Sevrajul după… Facebook

Odată ce ai intrat aici e greu să te ţii departe sau să te dai mort în păuşoi! De bună seamă curiozităţii omeneşti i s-a găsit leacul, iar patologiilor ce ţin de dependenţă li s-a adăugat un nou şi consistent capitol. Vorba “nu eşti pe facebook, nu exişti” este deja fumată şi fenomenul, la români, se întinde mai ceva ca gripa spaniolă. La fel de ieftin precum cîteva pachete de ţigări şi nişte cafele, cu care se şi întreţine de altfel, facebook-ul este la fel de darnic cu toată lumea, de la moguli la piţipoance, deputaţi şi generali în retragere, pînă la poeţi, savanţi, anestezişti şi cerşetori. Într-o dimineaţă un mucalit a lansat chemarea ca toţi cei ce se aflau în “câmpul muncii” (mai ales cei “de la stat”, nu’ş de ce!) cu FB-ul deschis să-i dea un “like”. La “recensămînt” au răspuns, în ciuda tuturor directorilor din ţară, cîtă frunză, cîtă iarbă, dovadă că “legătura” este sigură, indestructibilă. Că lucrurile stau la fel şi la întoarcerea acasă, în “câmpul casnic”, nu mă-ndoiesc. Gospodinele îşi uită de cratiţe şi farfurii, de temele copiilor, iar gospodinii de… atelierele din beci, de piaţă şi bătutul covoarelor pentru a plonja în babilonia virtuală revărsată în toată splendoarea din injectomatul cu Internet. Cele vreo 16 ore de trezie ale fiecărei zile sunt astfel împărţite cu generozitate şi fără prejudecăţi între un pic de realitate şi restul… Facebook. Ne dovedim adaptabili…
Şi cum pofta vine mîncînd nu e de mirare că aici s-au adunat toate deliciile… virtuale ale pămîntului: ştiri proaspete (agenţiile de presă, ziarele serioase şi posturile tv e musai să se vîndă gratis aici), anticariate, recenzii, burse, bilete de avion, parfumuri, loto-prono şi, desigur şi porno, scoruri la pauză, muzici, vorbe de duh, reţete culinare, sfaturi de deochi, ghicitoare în palmă şi vrăjitoare, agenţii matrimoniale şi de escorte, oficii ale braţelor de muncă, prieteni vechi, blogheri flămînzi de trafic, case de piatră, popi, interpreţi, conspiraţii mondiale, fermieri sadea, guverne, revoluţii şi moţiuni, manifeste, diete, corporaţii, fotografi, ceaiuri, balerine şi actori, budoare deschise în toată splendoarea sau budoare interzise dar cu storurile… sfielnic întredeschise. Iar despre Dumnezeu, să nu mai vorbim, îngăduitor, amuzat de-aşa lucrare sau mustrător, aruncă şi el cîte o privire în grădina-i virtuală.
Ba peste acest peisaj, cum era şi normal, şi-au facă apariţia şi managerii… social-media sau de marketing fiindcă, nu-i aşa?, lucrurile dacă nu pot fi (şi nici nu trebuie) interzise e cazul să fie ţinute sub control în cel mai profitabil şi agreabil mod cu putinţă! Aşa se adună uşor la un loc, într-o încăpătoare Poiană a lui Iocan 2.0, cei peste 1.500.000 de halitori de Facebook, adica aproximativ 6,5% din populaţia ţărişoarei, cu identităţile mai mult sau mai puţin dezvelite de bună voie şi nesiliţi de nimeni… Şi loc mai e destul cât micile bârfe, filosofii, şuete, flirturi or amantlâcuri sunt încă gratuite, refugiu perfect împotriva chinurilor depresiunii sau ale depresiilor curate! “Fenomenul Facebook” este, sigur, deja temă de doctorate sofisticate, cu aplicaţii practice cu tot pentru destui, cum destui or fi cei care încă auzind despre “comedie” îşi scuipă-n sîn sau fac dispreţuitor gestul acela din mînă al superiorului străin de cele lumeşti.
Acum singura problemă de rezolvat mai rămîne, cred, cea a deconectărilor… involuntare. Adică ce mă fac, Miţo, dacă ajuns acasă constat că mi-a căzut netu’, curentu’, mi-au tăiat mobilu’ sau mi-a sechestrat copchilu’ laptopu’?! Că mă ia cu sevraj şi cămaşa realităţii mi-e prea strîmtă! Da’ să nu mă luaţi cu abureli de-alea cu plimbatu-n parc, ieşitu-la-o-bere, la o ploaie de stele, sau cu lectura plus muzică-n surdină!

Servus, Blogolume!
Andi se gîndeşte la prietenii vechi, îi caută în gînduri. Mă bucur că nu pe FB!;) Cuvinte-ncrucişate, fie şi orange, n-am găsit pe FB! Credeam că le-am văzut pe toate. Ce zici, pisică neagră? La Maria găsesc o profesoară… Nu, nu o profesoară oarecare ci o profesoară de… culoare! Şi nu, nu seamănă deloc cu o profesoară de Facebook! Sub bagheta… providenţială a Angelei un tip cu ochi albaştri, cam arogant, negociază cu un vistiernic pentru ceva sfanţi, pentru un implant sau aşa ceva… Pe FB găsea mai ieftin dar i s-o fi părut compromiţător! Deea are nişte întrebări… Să le fi lansat şi pe Facebook? Atunci să fi văzut asaltul Apărătorilor Patriei! Caius pare să fi fost sursa unor frustrări de-ale lui Doru… Bine că nu exista FB-ul acum patruzeci de ani! Teo face mai departe trafic cu hituri şi recunoaşte doruri. Chestia asta nu i-ar fi iertată pe… Facebook! Kid are o veste bună, venită pe e-mail, nu pe FB! Cella găseşte un fel de optimism. Al autiştilor… Ei ştiu şi de aceea nu intră pe FB! Culorile, poezia, muzichia… sunt întîmpinînd toamna la Mirela… Pe Facebook vin şi trec, toate anotimpurile odată, într-un minut… Mimi lasă-n urmă o peninsulă şi merge mai departe cu… sorbituri mici de apă plată cu lămîie… Pe Facebook totul se bea dintr-o înghiţitură, total nesănătos! Călin ştie cum devine paradisul accesibil. Şi nu pe FB ci la Simeria! Miriştea adună cerul la Dumitru. Cerul văzut prin Facebook e iremediabil, poză! Într-un basm lucrurile curg lin… pînă la castel, dacă ar fi să dau crezare celor spuse acolo, la Vania.  E de înţeles acum de ce nimeni nu duce poveştile pînă la capăt pe FB! Daurel pune o întrebare la ordinea zilei…  Şi nu ştiu de ce linkurile lăsate acolo nu duc spre Facebook! Să plângi… Gândul, versul Rodicăi… Plînsul e cu putinţă, acolo, pe FB?… Onu îmi zice cum vine chestiunea cu fumul de tutun… Da, am mai spus eu că mă las… Poate ar cam fi cazul!… E-adevărat, pe Facebook tutunul nu dăunează sănătăţii, pericolul de inhalare e exclus!…

Toamnă frumoasă şi lungă, cu soare în toate, prieteni!

P.S. Din această vară cu sfîrşit de noiembrie ies iremediabil entuziasmat de Aznavour!…

Livia şi Nelu… Primenire

Din cînd în cînd îmi… “despovărez” biblioteca de greutăţi, de fapt mut cărţile dintr-un raft în altul, le mai schimb… centrul de greutate, ca să zic aşa.  Răsfoiesc, şterg de praf cîte un volum şi îl pun la adăpost în alt loc. În urma unei asemenea operaţiuni se schimbă şi arhitectura stivei de cărţi de la capătul patului meu… Primenirea asta, ritual poate, îmi oferă astfel un refugiu de… lux, pentru o vreme… (În treacăt fie vorba, în timpul acestei operaţiuni, am auzit şi vorbă lemnoasă a lui Boc care, invita din şantierul Bibliotecii Naţionale, tinerii de pe terase să vină spre cărţi, şi am zîmbit amar privind la realitate, la soarta cărţilor, a scriitorilor şi a tinerilor în acest context).
Printre cărţile astea am găsit un roman de doar o sută de pagini, apărut prin 1968, “Dejunul pe iarbă”, al mult regretatului Sorin Titel – primul său roman cred – şi am început să-l răsfoiesc… Am regăsit acolo scriitura de un lirism dureros, fraza vie şi imaginile de o plastică palpabilă, aproape contondentă, ale lui Sorin Titel, cum am regăsit personaje fără nume (o ea şi un el, atât), bîntuite de spleen într-o lume inconsistentă, fără semnificaţii… Şi asta doar din cîteva fraze, cu siguranţă o invitaţie la a mă întoarce şi la “Clipa cea repede” şi la “Femeie, iată fiul tău”… În sfîrşit… cărţile cu frumuseţea, cu popasul şi neliniştile lor, cu ocazia pe care ne-o oferă, aceea a “departelui” de lumea dezlănţuită… – am mai scris despre astea, despre mirabilul Sorin Titel şi poate voi mai scrie…
Dar în toată această răsfoire am găsit, pe ultima pagină a cărţii, cea albă dinaintea ultimei coperţi, o însemnare… Aceasta:
“Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Nu ştiu dacă nu cumva comit cel puţin o impoliteţe devoalînd aceste rînduri acum, după vreo 40 de ani probabil… Nu cunosc (cred!) personajele din spatele acestor rînduri scrise cu creionul şi nici drama sau, poate, fericitul deznodămînt al acelui drum despre care scria semnatarul – şi care, iată, erau “la fel” şi atunci! – însă ele chiar m-au atins. Şi tare aş vrea să le aflu! Livia şi Nelu mi-au devenit deodată foarte familiari, foarte apropiaţi, foarte… vecini, dacă nu amici, după ce atîta vreme au stat ascunşi acolo-n raftul bibliotecii mele parcă acordând o neaşteptată identitate celor două personaje ale dejunului pe iarbă… Apoi, mă întreb, cine mai lasă astăzi o scrisoare, un asemenea bileţel (altceva decît o banală dedicaţie!), cuiva pe-o carte?…

Servus, Blogolume!
Daurel a completat fişa clinică a verii pe cale să se ducă… Cella întîmpină toamna, dar nu numai pe ea, cu fast, ca pe un ecou… La leapşa despre cărţi răspunde şi Onu, relaxat:) Gabriela scrie despre un anume fel al… frecatului de mentă … La… Orfiv găsesc, plăcut surprins, culori, varietăţi, condimente… Cati, da, iată că ne putem întâlni şi fără ţîrr, fără link, făr buzz! Este uimitor cum am “reuşit” să ne depersonalizăm, să ne tocim simţurile, siguranţa, telepatia, flerul… Acum o sută de ani erau oameni, mulţi, care nu vorbeau toată viaţa la telefon (fix, cu manivelă!), în schimb da, îşi scriau multe scrisori şi trăiau liniştit … Un alt zvon de toamnă desluşesc la Camelia. Pretext frumos pentru ceva nostalgii, pentru o seamă de senzaţii, drumuri, aşteptări şi alte începuturi… cu sau fără sfîrşit.  Andi mă dumireşte cu privire la “nişte” spaime permanente. Petalelor din om… versuri într-un… ochi de mură! Andrei îmi spune cum cursa continuă, spre acelaşi finish incert… E încă vară!, pare să strige Mirela. Da, evident, aşa vreau şi eu să cred în ciuda simptomelor Despre… redevenirea posibilă aflu de la Celestine… Îl regăsesc pe Teo la butoane şi mă bucur mult! Nişte… deceuri provocatoare la… sinceritate găsesc la Rodica. Cîţi le-am răspunde?  Cum se fezandează o raţă şi ce treabă are asta cu peţitul citesc la Vania şi aştept… nunta! Călătorii cu… dileme la Mihai Semne dinspre poarta a două lumi găsesc la Carmen… Gina ne-ndeamnă spre o fereastră deschisă. O… presimţire într-o notă de rîsu-plînsu aproape… macabră descopăr la Alexandru. Ana mă îndeamnă să încerc să aleg dintre foarte multe… îngheţate. Pe ritm de rock!

Toate bune!

P.S. – Muzichia, ca şi cărţile…

Un zvon şi-o emoţie. Înţelesuri…

Un zvon care m-a… electrocutat astăzi m-a pus pe gînduri şi am realizat că de multişor nu mi-am mai văzut mulţi dintre prieteni (şi nu că ar fi prea numeroşi!), că nici măcar n-am mai schimbat cîteva vorbe cu ei chit că telefoanele şi internetul îmi sunt la îndemînă… Din fericire, după aproape o zi de îndoieli (ştiţi senzaţia aia de om lovit cu lecuca-n cap?!) de priviri în urmă şi de remuşcări aproape, în cele din urmă zvonul… fatal a rămas doar zvon… fatal. După mai multe ore de întrebări, cum spuneam, am apelat, cu inima-n gît, numărul vechiului prieten aşteptîndu-mă fie să nu-mi răspundă nimeni fie să mi se confirme implacabilul… Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia asta… Însă mi-a răspuns chiar el: “Eheheee, ce faci bătrîne, mai trăieşti!?”... mi-a zis jovial eu înghiţindu-mi aproape limba! Şi zic că mi-am înghiţit… limba fiindcă replica pe care, instantaneu, am fost tentat să i-o aplic ar fi fost: “Ce mai faci tu băi băiatule, c-am auzit c-ai… murit?!” Dar mi s-a părut o glumă sinistră, chiar dacă doar eu, prietenul-zvoner şi-un alt bun amic căruia-i încolţisem şi lui întrebarea, cunoşteam contextul acestui deznodămînt! Ei… şi am stat apoi un pic la poveşti cu promisiunea că-i musai să ieşim la o bere zilele astea fiindcă altfel ea s-ar putea transforma în… ţuică fiartă, prin aburii iernii, şi-ar fi păcat…
Nu vă daţi seama ce uşurare am simţit după conversaţia cu vechiul camarad în tot restul orelor şi pînă acum! De atunci îmi tot fac inventarul prietenilor şi rememorez involuntar întîmplări mai vechi sau mai noi. Toate, spumoase, toate încărcate în fel de fel de urmări de la momentul producerii lor şi pînă azi. Toate, descoperite acum parcă într-un cufăr prăfuit uitat prin nu ştiu ce colţ de pod. Pe unii i-am aflat prin nişte alte părţi de lume, pe alţii la o aruncătură de băţ, dar cît habar mai am de viaţa lor sau ei de a mea? Chestia asta mi se pare de neiertat acum şi, chiar dacă spun asta sub impresia emoţiei de azi, cred că vine un moment cînd unele lucruri ar trebui cîntărite, cînd foarte importantele obligaţii cotidiene ar trebui cernute în raport cu… măruntele întîmplări memorabile şi oamenii care ni le-au prilejuit la un moment dat… Trec veri, toamne, ierni şi am uitat pînă şi vocea sau chipul unora dintre ei. Şi? Pentru ce?… Ce contează cu adevărat? Da, mi-e tare bine să-i ştiu “acolo” şi cînd iată, ceva-mi zdruncină binele ăsta parcă se dărîmă cerul pe mine… Da, doar gândul ăsta şi e de ajuns să înţeleg “însemnătăţile” trecerii noastre…
Ei bine, dragilor, vă avertizez: pregătiţi-vă să vă… inoportunez de-acum cu cele mai… stupide întrebări sau… invitaţii! Nu de alta, dar o întâlnire cu… fuscelul de loitră mi-a ajuns!

Servus, Blogolume!
Ceva… mâncărimi de primăvară în apucături aparent de… poveste găsesc la Vania La Gigi, încă persistă sentimentul acela de… insulă. Mirela şi culorile ei extraordinare, mereu surprinzătoare! (M)ilf, fără Petrov(?) le ridică o originală statuie pompierilor, cu ceva vreme înainte de 13 septembrie O leapşă frumoasă, despre cărţi, primesc de la Cati… Atîtea cărţi mi-s dragi… încît lepşele-mi par tot mai neîncăpătoare… Nea Costache pregăteşte ceva?… Aşteptîndu-i recomandările îl… frunzăresc Papillon îmi spune despre rătăciri şi pierderi… Da, ştiu…  Ceva senzaţii amare găsesc la Lollitta… cu iz de trafic electronico-blogheristic. Cred că m-am lecuit de asemenea… alergări La Ioan descopăr un… dacă… Despre ţiganii… înţeleniţi pe sub podurile Franţei mai aflu de la Karla. Onu a plecat într-un basm de concediu! Ticke mă lămureşte în privinţa “rostului”… petiţiilor, pe hîrtie şi/sau on-line Athe e într-o tabără. Pe bune!   Cella ştie – şi-am mai făcut referire la asta… – toate-s fugare. Atunci?… Picături de dor şi buze cu gust de mere… la Cristian. Senzaţii şi cumpeni, undeva, aprope de o piaţă din Gibraltar, dinspre Dana… Andi îmi lasă un bob de nerăbdare şi n-ar fi prima oară … Roxana priveşte dinspre un azi bolnav spre un mîine iluzoriu… Deea-mi vorbeşte despre lei şi… leoaice Ionutu e de ceva vreme… internaţional dar scrie ca şi cum ar fi aici… Jos pălăria şi baftă! Angela are o poveste cu… miliţieni. Scrisă meşteşugit, ca de obicei, întîmplarea-mi pare… cunoscută, doar că nu era vorba de… Miliţie

Toate cele bune!

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: “Mi-e toamnă!”

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume!

Mersul lucrurilor. Şefi şi… şefuţi

Acum ceva vreme am stat la un pahar de de vorbă cu un manager dintr-o “multinaţională”, vechi amic de altfel. Am întârziat un timp la întâlnire, drept pentru care cînd am dat ochii cu el i-am remarcat privirea mustrătoare. “Păi acu’ se vine, mon cher?!”, m-a apostrofat arătîndu-mi semnificativ ceasul… M-am scuzat spunîndu-i că m-au reţinut la birou, peste program, unele lucruri de ultimă oră. Atît mi-a trebuit fiindcă omul s-a lansat într-unul din subiectele care-i plac la nebunie: managementul. Managementul de toate felurile. Gestionarea relaţiilor cu oamenii, a crizelor dintr-o organizaţie, a comunicării interne sunt teme care-i vin mănuşă şi la care mă supune, aproape în chip de cobai, la mai toate rarele noastre revederi. “Păi cum, voi faceţi ore suplimentare? Adică nu vă ajunge timpul să vă rezolvaţi problemele? Hmm, păi nu ştiţi că ăsta e semnul clar de amatorism într-o afacere? Nu vă respectaţi timpul, asta înseamnă că nu vă respectaţi pe voi şi că nu sunteţi în stare să faceţi nimic de la cap la coadă”. “Hai măi, că doar nu trăieşti pe Lună! Asta-i România, să nu-mi spui că tu nu-ţi ţii oamenii la ore suplimentare!”, i-am zis. “Niciodată! Şi lucrurile merg ca unse. Fiecare ştie exact ce are de făcut şi pentru asta nu le trebuie timp mai mult. De altfel ar fi şi păgubos să-i plătesc în plus iar asta m-ar penaliza pe mine “, mi-a răspuns.  Atunci am încercat să schimb subiectul, să aduc vorba despre mai vechile noastre amintiri, ştiind că altfel mă va copleşi cu demonstraţiile lui de management occidental. Asta însă l-a întărîtat şi mai tare, vrînd parcă să-mi arate neapărat de ce nu merg lucrurile în ţara asta. “Vezi tu, de-aia nu merge nimic în ţara asta! Asta ar trebui făcut, aş lua un sfert din români şi i-aş băga într-un stagiu, la şaibă, la mine şi să vezi cum s-ar mişca treburile! Şi aş începe cu directorii, cu primarii, cu parlamentarii!”, a continuat amicul meu şi mai îndîrjit, convins fiind de victoria fără drept de apel pe care avea să o repurteze asupra mea în urma întîlnirii noastre…
Nu aveam cum să nu-i dau dreptate. Îmi amintesc acum discuţia asta şi o reproduc aici sumar exasperat fiind de obsedanta retorică privind cauzele care ne-au adus pe noi toţi în haosul pe care-l trăim. Aşa e cum zicea vechiul meu amic: nu avem respectul timpului nostru şi responsabilitatea lucrurilor duse, cu cap, la bun sfîrşit. Nu avem un proiect şi nu comunicăm ce avem de făcut. Mai totul, în încrengătura noastră de relaţii, stă sub umbra suspiciunii, a secretului, a omniscienţei unui şefuţ sau a altuia, a delegării “responsabilităţilor” însă fără a delega şi scopurile şi mijloacele pentru îndeplinirea acelor responsabilităţi. Apoi, spunea el, uităm prea uşor de unde am plecat şi ce avem de făcut şi, mai ales, nu ascultăm şi nu stăm de vorbă asupra scopurilor noastre cu “coechipierii” noştri, ascundem detalii esenţiale, dar avem pretenţia să fim respectaţi şi intenţiile noastre să fie ghicite în chip… telepatic! Ca să nu mai spun observaţia că “managerul român” mai are o mare “calitate”: bolnav de suficienţa de sine şi conştient că-i lipsesc mijloacele, imaginaţia şi… vocabularul pentru a realiza un proiect, acesta are grijă să-şi trateze subordonaţii ca pe nişte sclavi punîndu-i să execute în termene limită lucrări aberante – despre care ştie că nu pot fi rezolvate şi pe care la va uita imediat după ordin pentru zile întregi! – pentru a se împopoţona în final drept ăla care poate să zică “v-am spus eu!” sau care are mereu dreptul suveran de a-şi umili “uneltele” bătînd furios cu piciorul în podea.
Da, (şi) din motivele astea nu merge nimic în ţara asta – îmi zic şi eu, superior!  Dar cum vă zic, mi le-a spus un amic, manager multinaţional (între timp) peste Europa Centrală şi de Est al unei vestite companii din Vest…

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu cum văd mersul lucrurilor, referindu-se la şefii mai mici sau mai mari ai ţării ăsteia şi Teo, Gina, Deea, Anti Băsescu, Dispecerul, Vania, Melami, Cristi, Geo, Daurel, Karla, Onu, Camelia, Dan, Cati, Saturnianul, Gabriela, Mircea, Adi, Petrov, Manole, Ola, Ticke, Athe, Andrei, Rodica, Cella…
Nu, nu e o leapşă ci doar un… sondaj de opinie, ale cărui rezultate le voi face, probabil , publice!

Toate cele bune!

P.S.: Danezii ăştia de la Volbeat chiar mi-au lăsat o impresie faină, după ce i-am văzut prin iunie la Bucureşti…

Derizoriul priorităţilor. La români

Drama bebeluşilor arşi la Maternitatea Giuleşti depăşeşte orice imaginaţie. Este terifiantă. Nenorocirea asta este, în opinia mea, punctul culminant al ceea ce se putea petrece mai rău în ţara asta în vremurile pe care le trăim. Şi nu vorbesc despre dimensiunea accidentului în sine – calculabilă, probabil, matematic – cît de dimensiunea simbolică, omenească, a ceea ce se întîmplă. Drama acelor suflete născute şi căzute în iad este fără margini şi cred că este indecent să vorbesc despre ea. Sunt lucruri despre care poţi sau nu poţi vorbi şi cu atît mai mult în public. Solidaritatea, uneori, trebuie să se manifeste în tăcere…
Vorbesc însă despre dimensiunea dramei acestei ţări oglindită, revelată de cele întîmplate. Tragedia sufletelor arse în acest nenorocit accident, opt sau zece sau treizeci, este egală, în opinia mea, cu tragedia care se întîmplă acum în Pakistan sau altundeva unde se vorbeşte de milioane de victime. România astăzi nu este departe de acel Pakistan.
Ăştia suntem, la acest nivel de decădere materială şi morală am ajuns şi, poate, ar fi de dorit să ne mulţumim cu această condiţie. Poate aşa se vrea… Un oarecare deputat sau senator PDL, habar nu am de ce invitat mai zi de zi la televizor, fiindcă în afară de tupeu este insignifiant prin alte calităţi, asemeni multor altora ca el, a declarat azi că “demisia de onoare în România nu e la modă”! Se referea la o… retorică întrebare privind o posibilă demisie a vreunui responsabil din “sănătatea” românească, chit că aceasta nu ar rezolva nimic… Da, onoarea (indiferent de vini) nu mai e de mult o… modă în ţara asta!
Spuneam decădere şi mă refer la catastrofa acestei ţări în care doar o tragedie (două, trei sau patru) ne face să vorbim – o zi sau două – despre noţiunile, despre sistemele elementare care ar trebui să ne susţină fiinţa fizică şi spirituală: sănătatea, învăţămîntul, siguranţa individuală, cultura.
Acum ne dăm seama că spitalele sunt aproape fabrici insalubre ale hazardului şi morţii? Acum realizăm că medicii nu au efectiv mijloacele pentru a-şi duce misiunea la bun sfîrşit? Acum auzim că nu sunt bani pentru medicamente, pentru investigaţii, pentru operaţii şi că mii de români sfîrşesc cu zile pe listele de aşteptare? Acum aflăm că mizeria asta a născut, firesc aproape, şi mizerie umană, interese, nepăsare? Acum vedem că asta este realitatea sumbră, de fiecare zi, repetabilă halucinant?
Şi nu, nu mă refer la noi, la obişnuiţii trăitori şi pacienţi ai dramelor cotidiene, desigur, cît la iluştrii, “olimpienii” noştri conducători şi pacienţi de lux ai… sistemului lor care-i adăposteşte grijuliu de 20 de ani încoace. Îi auzim cum vorbesc despre priorităţi, despre siguranţa naţională, despre “sisteme” şi alte asemenea bazaconii. Niciodată, dar niciodată nu am reţinut să se fi pus priorităţile şi siguranţa ţării în ordinea lor firească, de bun simţ, şi anume pe primul loc sănătatea şi celelalte mai departe. Nu am auzit ca bugetul României să fi început cu sănătatea şi abia mai la coada listei cu sepepiştii, blondele, avioanele sau administraţia prezidenţială! Cum nu prea am văzut nici ca ziarele sau jurnalele de ştiri sau interpelările aleşilor să înceapă cu aceste probleme grave. Ştiu, nu prea cred, din păcate, că voi auzi nici de azi înainte, de un “plan zero”, de un “plan naţional” care să schimbe cu ceva lucrurile. Mioritică fatalitate, nu?!
Totuşi, drama care provoacă aceste rînduri mă face să gândesc şi aşa: solidaritatea şi aproape eroismul câtorva pompieri şi cadre medicale, funcţionarea, cât de cât, a unui mecanism de urgenţă şi uriaşa emoţie a publicului pornind de aici mi-ar putea da o ultimă speranţă. Poate de data asta, tocmai datorită acestei emoţii, şi a potenţialei noastre revolte, sistemul mafiot nu va mai reuşi să treacă la… “index” nenorocirea în care trăim. Poate de data asta, fiţismele, “entertainmentul” şi… “advertisingul” derizoriului politico-manelistic pe bani frumoşi, alimentate complice tocmai de acel sistem mafiot şi care compun şi consumă aproape în totalitate “opinia publică” vor fi reduse la tăcere pentru a lăsa loc lucrurilor importante. Poate că aşa, sănătăţii noastre, ca neam, nu-i va mai fi suficientă doar acea inutilă şi imbecilă indicaţie: “Pentru o viaţă sănătoasă, respectaţi mesele principale ale zilei”!

Blogolumii, toate cele bune!

P.S – Muzichia, e doar un ricoşeu venit dinspre alt colţ de… ţară. Ea însăşi e un alt text aici despre care, poate, vom vorbi… Nu am găsit altceva.