Déjà vu. Cu păpuşi

Ieri am fost la Teatrul de păpuşi. La “Arlechino”, aici în Braşov. Păpuşile şi actorii de pe scena aia mică, obişnuita înghesuială din sală, febrila căutare a unui loc liber, atmosfera “ruptă de lume” şi poveştile, multe dintre ele aproape pentru oameni mari, fac parte din tabieturile noastre duminicale. Pentru Ina asta face parte din firesc, pentru mine este aproape o terapie. Cei ce trec pe acolo ştiu asta. Teatrul de păpuşi este unul dintre puţine locuri (toate, cred eu, din cultură) unde mai este posibil, pentru o oră, jocul şi fruntea… dezgîndurată. Desigur, copiii adunaţi acolo fac totul posibil, fiindcă spectacolul nu este doar pe scîndură ci şi în sală. Eu unul privesc cînd spre scenă cînd spre chipurile copiilor cufundaţi în fotoliile galbene şi pufoase ale teatrului… Spectacolul e mirabil şi l-aş recomanda oricui. Duminică am văzut “Motanul încălţat”, o premieră, poate cea mai reuşită piesă a acestui an. Nu am de gînd să-i fac vreo cronichetă, însă vă voi povesti doar o scenă. Motanul bate la intrarea în sala tronului: “cioc, cioc, cioc!”. La care pajul încoronatului strigă: “La rege ajungi numai dacă baţi Boc, Boc, Boc, nu cioc, cioc, cioc!” Evident, audienţa matură a izbucnit în aplauze! Probabil cei mici nu au înţeles de ce… În momentul ăla mi-am amintit de rezistenţa şi şopîrlele care acum vreo douăzeci de ani făceau deliciul publicului prin sălile de teatru ale unei Românii paralizate de dictatură… Un mic şi nevinovat déjà vu, la Teatrul de păpuşi “Arlechino”.