Huţulii, haiducirea vieţii şi sfîrşitul deşteptătorului

Din cînd în cînd caut, pe ici şi colo, reportaje… Reportajele alea adevărate, care fac din gazetărie literatură. Le caut asemeni unui ceasornicar mîngîind un ceas vechi pe care l-a mai reparat cu cîteva zeci de ani în urmă şi pe care nu credea că îl va mai vedea vreodată… Caut scriitura, mă bucură în rarele dăţi cînd o găsesc, dar mai ales caut poveştile.
De data asta s-a întîmplat fără să vreau: am dat o tură prin canalele televizorului şi m-a oprit ceva pe TVR 3. Era întradevăr un reportaj, de prin primăvară cred, făcut de o echipă TVR Iaşi sub rubrica “Necunoscuţii de lîngă noi”. Ce m-a oprit acolo? Vorba molcomă şi cu tîlc a unui pădurar vînjos, un munte de om. Şi am rămas să privesc, furat. Omul povestea despre bătăura unei case vechi de lemn, din vatra unui sat rupt de lume, despre pădure şi frumuseţea copacilor, despre cum vorbeşte el cu pisica şi cu văcuţa din grajd, despre lemnul de brad troznind în cămin ca să alunge spiritele rele, despre neamul lui… uitat.

Şi am aflat că pădurarul de acolo de prin Fundu Moldovei şi Vatra Moldoviţei este neam de huţul, se numeşte Casian Balabasciuc, este inginer silvic şi scriitor şi corespondent la “România Pitorească” (chiar, ce o mai fi şi cine se mai îngrijeşte de această frumoasă revista?!!). Este prima dată cînd aud de huţuli, ultimii urmaşi din sămînţă de daci liberi, după cum văd că se mîndresc a fi. Pe urmele reportajului amintit am pornit o căutare pe Google, desigur, ale cărei semne le las pe aici. Şi nu puţine mi-au fost surprizele…. Citesc că “Huţulii sunt un trib vechi de munte, risipiţi de-a lungul Carpaţilor, începând din Polonia şi până în Maramureş şi Bucovina. În ţară, ei pot fi găsiţi la Moldoviţa, Argel, Breaza, Moldova Suliţa, valea Suhei (zona Ostrei), Cârlibaba, şi în zona Maramureşului, unde sunt din ce în ce mai puţini, fiind asimilaţi de ucraineni.” Spune undeva, cu amărăciune, Casian Balabasciuc: “Huţulii sunt pe cale de dispariţie. Toată istoria a dat de înţeles că cei slabi se supun celor puternici. Şi nu slabi ca putere economică, ci în sens cultural, spiritual. Omul reacţionează întotdeauna în direcţia confortului, în direcţia binelui material(…). Huţulii au fost tâlhari, hoţi de vite, prădători şi probabil că istoria i-a dirijat în sensul acesta(…). Huţulii sunt copiii orfani ai istoriei. Orfani, pentru că nu îşi ştiu originile. O altă similitudine între daci şi huţuli este aceea că nu şi-au scris istoria. Nu au avut dorinţa de a-şi păstra istoria, identitatea, memoria strămoşilor, şi de a-şi cultiva originile…”
Iar oamenii ăştia – se zice că ar mai fi vreo 20.000 – haiducesc viaţa acolo în universul lor absolut liber, împreună cu pădurile lor, cu caii lor huţani şi cu Dumnezeu, cu gîndul că nu vor vedea prea curînd lumina electrică în casă – “Ni ma lumini” – asta chiar dacă becul va însemna, de bună seamă, şi sfîrşitul lumii lor.

Din ce am văzut şi citesc sunt convins că pe dealurile alea bucovinene sunt nişte locuri şi mai este un neam, de huţuli, care merită să fie cunoscuţi, înţeleşi, înainte să dispară. Şi mă mai gîndesc că onor guvernanţii noştri ar putea face un pustiu de bine în a-i recunoaşte ca etnie, iar o ministresă blondă ar putea să-i întrebe de sănătate pe aceşti… daci autentici în loc să danseze “Zărzărică-zărzărea” într-o cetate a Rîşnovului năpădită de kitsch.
Dar cum am constatat, surprins, că de mult nu mai am nici eu un ceas deşteptător în casă (mai ţin minte chiar şi ceasurile alea mari din casa bunicilor, cu glas hodorogit, CFR, care trezeau şi morţii din mormînt la cinci dimineaţa!) şi că englezii care zic că aceste dragi obiecte intră în istorie au dreptate, pot constata şi cum prin voia noastră tăiem nu numai rădăcinile copacilor dar şi sufletul acelor păduri cu care ne-am fi putut arăta mai ţanţoşi în faţa lumii.

P.S. – Dintre muzici… pe alese!