Cuiul lumii şi Efectul Puric. Placebo

În “Despre Omul Frumos” de Dan Puric, îmi plac amintirile de la început, “Ţărîna” şi “Bolovanul de rîu”, pagini care, înţeleg au făcut carieră, întîmplări pe care actorul, mimul, le foloseşte deseori în conferinţele sale. Frumuseţile evocate în “Ţărîna”, cel puţin, şi bucata aceea de sat din Nehoiu îmi amintesc de crîmpeie din copilăria mea. Probabil de aceea  cartea asta de o zi de weekend m-a prins. Mereu am fost de părere că o carte care “îşi face treaba” este aceea care te agaţă din primele pagini. Mai departe, interviuri, discursuri, reflexii, moşteniri. Amestecate. Mircea Vulcănescu, Socrate, Noica, Vasile Cel Mare, Aristotel, Apostolul Pavel…  Apoi, naţionalism, îndrăzneală, anticomunism, revoltă şi spectacol. Şi peste tot, România. Profundă. Tăcută. Sfîntă. Frumoasă. Ca un cui al lumii. Inteligent melanj. Ăsta e Puric, îmi zic, citind “Omul Frumos”. Dar la închiderea cărţii nedumerirea mea persită: “Totuşi cine este acest Dan Puric? Unde începe şi unde se termină Dan Puric?”. Din tot acest melanj inteligent ambalat, mie mi-a rămas în minte doar imaginea acelui bolovan împachetat în “România Liberă”, al bătrînicii care pleca în America la copii. “Bolovanul de rîu”, leacul de dor pentru România al băbuţei este memorabil. La fel, Nehoiul care-mi aminteşte de copilăria mea de peste dealuri. Înţeleg charisma lui Puric, ştiu că posedă un magnetism deosebit şi că umple sălile de spectacol, dar memorabile mie mi se par paginile despre care am vorbit. Dincolo de ele suspectez o reţetă culturală pentru un medicament fără substanţă. Aş crede că Dan Puric este mai curînd un soi de efect Placebo. Chiar sunt curios: cum vi se pare “Fenomenul Dan Puric”?

Dan Puric

“România este o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă ca şi cum am purta o haină veche. Deplinătatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de “vitejii” contemporani, încălecaţi pe caii iuţi ai lipsei de conştiinţă. Procesul de naţionalizare a identităţii româneşti s-a făcut la început sub şenilele de tanc comuniste, astăzi, prin răpiri de suflete, la cîntecele de sirenă al unei lumi fără contur. Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigîndu-le sirenelor: – Minţiţi! A fi român este o frumuseţe a lumii!”

(“Despre Omul Frumos”)

P.S. – Muzichia nu are nicio legătură… Asta, dacă mai era nevoie s-o spun