Cuiul lumii şi Efectul Puric. Placebo

În “Despre Omul Frumos” de Dan Puric, îmi plac amintirile de la început, “Ţărîna” şi “Bolovanul de rîu”, pagini care, înţeleg au făcut carieră, întîmplări pe care actorul, mimul, le foloseşte deseori în conferinţele sale. Frumuseţile evocate în “Ţărîna”, cel puţin, şi bucata aceea de sat din Nehoiu îmi amintesc de crîmpeie din copilăria mea. Probabil de aceea  cartea asta de o zi de weekend m-a prins. Mereu am fost de părere că o carte care “îşi face treaba” este aceea care te agaţă din primele pagini. Mai departe, interviuri, discursuri, reflexii, moşteniri. Amestecate. Mircea Vulcănescu, Socrate, Noica, Vasile Cel Mare, Aristotel, Apostolul Pavel…  Apoi, naţionalism, îndrăzneală, anticomunism, revoltă şi spectacol. Şi peste tot, România. Profundă. Tăcută. Sfîntă. Frumoasă. Ca un cui al lumii. Inteligent melanj. Ăsta e Puric, îmi zic, citind “Omul Frumos”. Dar la închiderea cărţii nedumerirea mea persită: “Totuşi cine este acest Dan Puric? Unde începe şi unde se termină Dan Puric?”. Din tot acest melanj inteligent ambalat, mie mi-a rămas în minte doar imaginea acelui bolovan împachetat în “România Liberă”, al bătrînicii care pleca în America la copii. “Bolovanul de rîu”, leacul de dor pentru România al băbuţei este memorabil. La fel, Nehoiul care-mi aminteşte de copilăria mea de peste dealuri. Înţeleg charisma lui Puric, ştiu că posedă un magnetism deosebit şi că umple sălile de spectacol, dar memorabile mie mi se par paginile despre care am vorbit. Dincolo de ele suspectez o reţetă culturală pentru un medicament fără substanţă. Aş crede că Dan Puric este mai curînd un soi de efect Placebo. Chiar sunt curios: cum vi se pare “Fenomenul Dan Puric”?

Dan Puric

“România este o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă ca şi cum am purta o haină veche. Deplinătatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de “vitejii” contemporani, încălecaţi pe caii iuţi ai lipsei de conştiinţă. Procesul de naţionalizare a identităţii româneşti s-a făcut la început sub şenilele de tanc comuniste, astăzi, prin răpiri de suflete, la cîntecele de sirenă al unei lumi fără contur. Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigîndu-le sirenelor: – Minţiţi! A fi român este o frumuseţe a lumii!”

(“Despre Omul Frumos”)

P.S. – Muzichia nu are nicio legătură… Asta, dacă mai era nevoie s-o spun

Cu genunchiul lumii prin… Blog de Blog

Se întîmplă lucruri mirabile în blogosferă. Iată că repet asta cu tot riscul de a mai produce un clişeu. Concursul doamnei Lucia Verona, prima ediţie a Blogului de blog a ajuns, iată, la final după deliberări istovitoare pentru juriu şi provocatoare de suspans – şi polemici, nu neapărat cordiale! – prin acest colţ de blogolume. Scriitoarea Lucia Verona, “dispeceră de informaţii şi opinii” aici în blogosferă, după cum scria Alex Ştefănescu, şi-a dus şi această misiune la capăt (ţinem minte şi Fără Canguri şi Premiile Lili) atrăgînd un… roi de bloggeri în jurul ei (a misiunii!:) ). Şi dincolo de toate inevitabilele parti-pris-uri stîrnite de această iniţiativă (fiindcă ne place să scornim orice, atunci cînd vedem că se petrece ceva…) eu unul văd în ea efortul comunicării şi al adunării la un loc şi nicidecum vreun altfel de jocuri de… trafic. Şi nu este puţin lucru astăzi să faci posibile comuniuni (nu în sens euharistic sau de club elitist!) şi să închizi… cercuri. E adevărat asta e mai lesnicios să se întîmple aici în blogolume decît “afară” dar asta nu reduce din… mirabilitatea ideii. Concursul Luciei Verona a adunat (desigur, prin puterea nominalizărilor, a votanţilor şi a juriului) o întreagă galerie de bloguri (şi bloggeri, mulţi străini unii de alţii) în ale căror lumi ai ce găsi şi care ajung să comunice între ele. Eu unul probabil altfel nu aş fi ajuns să “întîlnesc” cîteva pagini surprinzătoare.
Aş fi scris ceva de genul ăsta oricum, cu sau fără premiu, dar surpriza a făcut să mă văd şi eu pe acolo, premiat (la “Cel mai bun scriitor dintre bloggeri”), alături de Renata şi Ioan Usca, pentru nu ştiu ce… merite. Mă onorează vecinătăţile de la această gală – cu Cristian China-Birta (“Chinezu“) în postura de mare cîştigător -, mă surprinde mult categoria la care am fost “arondat”, şi cred că poziţia asta la mine ţine mai mult de baftă şi ar trebui să şi… ajung să confirm locul asta “în clasament” Cu siguranţă sunt mulţi alţi scriitori dovediţi printre bloggeri în faţa unuia ca mine care, doar zgîrii genunchiul lumii cu părerile-mi despre întîmplări neorînduite, într-un exerciţiu mai curînd jurnalier (sau jurnalistic)! Prin urmare mulţumesc juriului şi, încă o dată, prietenilor care m-au nominalizat şi aş fi curios să văd cum a arătat “împărţeala” voturilor . Ba ar fi interesantă chiar o statistică, dacă nu chiar un studiu socio(b)logic privind… resorturile care au dus la acestă configuraţie a Blogului de Blog 2009/2010 .
Da, se întîmplă lucruri mirabile prin colţul ăsta de blogosferă.

P.S. – Muzichia vine dintr-un gînd de… primăvară şi dintr-o nostalgie.

Întîmplare neîntîmplătoare. Blogolumea. Prieteni

N-am considerat niciodată ziua-mi de naştere ca pe vreun mare eveniment. Ca pe vreun prag cu tentă psihologică. Am sărbătorit mereu discret această zi, cu ai mei, şi cu cîţiva prieteni. Nu ţin minte să mă fi dus cu această ocazie la job,  încărcat cu platouri de prăjituri sau cu sticle de vin sub braţ… M-am bucurat mereu de cele cîteva telefoane, mereu aceleaşi, primite în aceste zile, de cele cîteva e-mailuri sau chiar de scrisori adevărate, de hîrtie. Şi cam atît.  Pur şi simplu. Asta mi-e firea şi, probabil, ţine şi de o anume educaţie… Asta nu înseamnă că de fiecare dată nu mi-am făcut cele cîteva evaluări pe care oricine, cred, şi le face după un an sau înaintea unui an nou. Nimic senzaţional în ele.
Astăzi a fost însă o zi altfel şi nu fiindcă am mai împlinit o vîrstă. Anul trecut ziceam că preferam să rămîn egoist cu această zi a mea. Aproape mi-a reuşit asta atunci Astăzi nu am mai putut încerca asta măcar. Din cauza blogolumii. Şi din cauza Facebook-ului. Cum n-am fost destul de atent încît să-mi ţin “la secret” ziua de naştere prin “reţele” m-am văzut asaltat de felicitări şi gînduri şi cuvinte pe care nu le pot suspecta deloc drept complezente. Zeci de mesaje de drag din partea a zeci de (aproape) necunoscuţi. Senzaţia e copleşitoare. Lumea aceasta e mai vie şi mai prezentă şi mai adevărată şi mai statornică decît aş fi crezut.
E adevărat, am provocat-o puţin, prin “metatextul” meu de ieri, dar am făcut-o ca semn al preţuirii mele pentru locurile şi oamenii (şi nu au fost toţi cei subliniaţi în text!) printre ale căror gînduri zăbovesc aproape zilnic. Şi am făcut-o şi pentru a suplini un pic din lipsa-mi de activitate susţinută (feedback, comentarii, lepşe, etc.) în acele locuri, împreună cu acei oameni… Nu, nu cred că provocarea respectivă a fost cauza “potopului” de gînduri şi cuvinte pe care le-am primit fără să le mai pot răspunde-n parte… E altceva. Şi sper ca asta să mi se confirme definitiv la un moment dat.
Singurul meu “comment” la cele primite a fost, este, acesta: “Servus, dragelor şi dragilor… Vă mulţumesc cu puţinele-mi cuvinte (şi) pentru această întîmplare… neîntîmplătoare…
Sunteţi extraordinari! P.S – uite de ce blogolumea e… altceva…”
Mă-nclin, prieteni!

Un tip de modă veche. Cravata mov

Era un tip de modă veche - asta în ciuda vîrstei, fiindcă oricine îi dădea cu cel puţin zece ani mai puţin. Nu s-ar fi votat niciodată singur şi nici nu ar fi angajat pe doi lei aplaudaci să-l perie, de exemplu. Era dintre naivii care credeau că nu se cade să vii şi să te aşezi fudul într-un fotoliu de la prezidiu fără să fi fost printre ăia care au bătut înainte măcar nişte cuie în scîndurile respectivului loc… În sfîrşit, de la credinţele astea i se trăgeau toate, era convins de asta: şi trădarea şi urmăririle şi ascultările şi batjocura. Acum bătea străzile la pas şi găsea în asta mici satisfacţii, împreună cu gîndurile primăverii înşelătoare. Şi ar fi vrut să ierte. Totul. Să nu mai dea vina pe nimeni şi nimic. “Uite casa asta n-am văzut-o niciodată. Şi cînd te gîndeşti că suntem vecini!“ Crescuseră multe în jur, iar aleiile şi copacii pe care se plimba odinioară i se păreau mici, prăfuite, triste. Se minuna recunoscînd bucuria acestor descoperiri. “Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, poate nu aş mai fi revăzut niciodată locurile astea” îşi zise încercînd, fără succes, să-şi amintească chipurile vecinilor. “Hmm… uite că se deşteaptă filozoful din mine“, se miră mai departe văzîndu-se atins de ispita vorbelor de duh… Ziua se lungise deja şi la preţ de cîteva ceasuri de umblat fără ţintă se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa scării unui bloc privind spre un petec de zăpadă, rămăşiţă a iernii. “Cred că aici stătea Maria, cred… Maria sau?…” Da, băncuţa era aceeaşi, vopsită doar altfel. Şi vegetaţia era mai îngrijită cîndva… Petrecuse multe ore aici cu fata aceea pe care o conducea seara acasă… O iubire, dintre primele… Acum nu voia să recunoască, dar începuse să uite tot mai tare, tot mai multe detalii – şi nu se gîndea la amintiri ci la întîmplări curente. Tot aşa, nu voia să recunoască durerea aia surdă din partea dreaptă şi amorţelile pe care le resimţea în mîna şi-n piciorul stîng… “Adevăru-i că nu-mi strica o pauză, o vacanţă. Obosisem, asta e… Cînd Excelenţa Sa mi-a spus că fac tot mai multe greşeli, că nu mai nimeresc nici măcar cuvintele, pe taste, că abia mi-am reamintit parola blogului i-am rîs în nas… Na, uite… avea dreptate! Sunt incoerent şi nici nu ştiu ce caut aici!” Se ridică şi porni spre casă, împăcat cu descoperirile acestei lungi plimbări. După ce o să-şi facă un ceai de sunătoare şi o să asculte ceva muzică veche, o să se bage în pat pînă la zece cum nu mai făcuse de ani buni… Apoi osteneala asta îi va provoca un somn adînc. Mîine avea să se ducă la Procuratură să depună plîngerea aia, o să treacă pe la Pensii să vadă cum vine treaba cu recalculările alea şi poate o să treacă şi pe la doctorul de familie. Poate… De asta nu era sigur niciodată. “Ah da, mîine-i şi ziua lui Victoraş!… Mda… prieten vechi… Să nu uit să-i iau o cravată mov… E ziua lui…” îşi zise, iuţind pasul spre casă…

Gînd de dezintoxicare

Acum ceva vreme, văzînd că tot umblu pe… calea trubadurilor, un amic mi-a atras atenţia asupra celor de la “Trei Parale“. Atunci am uitat îndemnul lui, acum însă, probabil înghiontit de un dor ascuţit de o… foaie verde am început să-i caut. Şi iată-i, cu muzichiile, dar şi cu pagina lor web. Iar din aproape-n aproape am dat şi de trupa “Anton Pann“, toţi umplîndu-mi seara cu ceva ce nu e deloc de trei parale, ceva ca un marş nupţial al primăverii ce stă să vină. Cît de veche le e muzica şi cît de românească şi cît de autentică şi că mai sunt şi alţii care fac asta, mă interesează mai puţin. Într-o perioadă sufocantă în care cuvintele zăngăne în gol, în care sensurile şi conversaţiile sunt de conjunctură, sau ascund ceva în chip de perdele de fum, importantă, cred eu, este dezintoxicarea. Este de încercat o dezintoxiare, iată, a muzicii şi ambianţelor… sonore care ne înconjoară. Există şi o dezintoxicare a cuvintelor… Apoi, poate că e posibilă şi o dezintoxicare a memoriei, a relaţiilor şi prieteniilor noastre, a gesturilor noastre obligatorii de zi cu zi, a fişei postului, a drumurilor şi vecinătăţilor noastre cotidiene, a blogolumii… Aşa mi-aş dori să întîmpin primăvara, dacă aş fi în stare, cu gîndul intrării la dezintoxicare… Gînd, mai curînd ateu, decît cel al postului mare, cu care ar putea fi asimilat… Apoi, nu-i aşa?, mîine-poimîine apar şi urzicile, leurda, spanacul…

Dulceaţă de trandafiri

Congresul PSD putea să fie unul dintre evenimentele mari ale anului politic 2010 din România. Dacă după acest congres cu piruete pe călcîie, cu manevre dubioase, muzici stridente, fluierături, huiduieli, fuste violete ridicate-n cap, urmăriri “securistice”, dosariade şi şantaje, ţara asta s-ar fi ales cu un partid de stînga. Aşa că nu văd “evenimentul” în cele petrecute în afara celui de televiziune, spectacolul a fost pe gustul animatorilor de talk-show. Într-o ţară divizată profund şi măcinată de crize formidabile, economice, sociale, morale, mie unul mi se părea firesc ca stînga să fie o soluţie şi să prezinte soluţii concrete. În acest moment, aşa cum arată acest PSD, nu poate fi o alternativă, în faţa partidului lui Traian Băsescu. Acest PSD cu această conducere (Geoană sau Ponta sunt totuna!) va rămîne, din păcate, unul timorat, complexat, în faţa portocaliilor şi probabil şi în faţa liberalilor. Singurul moment al zilei a fost cel al lui Ion Iliescu, politicianul, brandul, care aici, pentru a salva lucrurile, ar fi trebuit să aibă vreo zece ani mai puţin. Apoi, da, democraţie totală, vanghelisme, diaconisme, năstăsisme, baronsime, catindaţi cîţi nu cred că se vor încumeta în alte partide să intre la bătaie…

Urmează liberalii la show, cu o miză mai mică, aş zice, decît aceasta de la social-democraţi. Singurul lucru interesant din politica de azi mi se mai pare tăcerea lui Traian Băsescu. Şi dacă Băsescu e interesant şi cînd tace (şi aş zice că el va tăcea mult în acest ultim mandat, din fericire sau din nefericre!) cred că tabloul este definitiv pentru un viitor destul de lung încît să ne devină indiferent.

P.S. – După concluzia asta, pe care aş vrea să o văd răsturnată, mă simt mult mai atras de alte… voturi. De cele pentru Eurovision, de exemplu, fie şi pentru simplul motiv că sunt mai puţin dăunătoare, chiar dacă jocurile seamănă mult cu astea din politică. Dar despre Eurovision şi opţiunea mea, mai în zilele ce vor veni