Mori de apă… Mori de vieţi…

Nu ştiu dacă nu cumva ploile astea prăbuşite peste noi nu amintesc sau nu prevestesc ceva. Nu ştiu, nu cred că sunt printre cei care (mai) ştiu să le asculte. Mă gîndesc însă la posibilele consecinţe… vizibile. Morile de apă sunt pesemne foarte obosite acum şi şi-au chemat în ajutor morile de vieţi. Asta după ce vor fi fost refuzate, cred, de morile de viaţă sau de vînt!… Cum aş putea înţelege altfel ducerea poetului Mircea Micu? Am băgat de seamă asta tîrziu, recunosc. Probabil simţurile-mi şi, vai, da!, interesul mi s-au mai tocit şi recunosc… Aş da vina însă tot pe morile de viaţă din moment ce am fost mai atent la un suicid egoist decît la plecarea aşa de discretă spre cenuşă a unui poet! Şi mă judec fără a constata din nou, şablonard, ce şi cum a văzut lumea!
Mircea Micu era din stirpea, din timpul, unora deveniţi, pe nesimţite şi cu nesimţire, deodată, “bătrîni”, “prăfuiţi”, “trecuţi la index”, odată cu cele petrecute acum vreo douăzeci de ani: Nichita, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu. Mai despre toţi, sau cu toţi, am lăsat ceva semne pe aici prin blogolume (în care şi el îşi găsise un tîrziu şi liniştit şi neterminat refugiu), amintindu-mi, poate,  inconştient de acele savuroase “Întîmplări cu scriitori!” găsite în nu ştiu ce anticariat!…
Mircea Micu? Poetul? I se părea că-i nemuritor şi mai apoi, cînd începuse să miroasă a bătrîn era înspăimântat privindu-şi fotografia de copil… apoi a devenit… “Miere şi fum”. Şi cuvinte emoţionate care se vor, se cer, citite… Fără umilinţă!…

Mircea Micu

Mircea Micu
Amintirea morilor de apă

Maşinăria morilor de apă,
Biserici părăsite de atei
O mai aud în somnul meu cum sapă
Şi încărunţesc de dorul ei.
Era aşa: o roată lenevită
De lună şi de lemnul ei încins
Pe care ochii astăzi o evită
Timpanul nu-i percepe ritmul stins.
Intram nedumerit şi mirosea
A lemn bătrân şi-a pulbere de grâu
Şi ca să nu mă vadă nimenea
Mă ascundeam în saci până la brâu.
Dantelării de roţi, jgheaburi sublime
Cu zgomot surd, ca zumzetul de stup
Şi morăriţa cu mişcări delfine
Insinuantă-n firavul meu trup.
Şi se intra aşa, pe nicăieri
Prin geamurile mici, ca nişte guri
De crapi bătrâni ce-au vrut să moară ieri
Şi-au invadat pâraiele-n păduri.
Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:
Zgomotul surd, dantelării rapace.
Şi morăriţa cu sfânta revărsare
A sânului ce-n clopot se preface.

Servus, Blogolume!
Gabi Hulea chiar are ceva de spus! Gabriela ne întoarce spre Helios gîndind la Ilie… O… reconstituire găsesc la Ioan!  Lollitta îmi trimite gîndul la pasiuni, neapărat roşii!  Copilării şi jocuri într-un proustian oracol, la Gala… Un antivirus te poate întoarce la… tine şi la ale tale, mă încredinţează Ana… O mîntuire compromisă, la unchiu’ Vania Şerban, despre incredibila, paradoxala realitate din… colivii. Ce poate dezveli o femeie, se-ntreabă Angela… Despre-o întîlnire liberală aflu de la Lilick… Cody are o întrebare nu tocmai… retorică Ginei îi împărtăşesc revolta… Nu, şcoala nu-i de… vară!

P.S. Muzichia lui Augustin Frăţilă, dus şi el şi… uitat… pe versuri de Mircea Micu…