Plouă. Mărunt. Şi peste zi soarele a răzbit destul de greu pe ici şi colo, alungat pesemne de vîntul şi de norii înteţiţi. Tîmpa e tare frumoasă acum. Toamna şi-a pus acuarelele la lucru. Nu găseşti două culori la fel doar că azi peste toate a fost aşa, ceva ca o pîclă iar culorile au stat ascunse. Nu, nu mă mir. Septembrie a trecut şi-mi pare că mai mult ca în alţi ani am o oarecare aplecare spre balada aia a greierului. Greierul ăla trist care a cîntat o vară şi acum, în pragul ploilor şi furtunilor nu are un’ se duce…
I-am ascultat de cîteva ori din vară pînă acum în toamnă. Ultima dată i-am auzit, cred sîmbătă, la “intersecţia” dintre Republicii cu Michael Weiss. “Trubadurii din Transilvania” acolo-şi găsiseră locul, lîngă Unicredit sau peste drum, pe scările casei cu faţada roşie în paragină şi umpleau strada cu muzica lor. Muzica străzii, liberă, de fapt, muzica lor. O luam pe jos pe Corso, special ca să-i ascult cîteva clipe (i-am mai zărit aici şi aici şi aici...). Un acordeon, un contrabas, două mandoline, o ghitară, o măsuţă cu cd-uri şi cutia (pălăria) în care trecătorii puteau lăsa ceva bani… Acesta era peisajul sonor iar în faţa lor, mereu, trecători opriţi din drum, turişti fotografiindu-i, îndrăgostiţi îmbrăţişaţi ascultînd, bătrînei cu o umbră de lacrimă în colţul ochilor. Nici nu putea fi altfel în faţa acordurilor lor vechi şi limpezi şi fără inutile amplificări electronice. Să le auzi o dată un crîmpei din “Historia d’Amour” sau din “Jocul cădînesc” şi e greu să nu ţi se facă dor de ei, de cei şapte trubaduri care au ştiut opri timpul şi… criza în loc, vara asta, pe Republicii. Cine nu i-a ascultat şi a trecut în fugă pe lîngă ei are ce regreta. Nu tu fitze, nu tu regie, muzică, frate! Şi suflet.
Nu, nu i-am mai văzut şi nu cred să se mai întoarcă, trubadurii, astă toamnă. Ştiu că umblă prin lume, că se adună greu, că nu stau mult într-un loc. Am mai citit despre ei pe ici pe colo (pe undeva îmi amintesc de o altă trupă asemănătoare “La Strada” despre care nu am mai auzit nimic de mult), şi ştiu că uneori mai pot fi găsiţi pe Lipscani şi prin staţiile bucureştene de metrou. Poate că frigul îi va alunga din nou într-acolo, în staţiile de metrou şi sunt sigur că acolo mandolinele lor pot să sune chiar şi mai bine. Dar mie îmi vor lipsi de aici, de pe Republicii. Unde altundeva le este cel mai potrivit loc, trubadurilor din Transilvania, chiar dacă sunt, mulţi dintre ei, bucureşteni?… Le voi asculta cele două cd-uri, peste iarnă, peste primăvară, şi sper să se întoarcă şi vremurile să fie mai bune şi… chapeau bas!
Da, vine partea aia a toamnei care începe să alunge cîte ceva… de la noi, din noi, de lîngă noi… Greierii au fost primii pe care nu i-am mai auzit… Acum, trubadurii…
Arhivele lunare: septembrie 2009
Blogolumea nu merge cu… 6 din 49!
Scriam acum cîteva zile despre un concurs din blogosferă cu premiu un laptop. Acum am descoperit alt concurs, “SuperBlog 2009“, cu premii în… dolari. Şi ce mi-am zis? Scriu şi despre ăsta, mă înscriu şi aici, ce mai, îmi exersez mîna! Acest SuperBlog aduce cu Roblogfestul, dacă îmi dau bine seama (voi primi, probabil, date ceva mai concrete) şi îmi întăreşte convingerea că blogosfera devine tot mai interesantă în “peisajul” advertisingului on-line. Bloggerii încep să fie “vînaţi” pe ici şi colo iar opiniile care circulă pe aici par, încet-încet, că conteze. Normal că mai e cale lungă pînă vom putea vorbi şi despre anumite influenţe ale blogosferei, asta pe măsură ce procentajul utilizatorilor de Internet se vor familiariza cu această lume specială şi proaspătă. La fel, mai e ceva pînă vom vorbi de o nişă clară şi cuantificabilă a publicităţii… bloggeristice. Dincolo de paranteza asta, uite un concurs nou. Stimulează competiţia, repet, şi sper, şi calitatea fiindcă pledez totuşi pe întrecerile jurizabile şi nu pe cele gen “loz în plic”. Blogolumea, sper, merită mai mult decît un fel de… 6 din 49 
În sfîrşit, lucrurile se întîmplă şi le salut ca atare, ba chiar particip, măcar să aflu mai multe despre cu ce se mănîncă toate cestiunile astea…
P.S. – “Magica”, nişte… metalici şi gotici autohtoni, cu o vocalista interesantă… Acum aud de ei, la “muzichia de seară”
Abonament la stabiliment: al treilea număr, gratis!
PSD-ul ar decide în seara asta să iasă de la de la guvernare. Toată lumea e de acord că motivul remanierii lui Dan Nica a avut un pretext ridicol, cel al autobuzelor electorale şi al siguranţei cetăţeanului, cănd de fapt grijile românilor sunt altele şi mult mai grave! Prim-secretarul de partid şi de stat, Băsescu, nu avea de fapt altă variantă să pună mîna pe Interne şi intrase în criză de timp în a se descotorosi de social-democraţi. Boc i-a executat dorinţa cu un discurs de gîgă pentru neamul lui gîgă, care-l urcă şi mai sus pe scăunelul penibilităţii. Da nu-i supărare că pe scăunel s-a suit şi Băsescu, cu al său referendum care ne poate face de rîsul curcilor Europei. PSD-ul va ieşi din Guvern cu de-a sila, peste vreo 15 ore, susţinîndu-şi ministrul din… onoare (ar fi culmea culmilor să întoarcă şi celălalt obraz sau… să se răzgîndească Boc pînă dimineaţă!). E ştiut că le-ar fi plăcut pesedeilor să mai şadă acolo, într-un mariaj ce se voia să pară util şi modern şi fără prejudecăţi, adică acceptînd cu… frivolă… “responsabilitate” curvăsăreala, dar parcă, electoral, devenise cam… “scump, dom’le scump!”… Asta a fost, până la urmă, arta compromisului şi guvernarea în “interesul” naţiunii proclamată în 2005 de Băsescu. Şi pe placa asta i-a plăcut mult să falseze şi lui… mr. Geoană, cu aerul dizidentului pus la jug! Arii jalnice!
Acum se vede mai limpede. Stabilimentul ăsta politic măcar de-ar fi fost… cu lista de preţuri la vedere şi cu felinarul la poartă aprins şi poate nu ne-am fi gîndit la această alianţă, împotriva naturii, cu greaţă, ca la culmea ipocriziei atinse de România în cei 20 de ani ai săi de “democraţie originală”. Am fi tratat-o doar la categoriile “absurd”, “amatorism”, “arivism” şi ami fi ştiut ceva: cu sau fără această “alianţă”, menită, vezi Doamne!, să pună stavilă în faţa crizei mondiale, România ar fi dus-o la fel de prost sau, poate… un pic mai bine. Nu ne-am fi simţit măcar prostiţi în faţă. Acum se termină în chip previzibil un circ, încă un an pierdut, adunat la ceilalţi mulţi ani rataţi. Şi, aproape sigur, va începe un alt an în aceeaşi tradiţie, dacă păpuşarul şef nu va fi pus pe liber. Ce va urma zilele viitoare? Care sunt scenariile? Mai contează acest joc de… table pînă după… Moş Nicolae? Şi aş mai fi curios să aflu ceva: ce o să scrie, peste nişte ani, în cărţile de istorie la capitolul “Parteneriatul pentru România” şi “Guvernul Boc”?
Abonament la bordel. Anii '30
Pe bune, aş fi preferat un bordel pe faţă! Măcar am fi ştiut cu toţii regulile. Şi cum “la mai multe numere se face rabat”, după cum ne-ar fi spus “antreprenoara” stabilimentului, madam Ionescu, sigur ne făceam şi un abonament cinstit. Şi poate ne-ar fi căzut şi dragă şarmanta Miţi Vasilescu, mai ştii?! Acu’ e prea tîrziu cu legalizarea, Miţi n-o mai apucă… De-ar prinde măcar o pensie acolo, sărăcuţa!…
Sculptor în plastilină, paznicul de turn!
Astăzi, după matinalul de weekend teatru de păpuşi (apropos, săptămîna viitoare “Arlechino” împlineşte 60 de ani – La Mulţi Ani… maestre! 
) cu Ina băgînd de seamă că soarele e peste măsură de darnic iar lumina mierii de toamnă tare ochioasă, am luat-o Pe Sub Tâmpa.
Ziduri, turnuri. De toamnă
Sculptorul în... plastilină
Paznicul de noapte, cu ochii bulbucaţi
De văzut, de revenit, la pas. Nu poţi bănui ce surprize te pot aştepta azi prin bastioanele, turnurile înşirate de-a lungul zidurilor albe şi negre ale Braşovului…
Al Doilea Genunchi Al Lumii
Fiindcă o lume întreagă e greu de priceput ca avînd un singur genunchi… Fiindcă uneori şi atunci cînd eşti căzut, ai nevoie de doi genunchi pe care să şezi sau cu care să te tîrăşti. Genunchii Lumii. Fiindcă îngenunchierea are şi ea nevoie de un sprijin întreg. Fiindcă odată căzut în genunchi îţi trebuie un refugiu în plus în care să te poţi ridica. Fiindcă, poate, poţi avea surpriza de a fi fost căutat pe altă cale de intrare spre lume…
Apoi, acolo vor fi, din cînd în cînd, mai ales, poeziile din Genunchiul Lumii, cu tot cu Apa tăcerii lor, aduse ceva mai la lumină şi mai uşor de zgîndărit cu degetul sau cu alte cuvinte… Adunate, una cîte una, din sacii lor de plastic înainte să le pun copertă.
Aici rămîn proza senzaţiilor şi muzichia stărilor cotidiene.
Peisaj cu antene… Dintr-o singurătate
Astăzi am poposit preţ de o ceaşcă mică de cafea neagră şi de o ţigară într-un balcon vechi, dintr-o casă veche cocoţată pe una din străzile vechiului oraş. De acolo de sus am văzut nenumărate antene, din cele vechi, spînzurate în te miri ce poziţii, răscrăcănate, oloage stînd în picioare într-un echilibru precar. Dinspre nicio astfel de sperietoare de porumbei nu mai pleacă niciunde nici un semnal, tuturor li s-au rupt firele care le legau de pămînt şi de lume. Am avut astfel ciudata senzaţie a unei expoziţii de antene din ţeavă, urcate pe acoperişuri de vreun artist extravagant, negăsindu-le alt rost, alt înţeles al prezenţei sau al uitării lor acolo. Cred că unele sunt înfipte printre ţiglele roşii de cînd lumea şi îmi imaginez scena cu fericitul proprietar al unui televizor alb-negru strigînd din toţi rărunchii spre vecinul temerar şi amator de bacşiş: “Mai la dreaptaaaaa! Un pic mai la stîngaaaa! E bine aşaaaaa, las-o aşaaaa!…” De bună seamă imaginea “clară” îi va fi ţinut pricopsitului pînă la primul vînt mai răsărit… Chiar, cred că făcea bani de-un rom, la cîteva zile, meşterul de antene!
O mai şti cineva, oare, vreo antenă din asta în stare de funcţionare? Nu cred. Şi cine-ar sta să-mi spună mie asta acum? “Auzi, antene! Noi nici nu mai ştim cum ne cheamă şi lui îi arde de… antene!” Da, chiar aşa, într-”Un veac de singurătate” a oamenilor cui să-i mai pese de singurătatea antenelor sau a ochiurilor de geam din acoperişuri? “Căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”, după cum spunea eroul lui Garcia Marquez, dintr-o… cameră a oglinzilor, probabil tot la o mansardă.
PS. Plouă, de toamnă… Kumm...
