Cuvinte care mă scriu. De Nichita…

Ziua asta de sfîrşit de martie (asemeni şi uneia de decembrie, ce-i drept) îmi este cea mai frumoasă şi uşoară pentru cuvinte. Nu pot explica de ce este aşa, de ce asta şi nu alta… Ştiu însă de ce o aştept mereu ca pe o uşurare. Poate, fiindcă azi, ele, cuvintele îşi fac singure treaba şi nu mă supun niciunei cazne… De altfel, am mai spus asta aici, aici, aici şi aici şi am să o mai spun cred… Pardon, nu eu, ele cuvintele, ele o spun… Eu, eventual, rămîn doar pagina de hîrtie pe care ele, singure, se scriu…

Nichita Stănescu

Linişte

Un nu ştiu ce în seara aceea era,
plopii îmi păreau piroane în palme de Isus
şi se făcea că în tăcere piatra ne cînta
un tril de sus, de foarte sus.

Stam blînd şi fără de gîndire,
doi ochi n-aveam, ci două inime aveam
şi trupuri multe-n nesfîrşire,
ah, traversîndu-le, le şi pierdeam.

Căzu pe mine un cuvînt mai greu decît o cruce,
v-am zis de mult: nu am mormînt,
nici unde să-l pot duce.

Stau blînd şi fără de visare
şi vast şi mult sărat,
cum orizontul peste mare
este coroană de-mpărat.

De dor

Nimic nu este mai frumos pe puţina noastră viaţă
decît femeia cea gravidă de mine
sau decît femeia cea îndrăgostită de tatăl meu
care se gîndeşte la naşterea mea ca la o bucurie,
iar nu ca la un chin sălbatec.
Mama mea m-a născut din dragoste de tatăl meu,
din lipsă de fotografii de epocă
şi ca să-l poată ţine minte,
căci trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte,
ci numai soldaţi morţi prin războaie.
Mi-aduc aminte că, pe cînd eram copil,
de dor de taică-meu plecat în războaie
maică-mea imediat de după lacrimi şi de după ploaie
mă-nvăţa curcubeul cum se-ndoaie
şi v-aş spune ce mi-a zis ea,
dar maică-mea m-a mai învăţat că oricui să-i cer ceva
dacă-l învăţ curcubeul cum se-ndoaie
de după lacrimi şi de după ploaie.
Hei, daţi ceva, dă cineva ceva?

(din Nichita Stănescu – Fiziologia poeziei, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)

De ce trebuie să ne supunem? Flama violetă!

Preşedintele Băsescu diagnostichează: învăţămîntul este bolnav, medicii români tratează după ureche fiind slab pregătiţi… Desigur, nu toţi, doar o parte dintre ei . O spune în aşa fel încît poporul să priceapă, o dată pentru totdeauna, că aşa nu se mai poate, că “reforma statului” propovăduită de dînsul trebuie înghiţită aşa cum este, cu ochii închişi. Cînd Băsescu devine vocal ne gîndim că urmează ceva, că ne pregăteşte ceva şi înţelegem şi că voia sa nu se poate împiedica în nişte voci, opinii sau asociaţii. Preşedintele girează noua lege a învăţămîntului cu numele său, iar acesta este un mic semn al planului prezidenţial ca la sfîrşitul aventurii în Cotroceni să-şi fi lăsat amprenta pe actele fundamentale ale acestui stat: Constituţia, legile fundamentale reformate, pietrele mutate din locul lor… Probabil i-ar surîde gîndul ca peste douăzeci de ani să se vorbească încă despre… “legile lu’ Băsescu”. Aici, cred eu, bat valurile orgoliosului nostru şef de…  stat. Şi bat, evident, prost, în devălmăşie şi precipitat. Văd că Băsescu nu prea are răbdare, sau chiar apărat fiind de flama violetă, ştie că nu are atîta timp cît şi-ar dori… Interesu-i de prea-mărire, dorinţa-i suverană de a poza în descălecător nu au cum să se opintească în nişte amănunte evidente: sistemele jalnice, guvernate de armata de incompetenţi care-i aştern chiar lui la picioare hectare de covoare şi flori portocalii. Ba dimpotrivă, amănuntele astea îi vin pînă la urmă mănuşă în… colateralele şi stupidele jocuri manipulatorii în faţa unei asistenţe bolnave de lehamite sau imbecilizate.
Aşadar, educaţia, sănătatea nu sunt bune de nimic pentru domnul Preşedinte. Pînă la urmă nu ştiu ce se mai ridică în ţara asta la nivelul exigenţelor domnului Preşedinte. Nu ştiu dacă nu cumva, cum spunea distinsul profesor Andrei Marga – în seara asta la emisiunea lui Mihai Gâdea – poporul ăsta, cu totul, se mai ridică, pînă la urmă, la înălţimea valorii lui Băsescu!

Da, avem un preşedinte mult prea bun, nemeritat de bun… şi în nemernicia noastră trebuie să pricepem că supunerea la reforme este o binefacere pentru care vom mulţumi mai tîrziu… Cum ar trebui să mulţumim chiar şi în clipa în care vom fi executaţi… silit (nu, nu mă gîndesc la pedeapsa capitală!) fiindcă am îndrăznit vreodată să nu ne plătim taxele şi impozitele! Cum adică, să beneficiem de reforme fără să plătim, să nesocotim voinţa Lui, a Prim-Preşedintelui de Partid şi de Stat?

P.S. – Mai sînt 4 zile pînă la No Băsescu Day! Şi după?!… Mai vedem noi!

Am văzut Omul… Cerere şi ofertă

Intrăm în Săptămîna Mare, în Săptămîna Patimilor. Şi mereu în momentul ăsta mă întreb: cum arată pentru mine această intrare, dacă am pregătit-o în vreun fel sau dacă, nu cumva, e doar un altfel de peisaj, ceva mai colorat în care pătrund, mai plin de aşteptări decît de… oferte, faţă de celelalte prin care trec în fiecare din săptămînile obişnuite… Cred că din moment ce nu am încă un răspuns, înseamnă că niciodată la sfîrşitul acestei săptămîni nu am stat să privesc în urmă să văd cum a fost sau…  Aşadar…  nimic memorabil? Nicio schimbare de atitudine? Asta ar însemna că?… Uite, după Înviere, de data asta, voi privi în urmă şi voi nota, sincer: cît a fost ofertă şi cît aşteptare? Şi dacă, nu cumva, în toate a fost mereu ipocrizie.
Începe Săptămîna Patimilor şi, nu ştiu de ce, îmi amintesc de o poezie de-a lui Carl Sandburg (unul din cei cîţiva poeţi americani la care ţin)…

Carl Sandburg
Omul, vînătorul de om

Am văzut Omul, vînătorul de om,
Vînînd cu o torţă într-o mînă,
Cu o canistră de benzină în alta,
Vînînd cu puşti, cu frînghii, cu lanţuri.

Am ascultat
Şi un zbieret a răsunat,
Zbieretul Omului, al vînătorului de om:
Te prind eu, acum, lepădătură!

Am ascultat mai tîrziu.
Zbieretul a răsunat din nou:
Omoară-l! Omoară-l! lep…b…tură…!

În dimineaţa următoare, soarele a văzut
Două capete de ceva, o spinare fumegîndă
Şi un avertisment pe lemn carbonizat:
Ei, bine, l-am prins,
l…b…pt…ură…!

(Traducerea: George Macovescu)

P.S. – Muzichia: Jean Ferrat, pe versurile lui Louis Aragon…

Vremuri cu clopot. Vremuri cu Facebook…

Braşovul se pregăteşte să tragă clopotul din turn. Din turnul Casei Sfatului. După mai bine de 50 de ani de muţenie, aşa cum mai scriam şi aici (ceva mai inspirat) se mai întîmplă ceva, iată, în Braşov… O firavă, dar inspirată, încercare de revenire la cele ce ne aparţin, la cele normale… La acest cuvînt, devenit de lemn: normalitate. Clopotul o să bată de duminică, din jumătate în jumătate de oră, acompaniat de la cîteva sute de metri de cel ştiut, al Bisericii Negre. O recuperare pentru care mă bucur nespus dar nu mă iluzionez că ar putea aduce şi mai multe din vremurile acestui clopot. Bătrînul clopot nu va sparge liniştea sau moţăiala vreunui iscusit meşteşugar şi nici nu le va aminti de tabieturile burgheze unor negustori gata să tragă obloanele pentru o oră numai bună să-şi soarbă cafeluţele… Nu ştiu cîţi din noi vom auzi clar acest clopot, de duminică încolo. Cred mai curînd că el renaşte în aşteptarea generaţiei următoare de braşoveni relaxaţi… Pentru noi, cei de azi, el va exista, bănuiesc, cel mult ca pretext pentru ceremonii de amăgire a crizei, cu plan de marketing, şi asta de vreo două ori pe an… sau mai vîrtos în preajma cine ştie căror alegeri…
Astăzi nişte caleşti trase de cai au încercat betonul tare din jurul Pieţei Sfatului. Frumos l-au încercat… Aş vrea să cred şi că voi întîlni asemenea caleşti în fiecare zi, ca într-o mică Vienă… Aş îndrăzni însă prea mult să sper că toate astea nu se vor retrage cel mult într-un orăşel din… Facebook.
Apropo, m-a pus pe gînduri editorialul lui Răzvan Exarhu din Evz… şi, cu toate astea, iată, acum mă grăbesc şi eu să mai plantez cîteva roşii în iluzoria-mi, virtuala-mi fermă de 76785 de puncte…

M-am predat. Beneficii

Împovărat de greaua, capitala, misie de salvator al naţiei române, desigur alături de prim-preşedintele de partid şi de stat, premierul Boc dixit: “Acum, eu trebuie să fiu sindicalistul celor 22 de milioane de români, să ma gândesc la ceea ce este bine pentru noi toţi.” Eu unul mă declar satisfăcut, dezarmat dar împăcat că mi s-a luat o povară de pe umeri: privesc cu încredere spre viitorul luminos şi ignor cu stoicism prezentul. Mă abandonez beneficiilor sacrificiului suprem al cugetătorului şi reformatorului nostru prim-ministru cu o ultimă revelaţie: am greşit, mintea mea este inutilă, o declar nulă!

P.S. Clapton, indiferent de restul…

Gînduri troiene. Scanări

Toată seara am pîndit după viruşi asistînd la îndelunga scanare a computerului meu. Am găsit vreo doi cai troieni pe care i-am aruncat la coş, după ce, inutil am încercat, în urma unor sumare interogatorii, să le aflu scopul şi durata vizitei… Nu ştiu şi dacă operaţiunea va fi avut vreun efect. Poate erau doar nişte… gînduri troiene… Voi afla peste scurt timp, cînd voi da un restart aparatului. Dacă Alzheimerul cumputericesc se va fi vindecat înseamnă că crunta bătălie nu a fost degeaba… Ah da, uitasem să vă spun: de cîteva zile, în fiecare dimineaţă la repornire unealta asta a meşteşugurilor mele virtualo-dependento-blogheristice este precum un nou născut. Virgină, curată, fără urmă de vreo anterioară folosire. E ca şi cum, peste noapte, cineva, ceva i-ar şterge memoria. În fiecare dimineaţă, calculatorul meu se trezeşte buimac fără să recunoască ceva din ce am “produs” împreună cu cîteva ore înainte. E adevărat, mă întreb însă şi dacă nu cumva nu memoria lui ar fi cea afectată ci a mea?… Poate eu sunt cel cu ochii şi gîndurile spălate… Cel uitător. E adevărat însă, din cîte ţin minte ACUM, şi eu am fost scanat de cîteva ori, din cap pînă-n picioare: prin nişte aeroporturi, pe la intrarea în nişte tribunale, prin nişte cabinete medicale… Ba mi-a fost scanat chiar şi actul de identitate… de cîteva ori… Şi… Hmmm… unde-i norocu’ ăla?! Dar, poate, vă spun mîine… Dacă nu, înseamnă că voi fi uitat!
Servus! Toate cele bune!