Oarece tristeţe…

Se prăvălesc peste noi cascade de ştiri grozave: cea mai gravă criză a României de 60 de ani încoace; spectrul incapacităţii de plată bate la uşă; de la iarnă, în ciuda tuturor tăierilor şi creşterilor de taxe, tot va trebui să ne împrumutăm şi e posibil ca nimeni să nu mai fie dispus să ne dea bani; românii mor cu zile la uşa cabinetelor medicale fiindcă sistemul sanitar este în colaps; bătrînii sau cei în prag de pensie nu mai pot decît să spere la o brumă de ajutor, înaintea gîndului sinuciderii; tinerii speră să găsească o destinaţie spre care să fugă din ţară; copiilor li se sacrifică dintr-o lovitură copilăria…
Ăsta e tabloul zămislit de nişte minţi bolnave şi impotente pentru o ţară. Minţile iubiţilor, aleşilor, iscusiţilor conducători. “O ţară”… substantiv descărnat, devenit în cîţiva ani stafie fără conţinut, teritoriu uscat pînă şi de sensul lacrimilor. Minciuna a devenit astăzi marele adevăr al zilei. Se vorbeşte încă despre solidaritate în criză (eternizatul pretext), despre asumări şi moţiuni, despre alegeri anticipate, despre greva generală şi despre revoluţie, dar toate astea-mi sună doar a prohod însoţit de o fanfară bezmetică. De ce? În tot acest tablou eu nu văd finalitatea, fiindcă, iată, constat că un alt cuvînt, adjectiv de data asta, ne-a fost extirpat: “viitorul”, certitudinile…
Ok, o să cadă guvernul, dacă nu acum, la toamnă, după şi mai multe grozăvii… Şi? Poate cineva o să-l suspende şi pe preşedinte, după alte cîteva luni de haos… Şi?…
Supravieţuind acestor etape ce vom avea noi de ales? Vom fi în stare să o luăm de la zero, chit că ogoarele vor fi fost pîrjolite şi fîntînile otrăvite?… (Pîrjolire şi otrăvire ca premisă… fericită aici în ideea că mai bine ridici o casă din temelii decît să-i repari streşinile, obloanele, temeliile…) Noi, acum şi aici şi nu copiii noştri, mîine, fiindcă e foarte posibil ca ei să fie în stare, privind în urmă nici cu ură şi nici cu mînie, compătimindu-ne doar cu oarece tristeţe…

Servus, Blogolume!
Tavi Pelin găseşte cum i se pregăteşte coktail-ul cu referendumul prim-preşedintelui de partid şi de stat. Dumitru Agachi mă ridică pe înălţimi… gotice. Gabriela răspunde cîtorva întrebări… geniale. O fărîmă, încă, de umor… Dangăte prelungi şi tandre, la Andi… Vania dă pe mîna Proniei nişte parole ale blogosferei portocalii… Cristian ne ţine în suspans… Povestea geamantanului are, încă, un final imprevizibil… Teo mă îndeamnă să aleg dintre nopţile străinilor… Îl prefer pe Frank Sinatra… La Virtualkid găsesc un requiem. Fiecare îl avem pe al nostru… toate par la fel… Meşterul Manole o spune simplu: orănduielile trebuie schimbate, după o vorbă de-a lui Bălcescu…  Bălcescu… Ceva ne lipseşte…
Toate cele bune!

P.S. – Pesimist fiind azi, merge ceva… vesel de la ruşi…