colţ de ţară unul din tabieturi mă face să mă duc la primul chioşc şi să iau ziarul local pentru a căuta editorialul şi editorialistul.
Editorialul este, după mine, iată, implacabil o efemeridă şi puţini au fost cei care au încercat să-l scoată din această stare adunîndu-l între coperţile unei cărţi. Eu unul prefer ca el să rămînă aşa, efemeridă de o zi, deşi recunosc că uneori aş căuta să văd (gest mai curînd masochist decît cu rezonanţe istorice) ce şi cum se întîmpla cîndva citind un asemenea text, venit de la o… dată fixă. O astfel de încercare i-a reuşit pe deplin Feliciei Popa, ziaristă cu nume de aici din Braşov, care are toate argumentele (în primul rînd condeiul!) în “Murim cu viaţa în braţe” o carte de citit (eu unul chiar o citesc cu drag, poate şi din motive subiective, lesne de-nţeles) din cînd în cînd care a adunat, iată, insuportabila viaţă pe care am trăit-o şi o trăim cu toţii aici în această insuportabilă lume, de trei ani încoace.
Ce se întîmpla în 3 septembrie 2008 în aşa fel încît editorialista “Ghimpelui de Braşov” să afirme că “Dresajul continuă!“? Felicia Popa scria: “Suntem jucării perfecte sau perfectibile, la îndemîna elitelor politice şi financiare care ne fură libertatea, timpul şi voinţa, contra “compensaţiilor” materiale. Odată dresaţi, suntem prinşi în sistem şi, cu certitudine, integritatea, sănătatea, timpul şi viaţa noastră nu mai contează. Dresajul continuă! Trebuie măcar să încercăm să identificăm care ar fi soluţiile pentru a trăi. Să revenim la viaţă, aşadar!“
Şi cum stăteau lucrurile după încă un an, în 2009, tot pe vremea asta în prag de toamnă?… Pe 14 septembrie 2009, Felicia Popa nota, sub titlul “Du-te-n… dorinţa noastră. Huuuooo!“, aşa: “Cum îmi permit să nu folosesc formule de politeţe, cum să mă adresez atunci şefului statului? Simplu. Urmez exemplul prezidenţial. “Să ştiţi că mai sunt oameni care mai simt româneşte în România, dumneavoastră nu cred că simţiţi româneşte!” a spus cu năduf, o doamnă prezentă la Târgul Caşcavelei. “Asta să n-o spui! Asta s-o spui la tine acasă!”, i-a replicat preşedintele, permiţîndu-şi să o tutuiască, de parcă s-ar fi înfruptat împreună din caşcavalul Puterii.” Nu-i aşa că toate astea par însă încă foarte proaspete? Da, aşa e şi de aceea acum înţeleg rostul unei asemenea cărţi, adunătoare de întîmplări trecute-n editoriale: ca măsură a timpurilor şi moravurilor noastre. Presimt că altfel îmi vor părea citindu-le mai peste cinci sau zece ani! Şi-mi îngădui aici chiar şi o speranţă, să constat că finalul editorialului ce a dat un titlu atît de tare cărţii Feliciei Popa va fi ţinut doar de o pagină de literatură şi nu de drama unor existenţe reale:
“Dacă, totuşi, printr-un miracol, mai e vreme, poate că într-o bună dimineaţă a Istoriei ne vom trezi, înţelegînd că am fost refuzaţii Europei şi, solidari, vom renunţa la cămătăria planetară pentru a salva măcar onoarea urmaşilor, că a noastră prea mult a fost violată. Dumnezeu să ne ierte!” (“Murim cu viaţa-n braţe”, 16 mai 2010)

Servus, Blogolume!
Chat Noir are un punct de vedere privindu-l pe Isărescu (care a cam… tăcut în ultima vreme!), punct de vedere care, cred, e pe cale să devină tot mai… constant şi… unanim. Nu pun întrebări retorice, asistăm însă la o coborîre de pe-un soclu! Cîntece şi frunze de toamnă, găsesc la Mirela, după ce voi fi ales un măr… verde!  Vremi trecute, nostalgii şi nu numai nunţi, de citit la Onu… Geo caută ceva urmări la o… remaniere şi ceva… adresabilităţi! Senzaţii… viaţă şi nicidecum… iluzii găsesc la Cella… Gînduri de viaţă şi muzici, aşa printre… clickuri, la Ana lui… Manole! Un amestec straniu de verde şi căprui, îmbrăcat în toamnă, găsesc la Teo. Şi-un cîntec la care m-am gîndit şi eu, iar!… Suntem prea înţelegători, totuşi, spune Cati în nişte zile din care nu prea mai avem ce alege sau înţelege…  O cură de slăbire ne propune Lanternativa… Ar fi o idee! Fotbal şi… trompete. Da, asta e, după cum zice Achilianu. N-aş fi crezut că e aşa de greu să-ţi iei o… canapea. Sebra m-a lămurit… Hm… nu, nu mă-ncumet! O să-ncerc cu ceva mai simplu, cu un taburet de exemplu! Majurul Onici are ceva gînduri… arbitrare, după cum spune Vania… Gîndesc că din pricini… bugetare! Nu prea e de trecut prin Piaţa… Bălcescu!
Toate cele bune!