Cerbul de Ceară

Nu ştiu alţii cum sunt atunci cînd vorbesc despre întîmplările oraşului sau satului lor, dar eu ramîn un sentimental. Cu toate că ştiu că nu este chiar aşa, mă încăpăţînez să consider Braşovul buricul pămîntului. Şi asta de cînd lumea. De cînd mă dădeam cu sania pe Dealul Melcilor, de cînd am măsurat cu braţele prima oară Strada Sforii, de cînd eram haiduc pe la Pietrele lui Solomon şi coboram noaptea Pe Tocile şi luam troleibuzul de la Poarta Schei pentru ca a doua zi să o iau de la capăt ca “alpinist” pe Drumul Vechi şi “turist” căutînd turnuri albe şi negre Pe După Ziduri şi pînă pe Sub Tîmpa şi Piaţa Sfatului. Şi astăzi mă mai  “pierd” pe după Inişte ori pe Warthe şi chiar pe dealul Cetăţuia, chiar dacă asta poate părea imposibil mai ales că, prin tot locul, eventualele spaime ale rătăcirii pe coclauri se pot rezolva rapid în “refugiile” cu bere rece găsibile la orice cot de potecă. Poate va găsi cineva de cuviinţă să aducă-n blogolume cuvinte mai multe şi imagini destule privind forma şi istoria acestor locuri şi drumuri superbe…

Pretextul acestui text este altul. Nu locurile, nu istoria, ci o întîmplare făcută, de la bun început, să pună o stea în plus în blazonul Braşovului: “Cerbul de Aur”. Mai sunt două zile şi începe a XVII-a ediţie a festivalului. Cerbul ăsta boncăluieşte pe aici de prin 1968 cu întreruperi mai mici sau mai mari, toate cu iz politicianist încă de pe vremea “revoluţiei culturale” a lui Ceauşescu. Prin coarnele Cerbului au trecut nume mari însă nu le voi mai povesti şi eu fiindcă nu am de gînd acum să fac nici o istorie a evenimentului, nici o avancronică a ceea ce va fi anul ăsta. Vorbesc despre un… “feeling”. Şi la mine acesta e al căderii în derizoriu a Cerbului de Aur care nu se mai poate ţine pe picioare la înălţimile locurilor de aici. Cu toate că festivalul începe, că este prezent, că Piaţa Sfatului e “în lucru” de o lună chestia asta este de un banal desăvîrşit pentru mine ca braşovean. Nu ştiu cum or vedea alţii lucrurile dar cu fiecare an ce trece Cerbul de Aur pare să fi devenit doar o obligaţie, o corvoadă pentru braşoveni. Oraşul nu mai rezonează la acest eveniment cred din perioada ediţiilor din anii 1992-1997. Întreruperile organizării lui l-au aruncat într-o aură de neseriozitate şi de… făcătură. Cu atît mai mult, cu cît spuneam, acestea pe fondul unor interminabile discuţii evident politic interesate (m-aş mira ca anul ăsta să nu văd ceva VIP-uri şi sepepişti aterizaţi din c(h)ampania electorală direct în ograda Cerbului! ). Încet-încet s-a creat şi senzaţia (nu tocmai falsă) că Cerbul de Aur nu este altceva decît o afacere a Televiziunii Române, a Bucureştilor. “Armatele ” de showbizmeni teverişti, cu căţel şi purcel, care an de an sunt desantate în oraş (pe destui bani publici!) nu prea au ţinut niciodată cont şi de orgoliile braşovenilor. “Băştinaşii” s-au simţit şi se simt trataţi doar cu o superioară îngăduinţă în propria bătătură de către nişte bucureşteni de fiece dată cam prea… aroganţi. Nu o dată braşovenii au lăsat de înţeles că nu sunt împăcaţi cu ideea că, totuşi, Cerbul nu este al lor. Apoi, dincolo de atmosfera asta, paloarea Cerbului a devenit tot mai evidentă cu fiecare ediţie trecută din pricina prestaţiilor artistice tot mai subţiri. Vedetele “reformate”, scoase de la naftalină pe bani puţini aruncă festivalul nu numai în derizoriu ci şi în ridicol. Pe la începuturile lui organizatorii se străduiau mai mult, mai cu… talent. Şi nu mă refer neapărat la vremurile lui Tudor Vornicu… Cred astfel că Cerbul de Aur mai supravieţuieşte doar prin amintiri, prin gloria trecută şi că în felul ăsta, curînd, nu se va mai alege nimic din el. Poate îi vor găsi, eventual, un loc într-un muzeu al figurilor de… ceară…

P.S. – Steve Vai… Singurul mai răsărit la Cerbul 2009, cu care eu cel puţin am ceva de… împărţit. Dar, Vai, am auzit că nu ar cînta decît două piese!