Ziua asta de sfîrşit de martie (asemeni şi uneia de decembrie, ce-i drept) îmi este cea mai frumoasă şi uşoară pentru cuvinte. Nu pot explica de ce este aşa, de ce asta şi nu alta… Ştiu însă de ce o aştept mereu ca pe o uşurare. Poate, fiindcă azi, ele, cuvintele îşi fac singure treaba şi nu mă supun niciunei cazne… De altfel, am mai spus asta aici, aici, aici şi aici şi am să o mai spun cred… Pardon, nu eu, ele cuvintele, ele o spun… Eu, eventual, rămîn doar pagina de hîrtie pe care ele, singure, se scriu…
Linişte
Un nu ştiu ce în seara aceea era,
plopii îmi păreau piroane în palme de Isus
şi se făcea că în tăcere piatra ne cînta
un tril de sus, de foarte sus.
Stam blînd şi fără de gîndire,
doi ochi n-aveam, ci două inime aveam
şi trupuri multe-n nesfîrşire,
ah, traversîndu-le, le şi pierdeam.
Căzu pe mine un cuvînt mai greu decît o cruce,
v-am zis de mult: nu am mormînt,
nici unde să-l pot duce.
Stau blînd şi fără de visare
şi vast şi mult sărat,
cum orizontul peste mare
este coroană de-mpărat.
De dor
Nimic nu este mai frumos pe puţina noastră viaţă
decît femeia cea gravidă de mine
sau decît femeia cea îndrăgostită de tatăl meu
care se gîndeşte la naşterea mea ca la o bucurie,
iar nu ca la un chin sălbatec.
Mama mea m-a născut din dragoste de tatăl meu,
din lipsă de fotografii de epocă
şi ca să-l poată ţine minte,
căci trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte,
ci numai soldaţi morţi prin războaie.
Mi-aduc aminte că, pe cînd eram copil,
de dor de taică-meu plecat în războaie
maică-mea imediat de după lacrimi şi de după ploaie
mă-nvăţa curcubeul cum se-ndoaie
şi v-aş spune ce mi-a zis ea,
dar maică-mea m-a mai învăţat că oricui să-i cer ceva
dacă-l învăţ curcubeul cum se-ndoaie
de după lacrimi şi de după ploaie.
Hei, daţi ceva, dă cineva ceva?
(din Nichita Stănescu – Fiziologia poeziei, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)
Superb! Despre Nichita nu are rost sa glasuim prea mult, se cere doar cetit.
Intr-o zi ca aceasta adu-ti aminte si de “al doilea genunchi”..:)
Plecăciune!
Printre primele gânduri de azi, pardon, ieri dimineaţă, la trezire, a fost şi cel “mâine e ziua lui Nichita”. 77 de ani.
Ţi-am aşteptat postarea, Flavius. Mulţumesc.
la multi ani, “batrane” !
pun stele, rîd şi plîng(soare unui ochi, ploaie caldă celuilalt)din veghea ierbii, ochilor lui, primăvărând necuvinte uitate şi reînvăţate cu vocea lui. ţinută în braţe şi legănată blînd
-Nechite, tu dormi?
-Nechito, trezie-n repirări…
încă plîngînd?
Buna Flavius! Desi acu ceva timp iti spuneam ca o sa am nevoie de multa vreme ca sa “imi fac un dram de curaj” sa comentez la tine pe blog, la Nichita n-am mai rezistat. Deocamdata nu spun nimic, doar ca imi place la nebunie poezia lui. Pe data viitoare? Nu promit, sa vad cum o sa mai stau cu curajul
Seara buna!
Cand deschizi una dinm cartile lui Nichita, e ca si cum te-ai pregati sa intri in altarul creatiei, cu sfiala si voluptatea comuniunii sacre cu creatia. Cu siguranta, pasesti pe varful picioarelor.
ai inventat cuvintele
sau nu…greşit!
ele s-au născut odată cu tine
ghemuite în cuvântul, cuvântului tău
stăteau în genunchi pe hârtie şi plângeau Nichita,
plângeau cu tine
câteodată se ridicau sus, sus şi făceau rotocoale pe ceruri
demult dispărute şi renăscute
odată cu tine Nichita
da…ai dat toate sensurile posibile cuvintelor,
iar nouă poeţilor
ne-ai lăsat sărăcia cuvintelor
celor născuţi după tine
ce cuvânt să îmbrac eu în iubire, iar tu să nu-l fi îmbrăcat şi dezbrăcat deja de toate sensurile?
ce cuvânt să îngenunchez eu în deznădejde, iar tu să nu-l fi îngenuncheat deja până în măduva oricărei trăiri???
cum spuneam, cuvintele s-au rescris odată cu tine
au murit, au reânviat şi s-au reinventat
te-ai născut sub o stea norocoasă sau mai bine spus stelele s-au născut sub universul tău
ghemuite în cuvântul, cuvântului tău
stăteau în genunchi pe hârtie şi plângeau Nichita,
plângeau cu tine într-o zi de martie frumoasă
Pingback: Elefănţica Teo vrea deputăţie… « Dispecer Blogosferă
Pingback: “Trebuie să ne temem de fericire dacă vrem să atingem înălţimilie din noi ?” | Raza mea de soare
nici eu nu l-am putut uita! ar fi împlinit 77 de ani…
Pingback: DE-ALE CHEFLIILOR – ÎNAINTE DE-NVIERE… «
Nu pot sa nu ma intreb cum ar fi fost daca “soldatul mar-sa lu-ia” pana la aceasta varsta.
Am trimis urmatorul comentariu pe blogul lui Vania:
“Draga Vania,
Trec peste toate insultele pe care mi le-ai adus pana acum si iti raspund (sper sa nu fi fost bagat la spam). Fac acest lucru doar pentru cei care ar putea banui ca ma ascund ca o gaina idioata. Nu stiu despre ce bani vorbesti, nu am nici o idee cum functioneaza rahatul ala de ZeList si daca unii sau altii castiga din asa ceva.
Eu pur si simplu mi-am reorganizat blogul. Atat, nimic mai mult. Nu am obiceiul sa gandesc subversiv, scriu exact ce gandesc si cum gandesc.
Blogul este pentru mine un mijloc de a oferi si altora ceea ce pot sa fac eu. Nimic mai mult draga Vania. Eu nu insult. Dar pot sa nu mai respect. Si in ceea ce te priveste am inceput sa o fac. Sunt curios daca publici comentariul.
Inca ceva, cu permisiunea ta: am sters din blogroll-ul meu doar persoanele care m-au exclus in urma alcatuirii paginii separate…”
Sunt inca la moderare…
Flavius, imi cer scuze dar si din offtopic se pot intelege multe…
Pingback: Poze si felicitari de Pasti « my heart to your heart
Pingback: PASTE FERICIT! « Michaelas Blog
Pingback: O dictatură pe zi… « Dispecer Blogosferă
Sarbatori frumoase, Flavius!
Pingback: No Băsescu Day… « Dispecer Blogosferă
Draga Flavius,
îti doresc un Paste fericiT! Lumina învierii Domnului sa te gaseasca alaturi de cei dragi, sa-ti aduca pace si bucurie în suflet si în casa!
Azi abia am citit postarea aceasta. Primesc poeziile lui Nichita ca pe un dar de Înviere. Mulţumesc, Flavius-cel-atât-de-poet!