Greieri, Trubadurii de Transilvania… Alungări de toamnă

Plouă. Mărunt. Şi peste zi soarele a răzbit destul de greu pe ici şi colo, alungat pesemne de vîntul şi de norii înteţiţi. Tîmpa e tare frumoasă acum. Toamna şi-a pus acuarelele la lucru. Nu găseşti două culori la fel doar că azi peste toate a fost aşa, ceva ca o pîclă iar culorile au stat ascunse. Nu, nu mă mir. Septembrie a trecut şi-mi pare că mai mult ca în alţi ani am o oarecare aplecare spre balada aia a greierului. Greierul ăla trist care a cîntat o vară şi acum, în pragul ploilor şi furtunilor nu are un’ se duce…
I-am ascultat de cîteva ori din vară pînă acum în toamnă. Ultima dată i-am auzit, cred sîmbătă, la “intersecţia” dintre Republicii cu Michael Weiss. “Trubadurii din Transilvania” acolo-şi găsiseră locul, lîngă Unicredit sau peste drum, pe scările casei cu faţada roşie în paragină şi umpleau strada cu muzica lor. Muzica străzii, liberă, de fapt, muzica lor. O luam pe jos pe Corso, special ca să-i ascult cîteva clipe (i-am mai zărit aici şi aici şi aici...). Un acordeon, un contrabas, două mandoline, o ghitară, o măsuţă cu cd-uri şi cutia (pălăria) în care trecătorii puteau lăsa ceva bani… Acesta era peisajul sonor iar în faţa lor, mereu, trecători opriţi din drum, turişti fotografiindu-i, îndrăgostiţi îmbrăţişaţi ascultînd, bătrînei cu o umbră de lacrimă în colţul ochilor. Nici nu putea fi altfel în faţa acordurilor lor vechi şi limpezi şi fără inutile amplificări electronice. Să le auzi o dată un crîmpei din “Historia d’Amour” sau din “Jocul cădînesc” şi e greu să nu ţi se facă dor de ei, de cei şapte trubaduri care au ştiut opri timpul şi… criza în loc, vara asta, pe Republicii. Cine nu i-a ascultat şi a trecut în fugă pe lîngă ei are ce regreta. Nu tu fitze, nu tu regie, muzică, frate! Şi suflet.
Nu, nu i-am mai văzut şi nu cred să se mai întoarcă, trubadurii, astă toamnă. Ştiu că umblă prin lume, că se adună greu, că nu stau mult într-un loc. Am mai citit despre ei pe ici pe colo (pe undeva îmi amintesc de o altă trupă asemănătoare “La Strada” despre care nu am mai auzit nimic de mult), şi ştiu că uneori mai pot fi găsiţi pe Lipscani şi prin staţiile bucureştene de metrou. Poate că frigul îi va alunga din nou într-acolo, în staţiile de metrou şi sunt sigur că acolo mandolinele lor pot să sune chiar şi mai bine. Dar mie îmi vor lipsi de aici, de pe Republicii. Unde altundeva le este cel mai potrivit loc, trubadurilor din Transilvania, chiar dacă sunt, mulţi dintre ei, bucureşteni?… Le voi asculta cele două cd-uri, peste iarnă, peste primăvară, şi sper să se întoarcă şi vremurile să fie mai bune şi… chapeau bas!
Da, vine partea aia a toamnei care începe să alunge cîte ceva… de la noi, din noi, de lîngă noi… Greierii au fost primii pe care nu i-am mai auzit… Acum, trubadurii…