De ce sunt un mahalagiu?…

Eram tentat să scrijelesc cîteva gînduri aci despre constituţionalitatea şi neconstituţionalitatea mea ca individ sau despre vulnerabiliatea sau nevulnerabilitatea pe care o aduc eu supremului Stat prin faptul că încă mă mai exprim. Şi acelaşi gînd: “la ce bun?” mi-a zădărnicit, ca de atîtea ori în ultima vreme, încercarea. În ultimul timp “blogăreala” mea are două… finalităţi gratuite, leneşe – şi nu vorbesc de acelea care implică, firesc, obligaţii: urletul lupului la lună sau solitudinea. Ambele, cu grade diferite de acţiune şi acestea cu un numitor comun: contemplarea. Contemplu ce şi pentru ce şi mai ales cum? Gîndul ăsta îmi este explicat de o notă a lui Mircea Eliade pe care am citit-o mai deunăzi: “O anumită incapacitate”, din “Fragmentarium“-ul scris prin 1937. Eliade zicea aşa:
“Există în folclorul şi în obicieiurile româneşti rurale o sumă de amănunte care ne îndrituiesc să credem că noi sîntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat comtemplaţia în suferinţă. Nu este vorba numai de o rezistenţă pasivă în faţa suferinţei; de o acceptare a durerii şi a calamităţilor. Se pot remarca şi atitudini cu adevărat contemplative: adică o perfectă linişte interioară, semn al depăşirii criteriilor individuale. Aşa e, bunăoară, moartea ciobanului din “Mioriţa”; care nu numai că nu încearcă să scape de moarte, să evite suferinţa, dar e cu desăvîrşire “împăcat”, senin. Nimic nu dovedeşte mai precis lipsa de stil şi de substanţă a mahalagiului român (adică a imensei majorităţi a românilor de la oraşe), decît spaima lui de suferinţă, incapacitatea lui de contemplaţie în durere. Mahalagiul (burghezul, intelectualul etc.) îşi îneacă durerea în vin: după o dragoste nefericită, se îmbată şi se duce la dame. Nu ucide ca tovarăşii săi Ruşi. dar face un fel de filosofie reconfortantă, în care zeflemeaua balcanică se amestecă cu scepticismul vulgar occidenta. “Las’ că trece!”, “Toate (femeile) sînt la fel”. După cum, în faţa morţii, după ce marea mirare a trecut şi ritualurile sînt pe sfîrşite – mahalagiul caută o formă prin care să rezolve şi durerea şi neînţelegerile lui, şi care să evite, totuşi, contemplaţia… “Aşa e viaţa, ca oul!” exclamă el, începînd să se resemneze, alungînd şi durerea, şi ignoranţa şi spaima. Dacă s-ar bănui măcar ce profunde, ce “contempative” sînt tainele acestea – a morţii, a dragostei – în comunităţile rurale româneşti…”
Îmi place mult acest text şi mai ales să-l… contemplu. La ce bun să fi încercat să scriu eu altceva? Deci şi… prin urmare (vorba rumânului, nu?) cum suntem? Cum sunt?…

Servus, Blogolume!
Lollitta spune ceea ce gîndim toţi, dar puţini o recunoaştem şi o rostim: cât de curvă e viaţa… La Evergreen găsesc o doză, o supradoză şi nu ştiu dacă să o încerc, dacă nu cumva sunt prea intoxicat să-şi mai facă efectul. Mai bine nu, mai bine îmi păstrez măcar iluzia existenţei acele supradoze! De la VirtualKid, o superbă mare de flori… de ziua unei sirene!  Geo îmi vorbeşte despre nişte apucături cvasi-cotidian – şi ele! – româneşti Onu întreabă şi el, retoric, despre rostul marasmului logoreic în care ne bălăcim toţi… Gabriela desluşeşte nişte… feromoni lingvistici Gabi, despre o plantă căreia îi place soarele… La Geanina găsesc un parfum de roşu. Intens… Anamaria pune nişte întrebări, în loc de orice explicaţie… Theo vorbeşte despre o diversiune care, ca orice diversiune, fuse şi se duse Nişte… racile vechi şi noi, pe la Vania… Dan povesteşte cum era pe vremea cînd tricoul Naţionalei mai reprezenta ceva Karla găseşte şi ea să spună că:  “viaţa e totusi o curvă parşivă”. E drept, pe marginea unor… fotografii.. Cosmin negociază… ceva la un pahar de bragă…

P.S.: Chilian, pentru că, din nou… Mai bine… lasă!

Sictirul teilor în floare. Solstiţiu

Într-o vreme în care un prim-preşedinte de partid şi de stat vine cu Loganu’ la Palat, cu ante şi pre-mergători cu glonţ pe ţeavă în BMW-uri blindate, deşi foarte bine ar putea veni şi cu o Mobră pentru uzul neţărmuritelor sentimente portocalii… Într-o vreme în care un preacinstit ministru zice că orice rumân harnic şi-ar putea trage un mausoleu din marmură cu heliport dacă, şi numai dacă, nu ar avea “alte vicii” precum tutunul sau vodca şi dacă şi numai dacă s-ar dovedi că îşi creşte şi copiii cu simţ de răspundere pe la şcoli de prin Elveţia… Într-o vreme în care nişte sclavi (privaţi) fac infarct sau mor de cancer pentru o pîine neagră pentru ca nişte manageri neciopliţi şi isterici făcuţi la apelul de seară să delege liniştiţi (i)responsabilităţi şi (in)competenţe pentru sute de milioane… Într-o vreme în care aleşii rotofei se joacă de-a moţiunile şi-şi pun palma-n fund fugind liniştiţi trei luni în vacanţă pentru a confirma din nou că incapacitatea de plată şi falimentul ţării se tratează cu umbreluţe de plajă-n Cuba… Într-o vreme în care vistieria goală a ţării mai poate fi o noţiune nesimţit de abstractă care poate fi redusă la absurd cu încă 60 de zile de încredere, dintre care jumătate din ele de concediu relaxant pe Coasta de Azur… Într-o vreme în care ţara îşi vindecă crizele cu un relache şi-un şpriţ de vară, departe de huiduielile şi pietrele aruncate în porţile închise ale reşedinţelor unde mai trudesc pentru un minus de douăjcinci la sută doar grădinarii, femeile de servici şi motostivuitoriştii… Într-o vreme în care doctorii dau faliment şi popii bagă ore suplimentare de prohod… Într-o vreme în care începe o nouă serie din serialul “Denea” cu un prim episod otevizat, livrat cu Rolls-ul, ca să ne ţină ocupată grila de vară… Într-o vreme în care vara nu-i ca iarna, adică este declarată prin lege (moţiunea pe vară!) drept neproductivă, şi prin urmare ţara poate intra… liniştită în vacanţă… Într-o vreme în care miniştrilor le cresc veniturile exponenţial cu prăbuşirea românilor în cea mai gravă criză de după foametea din ’47… Într-o vreme în care nişte bugetari… privaţi primesc salarii compensatorii de 100.000 de euro de căciulă ca să se tot ducă… Într-o vreme în care am ieşit definitiv de sub mirajul blogolumii cu… pinguri altruiste… Într-o vreme în care asta-i realitatea iar eu m-am pricopsit cu o alta, numai bună de luat la mişto de Mirciulică Badea… În asemenea vremuri, în deh, cea mai lungă zi din an, mă duc să-mi iau porţia de masaj cu başi metalici, îmi trag nişte ochelari şi-un tub şi-o să fac scuba-diving printre crapi, roşioare şi alte răpitoare pe timp de noapte şi-o să cînt din frunza aia de tăiat la cîini audienţei de greieri, orăcăitoare şi alte vuvuzele mute de uimire din amfiteatrul special amenajat în zăvoiul cu sictiriţii tei în floare!…

Servus, Blogolume!
Cristi, despre nişte goange şi… vremuri studenţeşti… Daurel, despre nişte curţi şi nişte… curţi… Adi, despre o chestie cît se poate de… abstractă la care, cică, ar trebui să ne închinăm ca unui zeu! Despre o Vuvuzelă Polo-istică povesteşte cu haz teribil, Manole Despre o poziţie de centru, cu Vania… Rodica, despre rosturi, înţelesuri şi lumea de la picioare… Ticke, despre Beatles-i, într-o altă pagină din enciclopedia-i de muzică…  Lilick ţine agenda blogosferei liberale şi dă semn şi Braşovului să se activeze. Transmit semnalul mai departe. Sper să se întîmple… Cristian, despre cum poţi scăpa de griji pe seama… geamantanului! Teo, despre un fel de… emigrare. Nici nu ştie ce pierde! Gabi, despre viziuni şi idei… Andi, despre cît de uşor poate deveni viaţa o joacă frumoasă…
Toate cele bune, dragilor şi dragelor!

Definiţia cui şi pentru ce?…

Borges a spus undeva: “Cred că Republica Argentina este la fel de misterioasă ca şi Universul. Nu o pot înţelege”. Nu ştiu dacă o spunea cu respect, cu admiraţie sau cu o politicoasă distanţare faţă de ţară el fiind un trăitor al cărţilor, dar a spus-o frumos. Şi uite-aşa, mă întreb însă dacă cineva – şi mă refer la nişte scriitori, la nişte gînditori, la nişte conştiinţe cu aură adică! – acum ar mai putea gîndi România în acest mod, să o definească printr-o metaforă, printr-o definiţie memorabilă, admirativă sau, dimpotrivă, demolatoare, dar făcută cu respect faţă de subiect. Nu ţin minte să fi auzit în ultimii ani (20 poate) o “definiţie” a României – în afară poate de încercările unui Brucan cu memorabila „Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” sau ale lui Dan Puric privind o “Românie profundă, a lui Moş Ion Roată” şi în afară de cele poetice, gen Adrian Păunescu sau Grigore Vieru care, probabil, zac pe undeva… Dar nu, astea nu sunt definitii. Cum nu sunt nici “România este Zu” sau “România este o ţară de pesimişti”, după cum a spus un fotbalist, sau “România este ţara cu cele mai cunoscute curve”, după cum zicea o actriţă, sau butada mai veche a lui Mircea Badea… Ori astea sunt cel mult nişte constatări.
Dilemei ăsteia existenţiale (sic!), inutilă pînă la urmă, cu vocaţii de leapşă de sîmbătă, eu unul i-aş căuta o variantă de răspuns pe aici pe undeva: fie nu are cine azi să mai gîndească România în nişte termeni definitorii, fie nu mai există… chiar “subiectul” unei asemenea gîndiri, fie… nu mai există nici una nici alta!

P.S: Caragiale, la vremea lui, a răspuns superb cu o întrebare: „Ţară-i e asta, mă?!”

Servus, Blogolume!
Simona spune despre nişte panseluţe care s-au dovedit a fi… petunii! Aparenţele… Gabriela caută răspunsul unor uşi închise, întredeschise, deschise… La Dan găsesc şi înţeleg şi consimt – ceea ce contează. Onu scormoneşte printre nişte întîmplări vechi şi îmi aratăcum totul e un fir de aţă… Printre povestile întîmplărilor Irennei, nişte fiori alungaţi cu… responsabilitate Mihaela defineşte simplu totul cu nişte flori de bună dimineaţă… Gigi are o… iscusită fabulă cu o broască portocalie! …  La Geo am dat de un cîntec… Sper sa ajute !

Din ţarc. “Dragi români…”

Credeaţi cumva înaintea zilei de ieri că se va schimba ceva? Aveaţi iluzia asta? Vi s-a părut cumva că toate cele petrecute acolo în parlament puteau întoarce mersul lucrurilor? Mai nădăjduiţi cumva că, de acum înainte, după acest 15 iunie 2010, se vor petrece ceva transformări venind dinspre “clasa” politică, ba chiar dinspre prim-preşedintele de partid şi de stat? Vă iluzionaţi la gîndul că vor urma remanieri şi că tăierile vor fi suficiente pînă în decembrie? “Habar n-aveţi pe ce lume trăiţi!” a spus Boc şi îl parafrazez. “Cred că sînteţi căzuţi în cap, cred că bateţi cîmpii” a spus Ponta şi îl parafrazez. O, nu, nu de acolo vor veni – dacă! – schimbările şi nu sunt sigur că noi ăştia care acum ne uităm la televizor vom mai prinde alte vremuri, vremuri altfel decît cele crunte de acum, chiar dacă aceia mai optimişti (naivi?) dintre noi privesc deja, strîngînd din dinţi, undeva spre un… orizont al anului 2014… Credeţi că mizeria în care vom cădea milioane de români peste cîteva zile, cuţitul la os, revoltele, reale sau virtuale, vor veni ca un tăvălug să schimbe cursul? Credeţi că foamea copiilor care nu-şi mai primesc alocaţiile, moartea bolnavilor care nu mai au nici măcar piramidonul ăla aruncat în sictir în vaza aia de vot sau protestele şomerilor şi pensionarilor uscaţi pe picioare vor arunca, printr-un gest de o solidaritate stranie pentru noi, ciuma, hoţiile, privilegiile, nesimţirea, minciuna peste bord? Credeţi că mîine-poimîine, la toamnă, va veni un prinţ pe cal alb să dea de pămînt cu ei şi să ne scoată din ţarcul pe care ni l-au rezervat? Credeţi că prinţul ăla frumos, deştept, iscusit, vrăjitor, va avea după el o gardă de nădejde – de uninominali geniali şi îndureraţi, desigur – care să-şi dea cămaşa, să ne spună duios “Dragi români!…” şi să verse lacrimi de sînge pentru noi amărăştenii, cauză aproape pierdută ?
Nu ştiu, eu unul aş cam începe să mă… dezinfectez de toate gîndurile sau întrebările astea, de telecomandă, de statul ăsta, de legenda mămăligii explozive şi de încă o listă a ruşinii lor… Nu prea mai am timp să fiu nici măcar sceptic sau pesimist… de serviciu…

P.S: “Barroso se teme că Europa ar putea reveni la nivelul anilor ’30″, potrivit EUObserver… Interesant.
Iar nişte… englezi spun că va fi nevoie, în România, de mult mai mult decât o plata pentru preţul pentru ineficienţa notorie şi corupţia din cadrul Guvernului pentru a schimba o cultură de nepotism, clientelism şi scandaluri privind licitaţii publice…

Servus, Blogolume!
N-aş vrea să vă contaminez. Pingul meu de azi poate fi contagios… Mă-nclin şi vă trimit o muzichie! Toate cele bune!

L-am întîlnit pe Mitică… Prostraţie

Un post-scriptum al editorialului lui Andrei Pleşu din Dilema Veche, “Note berlineze” îmi potenţează şi pe mai departe indispoziţia la scris. Privind împrejur aş fi vorbit şi eu despre aceeaşi stare, probabil însă mult mai pe lung şi mai neinspirat. Nu mai încerc deocamdată să-mi explic nimic totul fiind atît de previzibil. Iată ce şi cum scrie Andrei Pleşu: “5 iunie 2010. E criză peste tot: din Grecia pînă la Berlin. La noi, lucrurile par să aibă, în plus, un nimb de perplexitate. Ezităm între probleme care ne vin din exterior şi pe care le tratăm drept fatalităţi de nedezbătut şi probleme care ne vin din interior, pe care le tratăm drept blocaje de nerezolvat. Trăim între „asta-i situaţia!“ şi „nu se poate face nimic!“. Şi avem, astfel, ocazia – rară – de a-l întîlni pe Mitică în stare de stupoare depresivă.” Cred că prostraţia mea se explică, iată, prin această stare depresivă. Da, l-am întîlnit, iremediabil şi impardonabil pe Mitică!

P.S. Din cînd în cînd mai citesc de pe… urmele genunchiului lumii. Uite, acum un an în nota “Bun venit în recesiune, domnule Preşedinte!” spuneam astfel: “Domnule Băsescu, bine aţi venit în Recesiune! Bine aţi venit în ţara în care noi, talpa ţării, trăim de multişor! Ne bucurăm că aţi aflat de existenţa Recesiunii şi poate şi de existenţele noastre, a ăstora fără fiţe şi fără bani la ciorap. Şi cum nu sunteţi în stare să faceţi împotriva crizei nici măcar cît o mînă de blonde letone, am îndrăzni să vă sugerăm noi, ăştia mulţi, drumul de urmat: fie-vă mare mila, luaţi-vă Guvernul cu bocceluţa-i cu tot, şi duuuuceţi-vă acolo unde vă e locul! Poate unde unde o înţărcat mutu’ iapa sau în… Second Life, că tot e la modă, să nu vă deranjeze nimeni. E loc destul acolo şi se fac şi bani frumoşi, fără teamă. Ba e loc şi de amor! Nu o să vă întrebe nimeni de sănătate! E aproape ca în… Dorobanţi, dacă vreţi! Veţi putea chiar vărsa o lacrimă, dacă vreţi! Că în Real Life… e tot mai greu şi de necrezut. “…
Ei bine, înţelegi, cred, acum cam ce am vrut să spun…
Toate cele bune!

Servus, Blogolume!
Cony a găsit nişte flyere la metrou… Şi eu cred că acest soi de marketing e inutil. La cît de populare sunt asta-mi dă măsura lipsei noastre de imaginaţie Gabriela spune frumos într-o poveste: în viaţă lucrurile nu sunt niciodată “aranjate” Plutonierul-major Onici ştie cum vine treaba cu vremea frumoasă pe arşiţa asta… I-a spus-o şi unchiului Vania, ca şi cum ar mai fi fost nevoie! Mircea se gîndeşte la o anume aritmetică. Aş vrea şi eu să mai cred că mai contează…  Cati subliniază cazul judecătorului Florin Niţă din Brăila. Un caz singular…  Karla mă ţine la curent cu normalitatea de dincolo de bastidele albe… Alta, desigur, decît aceea care a ţintuit-o, pasager sper!, în pat… Sper că eşti bine, Karla… Cristian vorbeşte cu tîlc despre o amintire cu un urs… Lollita îmi dă de găndit… altfel… Ştefan, cu umoru-i şi ironia fine, explică de unde şi pînă unde şi cum vine treaba cu un… cavou La Ticke găsesc pulsul Oraşului, sau al unui… oarecare oraş…

P.P.S. – Au fost, în vremea din urmă, cîteva seri mirabile cu… muzici, prin realităţile… înconjurătoare. Starea, senzaţiile acelea m-au adus astfel la… unul dintre granzi: Serge Reggiani…

Oarece tristeţe…

Se prăvălesc peste noi cascade de ştiri grozave: cea mai gravă criză a României de 60 de ani încoace; spectrul incapacităţii de plată bate la uşă; de la iarnă, în ciuda tuturor tăierilor şi creşterilor de taxe, tot va trebui să ne împrumutăm şi e posibil ca nimeni să nu mai fie dispus să ne dea bani; românii mor cu zile la uşa cabinetelor medicale fiindcă sistemul sanitar este în colaps; bătrînii sau cei în prag de pensie nu mai pot decît să spere la o brumă de ajutor, înaintea gîndului sinuciderii; tinerii speră să găsească o destinaţie spre care să fugă din ţară; copiilor li se sacrifică dintr-o lovitură copilăria…
Ăsta e tabloul zămislit de nişte minţi bolnave şi impotente pentru o ţară. Minţile iubiţilor, aleşilor, iscusiţilor conducători. “O ţară”… substantiv descărnat, devenit în cîţiva ani stafie fără conţinut, teritoriu uscat pînă şi de sensul lacrimilor. Minciuna a devenit astăzi marele adevăr al zilei. Se vorbeşte încă despre solidaritate în criză (eternizatul pretext), despre asumări şi moţiuni, despre alegeri anticipate, despre greva generală şi despre revoluţie, dar toate astea-mi sună doar a prohod însoţit de o fanfară bezmetică. De ce? În tot acest tablou eu nu văd finalitatea, fiindcă, iată, constat că un alt cuvînt, adjectiv de data asta, ne-a fost extirpat: “viitorul”, certitudinile…
Ok, o să cadă guvernul, dacă nu acum, la toamnă, după şi mai multe grozăvii… Şi? Poate cineva o să-l suspende şi pe preşedinte, după alte cîteva luni de haos… Şi?…
Supravieţuind acestor etape ce vom avea noi de ales? Vom fi în stare să o luăm de la zero, chit că ogoarele vor fi fost pîrjolite şi fîntînile otrăvite?… (Pîrjolire şi otrăvire ca premisă… fericită aici în ideea că mai bine ridici o casă din temelii decît să-i repari streşinile, obloanele, temeliile…) Noi, acum şi aici şi nu copiii noştri, mîine, fiindcă e foarte posibil ca ei să fie în stare, privind în urmă nici cu ură şi nici cu mînie, compătimindu-ne doar cu oarece tristeţe…

Servus, Blogolume!
Tavi Pelin găseşte cum i se pregăteşte coktail-ul cu referendumul prim-preşedintelui de partid şi de stat. Dumitru Agachi mă ridică pe înălţimi… gotice. Gabriela răspunde cîtorva întrebări… geniale. O fărîmă, încă, de umor… Dangăte prelungi şi tandre, la Andi… Vania dă pe mîna Proniei nişte parole ale blogosferei portocalii… Cristian ne ţine în suspans… Povestea geamantanului are, încă, un final imprevizibil… Teo mă îndeamnă să aleg dintre nopţile străinilor… Îl prefer pe Frank Sinatra… La Virtualkid găsesc un requiem. Fiecare îl avem pe al nostru… toate par la fel… Meşterul Manole o spune simplu: orănduielile trebuie schimbate, după o vorbă de-a lui Bălcescu…  Bălcescu… Ceva ne lipseşte…
Toate cele bune!

P.S. – Pesimist fiind azi, merge ceva… vesel de la ruşi…