Ultima defilare. Cu Obiectivu’ Paişpe

Se nimeriseră unul lîngă altul în faţa Arcului de Triumf.  Era o zi de iarnă, rece, uscată dar însorită. Cel ponosit, cu fîş verde şi cu şapca tricotată, tot verde, un şomer navetist în prag de pensie, venise cu trenul, cu noaptea-n cap… Celălalt, cu un palton lung, fin şi cu pantofii de lac lucitori, tocmai coborîse din limuzina cu escortă şi părea nedumerit că băieţii îl cam lăsaseră decoperit în mijlocul oamenilor. Bîţîiau acum amîndoi de frig aşteptînd nu’ş ce…
- Domnu’, domnu’, auzi?, îl abordă cel cu ciupilica verde pe cel de lîngă el…
- Ce-i mă?!
- N-ai o ţigare, că-mi arde buza de una de pe la Feteşti!
- N-am mă!
- Da’ auzi, ce-or fi lăsat ăştia ziua naţională acu’, pe frigu’ ăsta? Şi nu mai încep ăştia o dată sau le-o fi îngheţat şenilele?…
- Mai taci mă şi zi-mi nu mi-l-ai văzut pe unu’ mic cu ochelari şi pă una blondă încoţofenită şi cu tocuri, pe-aci?, întrebă chelu’ în timp ce căuta ca un viezure, cu privirea cîş, prin mulţime.
- Te pomeni că-ntrebi de aia, de….? Au trecut p-aci, prin faţă, da’ s-au dus, că nu-i băga nimeni în seamă, zise omu-n fîş cu un zîmbet larg ce-i lăsa să se vadă pauzele mari din dantură.
- Cum mă, unde s-au dus, că văd şi eu acu’ că la tribună-s alţii, vreo treisutedouăjdoi, dacă i-am numărat io bine… Ptiu, fir-ar, uite şi fo doi moguli acolo, aşa-i?
- Hă, hă, hă… aşa-i… da’ ia stai să te văd… tu oi fi… bătu-te-ar!, exclamă şomerul trăgîndu-şi şapca spre ceafă şi înghiţindu-şi vorbele… .
- Taci mă, să nu te audă careva!
- Da’ ce-i dom’ preşedinte de te-au lăsat ăştia de căruţă aici?
- Nişte trădători… nesimţiţii, m-au lăsat aci să mă vadă lumea, să o iau eu pe jos, să mă facă de ocară… Las’ că le arăt eu lor! Auzi bă, da’ tu cu cine votezi, bă?
- Cu matale, dom’ preşedinte, dacă dai şi tu o ţigare şi-un pol de-o bere!
- Na, ia de aici, şi îi dădu ultima ţigară din pachet… bombănind… Nici ţigări nu mai am… în dumnezeii şi cristoşii…
- Să trăiţi domnu’ preşedinte, vă rugăm să ne scuzaţi… da’ ne-a dat ăia de la bază prost coordonatele, staţi că vine acuma maşina să vă ia… îi strecură la ureche şoferul sepepist în costum apărut ca din senin…
- Ce coordonate, fir-eaţi ai dracului să fiţi…
- Staţi liniştit, domnu’ preşedinte… şi ni s-a dat ordin să vă întrebăm: ce preferaţi mai stăm pe-ai să vedeţi un elicopter, un tanc, ceva sau mergem la palat să vă luaţi bagaju’?
- Ce bagaj mă?!…
- Păi aşa ne-au zis: “Laşi un pic Obiectivu’ Paişpe printre oameni, că tot îi plac băile de mulţime şi dup-aia îl iei, mergi cu el să-şi ia geamantanele şi valea-n Mihăileanu cu el, să nu-l mai vedem pe aici!”
- Cum mă? Ticăloşii… Auzi bă, dă şi mie-un fum din ţigarea aia! Auzi bă ce mi-or făcut ăştiea! Acu, de ziua naţională, înainte de alegeri, să mă facă pe mine de ruşine! îi spuse răstit preşedintele amărîtului cu ciupilică. Tu-i mama lui de pumn şi de curea lată, cum nu mă lasă ei pe mine să le zic vreo două verde-n faţă!
- Deh… încercă şomerul în prag de pensie să spună ceva…
- Haideţi domnu’ mergem, că mai am să-l iau azi şi pe unu’ Iohan de la aeroport?!, întrebă sepepistul, evident nervos.
- Da’ nu-i constituţional, măi băiete! Ce mă umflaţi aşa cum vreţi voi? Ce-ţi permiţi tu să mă întrebi pe mine, nu răspund decît în faţa poporului!, ţipă preşedintele congestionat. Lăsaţi-mă să văd parada şi du-mă la Parlament! Încheind mai mult în gînd decît să-l audă cineva cu un: “Fir-ar a dracului… de blestemăţie, cu dezvăluirile lor cu tot!…”
- Ce paradă, dom-le, v-au copt-o ăştia, v-aţi trăit traiu’, v-aţi mîncat mălaiu’! îi şopti batjocoritor omul cu ciupilica verde… în vreme ce doi băieţi cu căşti în urechi îl luau pe sus pe preşedinte împingîndu-l spre maşina blindată, pe ritm de … Treceau batalioane române Carpaţi!
- Şi tuuu, trădătorule! Să-mi mai ceri tu vreo ţigară vreodată!, îi strigă Obiectivu’ ameninţînd cu pumnul strîns, prin geamul maşinii pornite-n trombă în direcţia opusă coloanei festive…
- Bine că nu mi-a fript şi-un cap în gură, nesimţitu’ naibii… Şi nici ţigări nu avea, sărăntocu’… îi spuse şomeru’ duduii interzise de lîngă el care asistase la toată scena…
- Ce te holbezi aşa, femeie afuristă? Parada dracului, că nici n-am văzut elecopterele şi-am şi îngheţat ca un rahat!… Las’ c-am auzit eu că asta a fost ultima, că la anu’ o s-o mute vara înapoi, de 23 august! Şi-auzi, să-l mai votez! Hmm… o să-l voteze bunica din mormînt, Doamne iartă-mă! îşi spuse ultimul cuvînt fostul navetist tîrşîindu-şi picioarele îngheţate spre  gura de metrou din Victoriei… în ritm de Deşteaptă-te Române…

P.S. – Am primit acest dialog, pe mail, pe surse. Şi, după cum se vede, întîmplarea petrecîndu-se… mîine, cu personaje absolut imaginare, e posibil ca totul să fie doar o intoxicare… sau fabulaţia unei minţi înfierbîntate!

Reţele de cuvinte. Poezie. Infrarealistul

Am căutat azi… poezii prin blogosferă. Ştiam că voi găsi, iar, ceva. Exerciţiul ăsta-mi prinde bine ori de cîte ori realitatea mi se pare insuficientă şi am mai scris despre asta cel puţin aici şi aici. Cred că am colindat prin o duzină de bloguri şi prin toată reţeaua… reţelelor literare. Reţea mirabilă, fenomen demn de a fi cercetat: aici, aici, aici, aici, aici şi… aici! Noi ăştia, “virtualii”  ştim că blogolumea musteşte de poezie spre nedumerirea şi ciuda lumii “de afară”. Lume “de afară” care, desigur, are lucruri mult mai importante de făcut…
Astăzi, refugierea mea voită în… blogopoezie a fost răsplătită de o întîlnire pe care consider că merită să o povestesc. Şi marchez întîmplarea fără să am orgoliul ca despicînd firul în patru să produc vreo minunăţie de cronică sau critică literară online. Cred că m-am vindecat de mult de… narcisimul frazelor docte şi îmi e şi mult prea lene s-o fac acum la început de weekend prelungit întru lauda Zilei Naţionale.
L-am întîlnit, aşadar, aici pe George Asztalos, un nume de care am mai auzit pe ici pe colo însă despre care nu ştiu prea multe astfel încît să am ce povesti. Fără îndoială este un personaj despre care, de acum înainte, îmi vor mai sări în ochi sau pe la urechi destule fiindcă voi fi mult mai atent în privinţa sa. Şi spun personaj cu trimitere la personalitate, gîndindu-mă la scena literaturii de azi dar şi la… viaţă. Scenă pe care, am observat, George Asztalos nu pare să dea oricum prea mulţi bani… Nu mă aventurez, cum am zis, să cîntăresc eu toate astea, sunt sigur că sunt destui critici mult mai avizaţi, aici în online şi mai ales “afară” care îi construiesc, dacă nu au făcut-o deja, un “aparat critic” poetului mureşean. La mine, acum, totul se traduce în “îmi place sau nu-mi place” şi cred că aşa e şi corect să văd lucrurile. Să spun că George Asztalos este un rebel, un răzvrătit care riscă să fie considerat drept teribilist că are în versuri sînge şi viaţă, duioşie şi sictir deopotrivă, că este anti-sistem nelăsîndu-se încadrat în niciun curent? Cu siguranţă nu este singurul şi nici primul şi nici ultimul. Cum ziceam, îmi place. Citirea, virtuală, a lui George Asztalos mi-a însufleţit (literar, “blogheristic”, desigur) sîmbăta asta şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că poezia îşi face… treaba în blogolume – şi afară! – spre bucuria, uşor exaltată, a unora ca mine, sătui de… cotidian. Şi cum e vorba aici şi de o PDA, împrumut cîte ceva din cele scrise de George. Din poezii, dar şi din al său “manifest infrarealist”. Fiindcă merită, zău!

Din “Manifestul Infrarealist”:
“e timpul să punem cruce tuturor ideologiilor de balamuc care ne-au copt-o atît de democratic de te miri că mai suntem întregi. şi dacă am făcut istorie cu răsturnarea uneia din cele mai scîrbavnice şi bestiale dictaturi, să punem şi ceva comestibil pe masă nu doar MacDonald’s consumist, cu reclame pe băţ. ce va fi nu prea ştim, e o frontieră aici, ne punem doar de acord şi vrem cu totul şi cu totul Altceva…:)
hmm… poate om muri ş-om vedea!… )”
“e vremea să coborîm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot…vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. vrem o superbie schizoidă. zbenguioasă. vrem să ne rîdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. asta vrem… “
“infrarealistul mănîncă iconiţe pe pită…sau pită unsă cu virgulă…cuţîtu’. dar ştie ce gust are caviarul fără să facă o tragedie cosmică din asta…
e vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine. un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul ,va cirogeniza barierele, va pune amiNtirile în formol…şi e de preferat să rămînem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător…”

George Asztalos
Mi se ulise

mă-ntreb de ce mama dragului
am mai putea fi dragi cuiva
când e limpede ca bună dimineaţa
câtă exuberantă exasperare
ducem în noi

mamă-doamne şi ce linişte de prăpăd
ce zbor de înotat pe jos

de fapt
mi se ulise a calamitate
a tot ce mi-a rămas mai frumos

P.S.: Fiindcă plouă-n noiembrie, acum, ce altceva decît, Guns N’ Roses?

O ţară perplexă. Lovită de-un pumn!

România este o ţară perplexă în această seară. Preşedintele ţării şi candidatul pentru un nou mandat loveşte cu latul palmei un copil şi încearcă să se justifice! Televiziunile prezintă grozăvia petrecută acum cinci ani, în precedenta campanie electorală, în ediţii speciale. Încerc să judec obiectiv, să întorc totul pe mai multe feţe însă nu am ce judeca. Realizez că aceste imagini consternante nu pot suporta nici explicaţii, nici justificări, nici demontări, nici nimic. Iar Băsescu în seara asta a încercat o scuză penibilă: “Vă asigur că o să mă uit şi o să vă dau o explicaţie. Nu îmi dau seama. A spus copilul ceva? A vorbit urât? A vorbit urît, ce a făcut? Vă asigur că voi da o explicaţie publică”. Evident, Băsescu nu a putut nega, practic încercînd doar să minimalizeze printr-o explicaţie… “părintească” agresiunea asupra unui copil neajutorat… Este terifiant. Mă aştept ca imaginile să facă înconjurul planetei…
Chiar vroiam să scriu căteva rînduri expunîndu-mi nedumerirea de unde-i mai vin susţinătorii şi procentele lui Băsescu. Vroiam să scriu despre cei cîţiva ultraşi orbi de-ai lui Băsescu ale căror înjurături fără logică la unele postări de-ale mele de aici le-am şters fără ca măcar să le citesc pînă la capăt. Vroiam să îi întreb care este raţiunea, care le sunt argumentele în a vota un astfel de personaj. Nu cred că mai e nevoie să întreb nimic. Aş vrea în schimb să văd reacţia ciracilor prezidenţiali, acum, şi nu îi mai numesc… Abia aştept explicaţiile preşedintelui României şi ale celor care vor încerca să-l mai scuze încă o dată. Probabil va arăta cu mînie proletară în stînga şi-n dreapta, va striga că este o făcătură (văd că pe YouTube “echipele de sunet şi fum” portocalii îşi fac deja treaba invocînd un “trucaj ordinar al comuniştilor” şi prefabricînd o teorie a conspiraţiei!) insultînd inteligenţa sau naivitatea celor care mai sunt în stare să distingă între adevăr şi minciună. Probabil prim-preşedintele de partid şi de stat va vărsa o lacrimă şi va reuşi să înduioşeze încă o dată sufletele sensibile ale unora din cei 34% care l-au votat! Ultima lacrimă de crocodil, alături de rîul lacrimilor mincinoase ale ipocriţilor disperaţi care-l înconjoară ce va inunda toate mediile din 6 decembrie încolo. Lacrimi pe care nu le aştept cu satisfacţie ci le prevăd cu lehamite.
Ăsta vă e omul, ăsta v-a fost preşedintele, “marele caracter”, “bărbatul”, fiindcă mie nu mi-a fost, nu l-am votat niciodată! Simbolic, acest pumn aplicat unui copil e imaginea României din ultimii cinci ani – părerea mea, desigur!. Băsescu mai are, din fericire, doar o săptămîna şi ceva, fiindcă nu mă aştept să îşi dea demisia de onoare după grozăvia acestor momente!

P.S. Prin absurd (vorbeam ieri de un anumit absurd românesc, ionescian) dacă acest individ mai rămîne pe scenă, dovadă a… “calităţilor sale indiscutabile”, ne merităm soarta cu vîrf şi îndesat!

Update: Băsescu a dat o replică, tîrziu în noapte: jenantă, ridicolă, mincinoasă cum mă aşteptam. Se străduieşte acum să îşi fabrice “amintirea” acelei clipe, se chinuie “să-şi… aducă aminte” ce a făcut atunci – un gest pe care niciun om aflat în împrejurarea de a face aşa ceva nu l-ar putea uita în doar cîţiva ani, doar dacă nu ar suferi de Alzheimer! Aici. Un prim editorial pe tema asta, inspirat, de-al lui CT Popescu, aici.

N-avem ce face… Ionesco!

Lumea celebrează azi centenarul lui Eugène Ionesco… UNESCO a decretat anul ăsta ca fiind “Anul Eugène Ionesco”. Şi noi îl celebrăm, prin simpozioane şi articole de ziar iar piesele-i sunt jucate atît şi cum ne este… permis din cauza incredibilei – pentru noi – opoziţii a fiicei sale, Marie-France Ionesco, care ar vrea să şteargă cu buretele originea românească a lui Eugen Ionescu. De fapt, pentru ce îl celebrăm pe Ionescu? Pentru orgoliul nostru ca el să fi purtat un nume cu rezonanţe româneşti sau pentru opera sa pe care o preţuim ca pe oricare altă operă a oricărui alt mare gînditor? Dacă Eugène Ionesco a scris în jurnalele sale:„ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“ (toate “spusele” de genul ăsta, aici), atunci de ce ne mai ambiţionăm să îl considerăm “de-al nostru”, să defilăm cu el suit pe culmile românismului? Cred că e suficient să-l citim, să-i jucăm piesele în franceză, dacă altfel nu avem voie, sau să nu le jucăm deloc dacă drepturile de autor ne sunt refuzate, aşa cum am face-o de pildă şi cu un Samuel Beckett. “Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română”? Cred că prea multora propoziţia asta nu le sună deloc bine. Ce-ar fi atunci să le dăm satisfacţie şi să ne vedem mai departe de… teatrul vieţii noastre suficient de absurdă?

Tot din Jurnalul (“în fărîme”, 1967) al lui Ionesco mi-au căzut bine astea:
“Sînt la vîrsta cînd îmbătrîneşti cu zece ani într-unul, cînd o oră nu face decît cîteva minute, cînd nici nu mai poţi înregistra sferturile de oră. Şi totuşi, tot mai alerg după viaţă în nădejdea de-a o prinde în ultima clipă, cum te arunci pe scara vagonului unui tren care pleacă. Îmi aduc aminte de sfertul de oră de recreaţie de la şcoala comunală. Un sfert de oră! Era lung, era plin; aveam timp să găsim o idee de joc, să-l jucăm, să-l terminăm, să începem altul… (…) Soarele, stelele se învîrteau în jurul meu, iar eu rămîneam neclintit în mijlocul lor. (…) Nu ştiu începînd din ce moment, am făcut pesemne ceva ca un pas. Cum s-a petrecut asta? Începînd din acel moment însă s-a instalat un trecut. N-ar fi trebuit să mă clintesc din loc, m-am trezit tîrît în horă, luat pe sus de mişcare, de vîrtej. A alerga după prezent asta înseamnă a fi în timp. Alergi după lucruri, alergi cu lucrurile, curgi, te scufunzi…”

“Mă întreb cum de mai e posibil să mă pasioneze sau măcar să mă preocupe problemele economice, sociale, politice din moment ce ştiu 1) că o să murim; 2) că revoluţia nu ne salvează nici de la viaţă, nici de la moarte; 3) că nu-mi pot închipui un univers finit, nici un univers infinit, nici un univers, nici finit nici infinit. (…) Mă aflu acum într-unul din acele momente cînd mi se pare că pentru prima oară îmi spun că descopăr cum că existenţa n-are drept scop nimic altceva decît moartea. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. Pe deasupra mai e şi condiţia asta de marionetă trasă de sfori, cu ce drept sînt o bătaie de joc?
Mi se întîmplă încă să fiu uimit că nu mai am doisprezece ani.”

P.S.: Freddie Mercury şi Queen… fiindcă am uitat acum două zile… Zile şi uitare care oricum nu contează… pe scara vagonului unui tren

Nişte invidioşi… Metehne în acvariu

“Ce silă mi-e de sărăntocii ăştia fără bani!…” a aruncat, în mijlocul unei conversaţii, o persoană simandicoasă, din tagma celor ce-şi afişează CV-ul şi diplomele pînă şi-n bucătărie. A fost singurul moment cănd s-a manifestat astfel, cînd şi-a trădat “valorile” cu o satisfacţie greu de ascuns prin fîstîceala ulterioară. Altfel, persoana, pozează cu un talent desăvîrşit în grijulie faţă de semeni şi cu frica lui Dumnezeu cu toate… pleonasmele aferente. Ba chiar îşi arată compasiunea prin gesturi largi, vocale, faţă de cei puşi de viaţă în diverse situaţii jenante. Nu am văzut-o, dar am mai auzit însă că ar cam vorbi şi pe la colţuri, că i-ar plăcea teribil să mai lucreze pe la “temeliile” celor ai căror ochi nu îi plac. Apoi, deşi am băgat de seamă că nu are soluţii şi că doar deleagă toate responsabilităţile ce-i sunt atribuite, are desigur mare grijă să ocupe un loc în faţă la culesul laurilor. Altfel, e “o drăguţă” şi o “piesă de nădejde a echipei”, de toată lauda adică. Şi în caz că un X sau Y ar spune că are ceva probleme şi cu limba română, scrisă sau vorbită, dar şi cu punctualitatea, şi cu cuvîntul dat, asta nu poate fi decît o probă de răutate a respectivilor, nişte infami şi nişte invidioşi…
Cred că asta ar putea fi o fişă dintr-un capitol, “Metehne româneşti” în care aş aduna astfel de “portrete”, găzduindu-le şi pe toate cele ale acelor care vor găsi interesantă, tentantă, o asemenea panoplie, insectar sau acvariu… Asta avînd la purtător şi obiectul numit… “oglindă”. E posibil un astfel de exerciţiu de sinceritate? E moral să vorbeşti despre moralitate? Chiar, cînd şi de ce, au dispărut din nomenclatorul… ocupaţiunilor autohtone, moraliştii? Sunt rău, nu-i aşa?

De nouă lei cincizeci

Prea m-am avîntat în c(h)ampania asta, m-a luat vîrtejul… Parcă nici nu mai aud bine, ca şi cum mi-ar fi intrat apă-n urechi, parcă nici nu mai văd bine, de parcă mi-aş fi încurcat ochelarii cu ai altcuiva… Şi pentru ce? Eu unul sunt împăcat şi, poate, voi mai vorbi despre asta încolo, peste vreo doişpe zile…
Mi-am neglijat iar… ale mele lucruri mărunte şi blogolumea-mi dragă… Aşa că de acum mă dotez cu lanţurile anticotidian, mi le iau din cui şi voi naviga cu ele sigur pe derapajele… controlate. În astfel de momente mă caţăr pe un taburet si scotocesc prin fundul rafturilor din bibliotecă spre rîndul de cărţi ascunse privirii. E ca un joc. Poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să pun o anume ordine în cărţi, după gen, autor, editură, colecţie, culoare, cum altora le pace să facă. E un joc în care descoperirea îmi e mirabilă, garantat.
Acum am găsit o carte de nouă lei cincizeci, lei vechi, foarte vechi, din 1986. Carte, plachetă, de poezie:  Ovidiu Genaru – “Am mai vorbit despre asta”. Şi m-am bucurat ca la regăsirea unui vechi amic. Unul dintre poeţii jucăuşi care m-au entuziasmat mereu, din stirpea lui Nichita, Foarţă, Brumaru, Sorescu, Arghezi, Minulescu, Topîrceanu… Ovidiu Genaru, băcăuanul uitat – de mine – şi reamintit acum, nu doar pentru o PDA, şi despre care după atîta vreme am găsit atîtea pe… sfîntul Google. Cred că nimic nu-şi merită mai bine cei nouă lei cincizeci decăt o poezie şi o lulea, la o cafea…

Ovidiu Genaru

Dumneata da dumneata nu

Sîntem o droaie şi aşteptăm la intrarea unor grădini
Apare unul cu capul de leu ne cercetează atent
şi-i lasă să intre pe cei asemenea lui
Apare unul cu capul de peşte se uită la noi
şi-i cheamă înăuntru pe cei ce-i seamănă
Apare unul cu capul de lemn şi-i alege
pe cei cu capul de lemn şi le face semn să intre
Şi aşa mai departe apar alte şi alte
fizionomii selectîndu-şi sosiile dumneata nu
dumneata da dumneta nu
În sfîrşit
apare poetul şi-i invită în grădină pe toţi
cei rămaşi afară
dar nu mai era nimeni.

(1983)