De ce sunt un mahalagiu?…

Eram tentat să scrijelesc cîteva gînduri aci despre constituţionalitatea şi neconstituţionalitatea mea ca individ sau despre vulnerabiliatea sau nevulnerabilitatea pe care o aduc eu supremului Stat prin faptul că încă mă mai exprim. Şi acelaşi gînd: “la ce bun?” mi-a zădărnicit, ca de atîtea ori în ultima vreme, încercarea. În ultimul timp “blogăreala” mea are două… finalităţi gratuite, leneşe – şi nu vorbesc de acelea care implică, firesc, obligaţii: urletul lupului la lună sau solitudinea. Ambele, cu grade diferite de acţiune şi acestea cu un numitor comun: contemplarea. Contemplu ce şi pentru ce şi mai ales cum? Gîndul ăsta îmi este explicat de o notă a lui Mircea Eliade pe care am citit-o mai deunăzi: “O anumită incapacitate”, din “Fragmentarium“-ul scris prin 1937. Eliade zicea aşa:
“Există în folclorul şi în obicieiurile româneşti rurale o sumă de amănunte care ne îndrituiesc să credem că noi sîntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat comtemplaţia în suferinţă. Nu este vorba numai de o rezistenţă pasivă în faţa suferinţei; de o acceptare a durerii şi a calamităţilor. Se pot remarca şi atitudini cu adevărat contemplative: adică o perfectă linişte interioară, semn al depăşirii criteriilor individuale. Aşa e, bunăoară, moartea ciobanului din “Mioriţa”; care nu numai că nu încearcă să scape de moarte, să evite suferinţa, dar e cu desăvîrşire “împăcat”, senin. Nimic nu dovedeşte mai precis lipsa de stil şi de substanţă a mahalagiului român (adică a imensei majorităţi a românilor de la oraşe), decît spaima lui de suferinţă, incapacitatea lui de contemplaţie în durere. Mahalagiul (burghezul, intelectualul etc.) îşi îneacă durerea în vin: după o dragoste nefericită, se îmbată şi se duce la dame. Nu ucide ca tovarăşii săi Ruşi. dar face un fel de filosofie reconfortantă, în care zeflemeaua balcanică se amestecă cu scepticismul vulgar occidenta. “Las’ că trece!”, “Toate (femeile) sînt la fel”. După cum, în faţa morţii, după ce marea mirare a trecut şi ritualurile sînt pe sfîrşite – mahalagiul caută o formă prin care să rezolve şi durerea şi neînţelegerile lui, şi care să evite, totuşi, contemplaţia… “Aşa e viaţa, ca oul!” exclamă el, începînd să se resemneze, alungînd şi durerea, şi ignoranţa şi spaima. Dacă s-ar bănui măcar ce profunde, ce “contempative” sînt tainele acestea – a morţii, a dragostei – în comunităţile rurale româneşti…”
Îmi place mult acest text şi mai ales să-l… contemplu. La ce bun să fi încercat să scriu eu altceva? Deci şi… prin urmare (vorba rumânului, nu?) cum suntem? Cum sunt?…

Servus, Blogolume!
Lollitta spune ceea ce gîndim toţi, dar puţini o recunoaştem şi o rostim: cât de curvă e viaţa… La Evergreen găsesc o doză, o supradoză şi nu ştiu dacă să o încerc, dacă nu cumva sunt prea intoxicat să-şi mai facă efectul. Mai bine nu, mai bine îmi păstrez măcar iluzia existenţei acele supradoze! De la VirtualKid, o superbă mare de flori… de ziua unei sirene!  Geo îmi vorbeşte despre nişte apucături cvasi-cotidian – şi ele! – româneşti Onu întreabă şi el, retoric, despre rostul marasmului logoreic în care ne bălăcim toţi… Gabriela desluşeşte nişte… feromoni lingvistici Gabi, despre o plantă căreia îi place soarele… La Geanina găsesc un parfum de roşu. Intens… Anamaria pune nişte întrebări, în loc de orice explicaţie… Theo vorbeşte despre o diversiune care, ca orice diversiune, fuse şi se duse Nişte… racile vechi şi noi, pe la Vania… Dan povesteşte cum era pe vremea cînd tricoul Naţionalei mai reprezenta ceva Karla găseşte şi ea să spună că:  “viaţa e totusi o curvă parşivă”. E drept, pe marginea unor… fotografii.. Cosmin negociază… ceva la un pahar de bragă…

P.S.: Chilian, pentru că, din nou… Mai bine… lasă!