Despre Omul Nou. Cu Augustin Buzura

Am primit, zilele astea un text, pe e-mail (prin mulţimea de… bancuri zilnice), din partea unui prieten: “Amar”, un editorial al acestor zile al lui Augustin Buzura. L-am citit şi eu curios (probabil textul e deja de notorietate), atras fiind de semnătură, dar şi cu un dublu scepticism. O dată, aşteptîndu-mă la un posibil nou manifest, scurs prin ţeava contaminatoare cu manifeste, care ar cerşi ori respectul ori ridicarea românilor la lupta cea mare cu… ticăloşii şi hoţii de ţară. Apoi, amintindu-mi de răfuelile şi acuzele ce i s-au adus pe vremea cît a fost preşedintele Fundaţiei Culturare Române şi al Institutului Cultural Român, puteam bănui un Buzura revanşard şi stimulat de gîndul că roata se întoarce după cîţiva ani. Dar nu, scepticismul meu iniţial nu a fost întemeiat citind acest text. Nu cred că Buzura are poliţe de plătit şi asta se poate vedea răsfoind inclusiv Cultura. Cred că acest text merită să fie citit aşa cum este, amar. Nu ca o sentinţă sau diagnostic, cît ca o sinceră opinie sau privire (cu nuanţele-i cioraniene cu tot) într-un ciob de oglindă. De aceea îl şi reproduc mai jos, aşa cum l-am primit, întreg. Apoi el, textul, mă îndemnă să-l caut pe scriitorul Augustin Buzura, cel ştiut şi aşteptat ca pîinea caldă, cîndva, cu refugiile şi orgoliile lui cu tot:…

Augustin Buzura

Amar

“Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula…
“Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales,cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica,de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace,  Zamolxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân.

Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am
amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic…“ Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?“ Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete“. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator.

De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nici o legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala.
Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate.

De “pe sticla” tv s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p…mo-tii, Majestate!“

Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul.

Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc.“

În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui:  Omul nou.
Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale… capitalismului!
Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil.”

P.S. – Muzica, probabil, nu se potriveşte, însă prea “mă bîntuie” piesa asta şi La Roux

Durerea aia ascuţită din genunchi…

Nu a aflat nimic altceva azi. A asistat doar la alte scene egocentrice fără să înveţe ceva din asta. Zile scurte, împuţinate de trăiri şi de sine. Buimăceli, risipiri, senzaţia dimineţilor şi serilor luate de fiecare dată de la zero. Se anunţă obositoarea despărţire de toamnă, după cîteva iluzorii tandreţuri ruginii cu soare. Şi dispreţul definitiv de pe chip la vederea… statuilor din chirpici. Curînd, zăpada. Aceeaşi în fiecare dimineaţă. Aceeaşi ca şi durerea aia ascuţită din genunchi. Pînă atunci îşi aminteşte de un poet, Federico Garcia Lorca. Îşi aprinde o ţigară şi îl ascultă. De la zero, deşi l-a citit de atîtea ori. Poate a trecut, deja, prea mult de atunci…

Federico Garcia Lorca

Gazelul fugii

M-am pierdut de multe ori pe mare,
cu auzul plin de flori abia culese,
plin de-amarul dragostei şi-al agoniei.
M-am pierdut de multe ori pe mare,
cuim mă pierd adesea-n suflet de copil.

Nu există noapte, cînd, dînd un sărut,
să nu simţi surîsul lumii fără chip,
nu există nimeni, să nu-şi amintească,
un născut de-atinge, căpăţîni de cal.

Căci pe frunte cată trandafiri întruna,
asprele privelişti de albite oase,
iar mîna nu are un alt sens decît
rădăcini să fie, umblînd prin pămînt.

Cum mă pierd adesea-n suflet de copil,
m-am pierdut de multe ori pe mare.
Neştiind ce-i apa, cat mereu o moarte,
fără de lumină trupul să-mi consume.

Chef de confesiuni

În seara asta a deschis televizorul. Vroia să uite de nişte nelinişti. Deh, nişte nevoi. Şi a văzut nişte caricaturi “neoficiale” după chipul şi asemănarea “caricaturistului” oficial. A mai văzut o duduie căreia caricaturile astea îi plăceau dar a rămas mută din admiraţia-i anterioară pentru statuia “caricaturistului” aflînd că sunt neoficiale. Doamna s-a simţit, cred, manipulată. Apoi a văzut cum se ascultă, neoficial, nişte telefoane şi de ce. Şi a realizat ce bine e că ziariştii nu sunt arestaţi ci lăsaţi pe străzi. S-a bucurat: slavă Domnului că nu e dictatură!
În seara asta a aflat că nu e singurul care şi-a cam cheltuit optimismul. Şi a început să-i încolţească-n minte cum vine treaba cu… de ce ţi-e frică nu scapi. A mai văzut şi nişte clipuri. Unul dintre ele avea ritm.  Urma să înţeleagă şi de ce toţi spuneau “vom face” şi nu “asta am făcut” sau “nu am făcut asta din cutare motiv” dar a închis televizorul. Ar fi priceput şi de ce, oficial, unora le merge bine şi, neoficial, el se simte al naibii de rău. Urma să-şi facă cruce înainte să se bage în pat. Îşi dorea să doarmă liniştit.
Nu ştiu dacă şi-a mai făcut crucea aia, dacă nu cumva văzuse şi dănţuielile ălora cu Biserica. O să-mi spună mîine. Dacă o mai avea chef de confesiuni şi dacă îşi va fi plătit datoriile. Mor de curiozitate să aflu!

Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă

În timp ce îşi golea cutia poştală de la poartă de pliantele galbene, roşii şi portocalii, şi după ce le aruncă la tomberon fără să le deschidă, privind peste gard spre stradă îi tresări inima de bucurie: “Ce zi de toamnă frumoasă, gălbuie şi mierie… Hmm… Slavă Domnului, uite că taman azi aniversăm un an de criză. Bine că s-a dus, înseamnă că mult a fost puţin a rămas…  Noi să fim sănătoşi!…”  Nici azi nu s-a dus la biserică, noroc că e peste drum şi a auzit de la boxe măcar sfărşitul Liturghiei: “Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”…  Lumea se strînge către case, el abia s-a trezit şi unde mai pui că a dormit o oră în plus cu ora asta de toamnă…  Dulce leneveală… Deh, nu deseori copiii şi nevasta-i sunt plecaţi în raiul de la bunici…
Încotro s-o apuce azi? Puţină ordine prin casă, ceva ziare, blogăreală? Cafeaua săptămînală? Sau să dea o fugă pînă la talciocul de vechituri, a auzit că s-a deschis iar… şi e curios să vadă ce-şi mai vinde lumea din lucrurile de prin casă, ca acu’ vreo zece-cinşpe ani. Prea multe de făcut, ca întotdeauna duminica, şi niciodată de ajuns timp încît să-i alunge din gîndurile săptămînii ce vine şi care i se bulucesc în minte aşa de timpuriu. Săptămîni bolnave, toate la fel, care trec aşa repede acutizîndu-i durerile… Şi mai e şi şedinţa de scară… “N-au decît să facă borş, doar le-a zis de la bun început că n-or să fie în stare să adune banii ăia pentru izolarea termică! Şi acu’ vor alegeri pentru alt comitet! Nişte tîmpiţi, cu alegerile lor cu tot!  Uite de-aia nu merge nimic în ţara asta… O să vadă ei peste două luni, cînd o fi gerul mai tare şi după ce vor fi ales ce au de gînd să aleagă!” Sau mai bine să-şi sune prietenul de ieri, regăsit după ani buni pe Facebook, să iasă la un pahar de vorbă? Nu, prea-i e lene… şi oricum orice reîntîlnire cu prietenii vechi e doar un alt motiv pentru o şi mai lungă despărţire…
O să citească, o să asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigări, o să şteargă praful de prin colecţia de soldăţei de plumb, de pe ramele tablourilor, şi o să caute veşti despre Damian Drăghici că tot a citit, tot pe Facebook, că e gata cu Drăghici şi fraţii lui… Mda… naşpa veste, îi plăcea mult taraful lui Damian şi cu ocazia asta o să-l cinstească cu o amiază de duminică şi cu o cană de must, mai spre seară…
Una peste alta, trebuie să-şi facă o duminică agreabilă şi să-i pară mai puţin rău că a pierdut-o şi p-asta… Şi mai ales să reziste tentaţiei de a porni televizorul. “Asta e curată moarte a pasiunii… cum naiba mai poate lumea asta să se uite în gura ăstora cu campania lor cu tot! Au trecut doar trei zile şi m-am săturat deja, mai ales de afişele şi caravanele lor mincinoase care, din oră în oră îmi violentează timpanele”… Realitatea e altfel, evident.
“Mmmmm… e clar, bine-i acasă!”… printre surprizele mărunte aduse de soarele de duminică de toamnă grăbită şi ce plăcută corvoadă de a se dezbăra o dată pentru totdeauna de nostalgiile, iluziile, iubirile şi metehnele vechi. Da, astea-s păcatele lui şi ar fi cazul să le lămurească o dată pentru totdeauna. E clar, asta o să facă: o să-şi scrie în jurnal ce şi cum, o să-şi mai facă un plan. Definitiv de astă dată. Pe care să-l ducă la bun sfîrşit. O să tragă linie şi o să adune, că tot a trecut un an de… crize.
“Fii bărbat, Ioane, mult a fost, puţin a rămas!” Apoi restul: muzicile, poeziile, tristeţile, cărţile şterse şi ele de praf, genunchii şi blogolumea dragă, mereu surprinzătoare, mereu neglijată, ca o ireală amantă credincioasă…

P.S. – Ce ştire… Eftimie ne spune că a murit Mitel Popescu! Gazetar de spiţă veche, din cea nobilă a breslei, de aici, din Braşov… Parcă îl văd, nelipsit prin tot oraşul, trăind parcă prea intens… ce a trăit…  Cîte ore şi cîte şpalturi am chinuit împreună… E nedrept… Mult prea devreme… Vestea asta face din toată duminica asta… nimic… Iar cuvintele au plecat de aici, sunt toate la el acum, cu el, cu Mitel… Dumnezeu să-l odihnească!

Blogolumea faţă cu reacţiunea

Într-o săptămînă de azi înainte, “noi ăştia de pe-aici” am putea da ochii unii cu alţii, adică noi blogării din Braşov, după cum ni s-ar zice… Gîndul de data asta, (fiindcă s-au mai întîmplat astfel de momente provocate de Ştefan) a fost al lui Bogdan iar condicuţa a fost deschisă de Luana. Urmărind subiectul am băgat de seamă că ideea a prins, cred peste aşteptările iniţiatorilor, iar lista bloggerilor ce părea să adune vreo 30 de nume ar putea să se lungească pe cîteva pagini. Nu mă surprinde faptul că suntem destui, dacă nu mulţi (Athe şi Eftimie au făcut recensămînt, au numărat şi au ajuns pe la 100), ştiind că Braşovul are resurse să fie reprezentat foarte bine pe segmentul ăsta… “virtual”, cît mă surprinde răspunsul afirmativ al majorităţii şi dorinţa de a participa la o posibilă comunitate… “vie”. Ar putea fi o întîlnire reuşită, “la o cană cu vin fiert”, căreia să-i urmeze altele din categoria “socializare” sau s-ar putea ca din chestia asta să se nască ceva în privinţa unor lucruri concrete precum este cel pus pe roate de Claudia cu “Există viaţă fără CET”. Sau ar putea să fie un fiasco fie prin “prezenţă” fie prin… implacabilul “Mai vorbim! Ţinem legătura!” fără urmări… Una peste alta, ideea îmi place, ideea coborîrii blogolumii în stradă aici la Braşov îmi confirmă, încă o dată, că aceia care mai vorbesc despre… blogăreală ca despre o “ocupaţiune” virtuală, inofensivă, ruptă de realitate şi practicată de un soi de sectanţi sociopaţi mustind de frustrări habar n-au pe ce lume trăiesc.

Şi deloc independent de acest eveniment la care sper să ajung, dacă nu m-or trage alte datorii pe alte drumuri,  am citit în reuşita revista braşoveană (online!) “TIUK!” un scurt eseu semnat de Anca Giura cu titlul “Mă expun, deci exist (mini-eseu despre moda noului jurnal)”. Pînă la un punct, acela în care autoarea vorbeşte despre rădăcinile “diaristice” ale blogului, şi  în care separă inspiraţia celor ce scriu în jurnal/blog pe genuri, respectiv în nelinişti sentimental- feminine şi comunicări testosteronico-masculine, textul este corect. Ba sunt de acord şi cu teoria terapiei prin scris al cărei instrument poate fi jurnalul sau blogul. Dar pe parcurs, în vreme ce credeam că voi avea parte de o lectură interesantă care să-mi ofere  un “ceva” nebănuit şi… sperat de la început,  regăsesc, din păcate, derapajul în şabloanele despre care vorbeam mai sus. Nu voi cita de data asta, însă “eseul” defilează mai departe, “en fanfare”, încercînd să convingă cititorul că bloggerul este o specie mincinoasă fiindcă nu mai scrie doar pentru sine, asemeni înaintaşilor cu jurnale ferecate cu cheiţă, sau că bloggerul este un individ profund nefericit deoarece trebuie să se supună biciului necruţător al “commenturilor” vecinilor care-i răsucesc cuţitul în rana… singurătăţii şi a spoitei sale intelectualităţi. Mai departe, Anca Giura, găzduită în on-line-ul “TIUK!”, pedalează şi ea pe (pre)judecăţi din zona: bloggerii sunt cam o apă şi-un pămînt, lipsiţi de originalitate şi identitate, batjocorindu-şi intimitatea în vreme ce mare parte din producţiile lor sunt literaturizante ori poeziile sunt… “bloghiste” şi pline de efuziuni hiperbolizante, departe de cele ale autorilor cu pedigree, consacraţi adică… Şi, desigur cum prin acest talmeş-balmeş virtual voyeuriştii ţopăie în voie “ca în sînul lui Avraam”,  iar “cultul personalităţii” a atins apogeul, autoarea ne mărturiseşte că rezistă “la blog” şi că îşi prezervă intimitatea în faţa invaziei hoardelor de bloggeri. Desigur, scriitoarea sau criticul literar (bănuiesc) face toate aceste consideraţii doar din… nostalgia faţă de clasicul jurnal fără a o bănui că ar intenţiona un “proces de intenţie” la adresa blogosferei care de mult nu mai este definibilă strict în aria jurnalului… intim.

Nu, nu mă intrigă astfel de opinii – şi le-au expus şi intelectuali… faimoşi – le aştept mai departe şi le recepţionez, cu voluptate chiar, şi încerc să le trec  prin ochii blogolumii. Însă pornind de aici şi de la plănuita întîlnire de sîmbăta viitoare aş arunca o întrebare (nu o leapşă ) : cît de sinceri, cît de personali, cît de comunicativi, cît de singuratici, cît de frustraţi suntem noi bloggerii? Cît de… reali, pînă la urmă?

Avertismente. Dependenţe. Drumul spre casă

Ar fi bine să-ţi convoci la referendum celulele, moleculele, gîndurile, după care să faci bine şi să te autoreglementezi! “Exist sau nu exist?”, “Sunt sau nu sunt?”, asta trebuie să întrebi. “Da sau nu?”. Bagă la cap, atitudinea ta lasă mult de dorit în ultima vreme! Nici nu le mai răspunzi oamenilor la salut şi eşti dispreţuitor în faţa vecinilor. Te crezi superior şi nu-ţi mai îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost trasate. Partea ta de grădină e năpădită de buruieni şi au trecut cîteva luni de cînd nu ţi-ai mai plătit contribuţia pentru curăţenia, căldura şi siguranţa obştii… Autoreglementează-te sau vei fi expulzat! Lumea aia cu care cochetezi în ultima vreme nu o să-ţi sară în ajutor, o să-ţi întoarcă spatele la primul tău semn de oboseală sau lîncezeală, o să vezi! Ăsta ţi-a fost ultimul avertisment!
După vorbele astea în loc de “bună dimineaţa” ai plecat îngîndurat spre… birouri. Pe drum ai cules cele zece frunze cu care erai dator pentru ora săptămînală de amenajări ale anotimpurilor interiorare. Dacă mai aşteptai o zi sau două nu le mai găseai nici pe astea. Vorbele alea ţi-au zăngănit în minte toată ziua. Nici măcar nervii, suspiciunile, ameninţările mitraliate printre dinţi, nici măcar obişnuitele şicane sau termenele imposibil de respectat din cauza convivilor ingraţi şi aberanţi nu te-au activat. La un moment dat ai fost chiar tentat să ceri o cafea dar ţi-ai adus aminte că ai promis că renunţi măcar la drogul ăsta. Una din puţinele promisiuni pe care de altfel ai reuşit să ţi-o respecţi de cînd cu criza asta. O cafea ţi-ar fi făcut şi mai rău, te gîndeai, trăgînd cu nesaţ din ţigară, pe drumul de întoarcere, recunoscător ţie însuţi că ai rezistat ispitei, că ai făcut şi tu ceva bun în ziua asta. O zi goală în plus…
Străzile, pe care le fotografiai zilnic, ţi se par acum cu totul străine. Cetăţenii care îţi erau atît de familiari ţi se par acum din altă rasă, de altă culoare. Ai senzaţia că toţi te urmăresc cu privirile, că vor să-ţi ceară ceva, că îţi respiră aerul cu cît încerci să te fereşti mai mult. Locul din care dimineaţă îţi culesesei frunzele e împînzit acum cu panouri albe de tablă. În spatele lor, nişte tipi fără feţe ung cu clei, absorbiţi, direct pe pămînt, foi mari de hîrtie pe care ghiceşti ascunse imaginile altor tipi, tot fără feţe…
Într-un tîrziu te apropii de curte, o curte mare şi necunoscută chiar dacă bănuieşti că acolo este “acasă”. Dalele de beton au formă de litere. Nici pe acestea nu le recunoşti. Respiri uşurat odată ce ai încuiat uşa în urma ta. Aprinzi lumina, ceva măcar aici ar fi trebuit să îţi limpezească amintirile, senzaţiile. Nu este aşa. Pe masă, acolo unde-ţi lăsasei dimineaţă laptopul deschis vezi doar cablul tăiat şi un bilet: “Autoreglementează-te sau vei fi expulzat!!!”…