Foc de voie. Luneta poetului

Îmi place cum scrie Cărtărescu, chit că este scriitorul preferat al Preşedintelui. Îmi place de mult, dinainte ca Preşedintele să fi auzit de el. Aşa că îi acord circumstanţe atenunate şi îl citesc, îi caut editorialele mai departe. Uneori, recunosc, tind să devin răutăcios şi aş fi tentat să îi taxez unele… nerozii privind realitatea. Şi chiar fiind convins că opinia mea nu cîntăreşte într-atît încît să supere, continui să mă cenzurez. În cazul de faţă, respect înainte de toate Poetul, scriitorul, profesorul, dincolo de circumstanţa amintită a “întîlnirii” noastre de mai de mult… În fine, nu ştiu de ce mă simţeam dator să explic asta vorbind în definitiv de nişte… divergenţe politice care ar trebui să nu ducă la ştiu eu ce pricini… De fapt, cred că nici nu duc… În fine, vreau să zic – am mai scris pe aici în contextul ăsta… – că de data asta, în sfîrşit sînt de acord cu părţi din editorialul lui Mircea Cărtărescu de azi, din EVZ: “Sunt sătul de vorbe”. Şi citez din plin:
„Aici am ajuns, de fapt aici am fost întotdeauna. În momentul de faţă o modificare de Constituţie este o tichie de mărgăritar. Nu mă interesează. Atâta vreme cât n-am şosele, nu mă interesează o revizuire a Constituţiei. Câtă vreme n-am justiţie, câtă vreme n-am o guvernare coerentă, câtă vreme mă omorâţi cu zile în spitale, câtă vreme îmi imbecilizaţi copiii cu şcoala şi televizorul, câtă vreme n-am siguranţa unui loc de muncă, nu vreau să ştiu de nu ştiu ce schimbări a nu ştiu ce paragrafe.(…)
În ceea ce mă priveşte, sunt sătul de vorbe. N-am garanţia că lucrurile vor merge mai bine cu o Constituţie mai bună, acolo unde respectul legilor nu este a doua natură a cetăţeanului. Ne-am compromis cei câţiva ani precedenţi de relativă ascensiune cu lupte politicianiste fără precedent şi fără noimă. Criza ne-a deschis ochii şi ne-a trezit din nebunia politică de până acum. Căci din imensa încrâncenare dintre preşedinte şi moguli, care a-mpărţit România în două, a produs divorţuri şi rupturi între prieteni, n-au ieşit până la urmă decât sărăcia şi disperarea noastră actuale.(…)
Aş vrea ca Emil Boc să înţeleagă că nu poţi, în aceeaşi săptămână, să anunţi şi renunţarea la construirea de şosele, şi revizuirea Constituţiei. Că nu poţi trăi din împrumuturi şi în acelaşi timp să te preocupe subtile probleme politologice. Aş vrea să-i fie clar că treaba lui, în acest moment, este să evite colapsul economic şi social al României prin măsuri pragmatice, nu politicianiste. Câtă vreme nu reuşeşte aici, nu va reuşi nici în altă parte.”
Da, aşa e… Însă vedeţi, poetul îl “aranjează” doar pe Boc şi zice că încrîncenarea dintre moguli şi preşedinte ar fi dus la ruperea României în două! Apoi bate şaua… crizei! Ei bine, eu cred că altceva a împărţit ţara în două! Apoi, observînd chiar o undă de grijă faţă de prim-preşedintele de partid şi de stat în rîndurile poetului nu pot decît să bănuiesc că s-a dat… liber la… ţinta piept Boc!

Servus, Blogolume!

Dispecerul îmi oferă o… piatră de încercare. De cîntărit normalitatea noastră. Sau a mea?
Gabriela îmi aminteşte de un mare actor de care m-am cam îndepărtat: Jim Carrey
Cati îmi trimite gîndurile la pădurile pierdute. Le resimt, chiar dacă ele mai sunt încă aici… Paradox.
Link-Ping mă premiază. Încă de două ori… Mulţumesc şi dau mai departe blogolumii!