Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…
Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: “la ce bun”?
Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte. Şi cîteva ore “împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…
Abia acum înţeleg şi eu: de ce “Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur!
Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi “revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o “revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate “fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…
Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: “N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o “oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.
Sunt “fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: “Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”
Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, “statul sunt eu”. “PPPS” (“vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o “instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! ![]()
Afară plouă.
Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei... Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor
Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald!
Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui Cornelius… Mircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce !
Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo!
Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi. Omul şi… căţelul, la Cristi!
O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov!
O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras!
Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!