Cerbul de Ceară

Nu ştiu alţii cum sunt atunci cînd vorbesc despre întîmplările oraşului sau satului lor, dar eu ramîn un sentimental. Cu toate că ştiu că nu este chiar aşa, mă încăpăţînez să consider Braşovul buricul pămîntului. Şi asta de cînd lumea. De cînd mă dădeam cu sania pe Dealul Melcilor, de cînd am măsurat cu braţele prima oară Strada Sforii, de cînd eram haiduc pe la Pietrele lui Solomon şi coboram noaptea Pe Tocile şi luam troleibuzul de la Poarta Schei pentru ca a doua zi să o iau de la capăt ca “alpinist” pe Drumul Vechi şi “turist” căutînd turnuri albe şi negre Pe După Ziduri şi pînă pe Sub Tîmpa şi Piaţa Sfatului. Şi astăzi mă mai  “pierd” pe după Inişte ori pe Warthe şi chiar pe dealul Cetăţuia, chiar dacă asta poate părea imposibil mai ales că, prin tot locul, eventualele spaime ale rătăcirii pe coclauri se pot rezolva rapid în “refugiile” cu bere rece găsibile la orice cot de potecă. Poate va găsi cineva de cuviinţă să aducă-n blogolume cuvinte mai multe şi imagini destule privind forma şi istoria acestor locuri şi drumuri superbe…

Pretextul acestui text este altul. Nu locurile, nu istoria, ci o întîmplare făcută, de la bun început, să pună o stea în plus în blazonul Braşovului: “Cerbul de Aur”. Mai sunt două zile şi începe a XVII-a ediţie a festivalului. Cerbul ăsta boncăluieşte pe aici de prin 1968 cu întreruperi mai mici sau mai mari, toate cu iz politicianist încă de pe vremea “revoluţiei culturale” a lui Ceauşescu. Prin coarnele Cerbului au trecut nume mari însă nu le voi mai povesti şi eu fiindcă nu am de gînd acum să fac nici o istorie a evenimentului, nici o avancronică a ceea ce va fi anul ăsta. Vorbesc despre un… “feeling”. Şi la mine acesta e al căderii în derizoriu a Cerbului de Aur care nu se mai poate ţine pe picioare la înălţimile locurilor de aici. Cu toate că festivalul începe, că este prezent, că Piaţa Sfatului e “în lucru” de o lună chestia asta este de un banal desăvîrşit pentru mine ca braşovean. Nu ştiu cum or vedea alţii lucrurile dar cu fiecare an ce trece Cerbul de Aur pare să fi devenit doar o obligaţie, o corvoadă pentru braşoveni. Oraşul nu mai rezonează la acest eveniment cred din perioada ediţiilor din anii 1992-1997. Întreruperile organizării lui l-au aruncat într-o aură de neseriozitate şi de… făcătură. Cu atît mai mult, cu cît spuneam, acestea pe fondul unor interminabile discuţii evident politic interesate (m-aş mira ca anul ăsta să nu văd ceva VIP-uri şi sepepişti aterizaţi din c(h)ampania electorală direct în ograda Cerbului! ). Încet-încet s-a creat şi senzaţia (nu tocmai falsă) că Cerbul de Aur nu este altceva decît o afacere a Televiziunii Române, a Bucureştilor. “Armatele ” de showbizmeni teverişti, cu căţel şi purcel, care an de an sunt desantate în oraş (pe destui bani publici!) nu prea au ţinut niciodată cont şi de orgoliile braşovenilor. “Băştinaşii” s-au simţit şi se simt trataţi doar cu o superioară îngăduinţă în propria bătătură de către nişte bucureşteni de fiece dată cam prea… aroganţi. Nu o dată braşovenii au lăsat de înţeles că nu sunt împăcaţi cu ideea că, totuşi, Cerbul nu este al lor. Apoi, dincolo de atmosfera asta, paloarea Cerbului a devenit tot mai evidentă cu fiecare ediţie trecută din pricina prestaţiilor artistice tot mai subţiri. Vedetele “reformate”, scoase de la naftalină pe bani puţini aruncă festivalul nu numai în derizoriu ci şi în ridicol. Pe la începuturile lui organizatorii se străduiau mai mult, mai cu… talent. Şi nu mă refer neapărat la vremurile lui Tudor Vornicu… Cred astfel că Cerbul de Aur mai supravieţuieşte doar prin amintiri, prin gloria trecută şi că în felul ăsta, curînd, nu se va mai alege nimic din el. Poate îi vor găsi, eventual, un loc într-un muzeu al figurilor de… ceară…

P.S. – Steve Vai… Singurul mai răsărit la Cerbul 2009, cu care eu cel puţin am ceva de… împărţit. Dar, Vai, am auzit că nu ar cînta decît două piese!

Blogosfera coboară în Cetate

Cred că unii mai trăiesc cu senzaţia că blogosfera e o chestie ciudată în care se refugiază de restul lumii o sumă de indivizi frustraţi, neadaptaţi la realitate. Sunt sigur că unii cred că blogolumea este o reţea subterană de conducte prin care circulă tot felul de inutilităţi, reţea fără o gură de ieşire spre… “viaţa reală”. Sunt sigur de asta fiindcă mi-au spus-o destui subliniind “neseriozitatea” acestei ocupaţiuni… non-profit. Fără îndoială că respectivii vor fi gata să-şi schimbe părerea imediat ce vor constata… onorabilitatea profitului din blogăreală…

Spun asta pentru…a descrie peisajul. Am mai făcut-o, cu alte cuvinte în destule ocazii. Noi ăştia de aici ştim că nu este aşa şi suntem conectaţi la realitate mai serios decît ar vrea unii să se creadă. Cred că pasul următor din evoluţia blogosferei este acela al recunoaşterii “adresabilităţii” şi credibilităţii ei vizavi de societate, de politic şi guvernanţi. Şi asta se va întîmpla fără un demers organizat în acest sens ci prin evoluţia naturală a lucrurilor: sunt fenomene sau organizări sau oameni care nu pot fi, pur şi simplu, ignorate. Acestea există, se impun şi sunt ascultate chiar dacă nu şi acceptate.

Mă gîndesc la toate astea observînd cum viaţa iese din blogosferă şi cere să i se facă dreptate. Iar dreptatea şi îndreptarea lucrurilor se vor întîmpla fiindcă, aşa cum spuneam, vocea blogosferei este o parte tot mai semnificativă a realităţii. Aşa se va întîmpla în cazurile Sibillei şi Alinei. Cele două cazuri sunt diferite, sunt însă drame reale întîmplate alături de sumedenia dramelor din ţara asta. Sibilla, Nicoleta, pe numele ei, are o poveste mai complicată: femeia asta a ajuns aproape pe drumuri fiindcă a îndrăznit să spună prea multe şi să se opună aberaţiilor discreţionare şi corupţiei din sistemul în care trebuia să funcţioneze, acolo, în judeţul ei. A ajuns să fie prigonită, expulzată, “zburată” de acolo (am făcut şi eu mai demult cunoştinţă cu acest gen de “stăpîni” ameninţîndu-mă: “te zbor din oraşul şi judeţul ăsta, de nu o să te vezi!”) şi acum cere ajutorul lumii pentru un loc de muncă prin care să-şi cîştige existenţa şi să-şi poată creşte copilul.
La rîndul ei, Orianda, Alina de fapt, trăieşte pe deplin asumat o altă dramă, aceea de a fi nevoită să plătească dreptul la viaţă al tatălui ei care, ca prin minune a depăşit o grea cumpănă de natură medicală. Alina trebuie să plătească datoriile adunate odată cu salvarea părintelui, prin spitalizarea şi tratamentele foarte scumpe. Alina cere ajutorul lumii. Nici ea nu aşteaptă mila nimănui. Amîndouă bloggeriţele dovedesc atitudini demne, de un exemplar bun-simţ. Amîndouă au nişte poveşti de viaţă tulburătoare şi speră că în ţara asta omenia există. Şi fac asta prin blogosferă, fiindcă ştiu că strigînd în piaţa publică ar avea toate şansele să fie ignorate. Numărul mare de reacţii la aceste cazuri, mînate de credinţa că, în orice, ar fi bine să-l tratezi pe celălalt aşa cum ţi-ai dori tu să fii tratat într-o situaţie similară, mă fac să cred că rezolvarea celor două situaţii dificile de viaţă va veni de aici, din blogosferă, din această solidaritate simplă şi inconfundabilă. Cum cred, o mai spun o dată, că blogosfera prin astfel de întîmplări îşi va dovedi nu numai virtuţile în comunicare cît şi pe cele sociale. Blogosfera (blogolumea cum îmi place să-i spun eu celei foarte apropiate de mine) coboară (sau intră?) în Cetate. Şi se face auzită şi respectată.

Puteţi întinde o mînă de ajutor, fiecare cum poate, Sibillei şi Oriandei aici şi aici.

Politichii de sîmbătă seara. Cu Oprescu şi Cataramă

În seara asta Realitatea Tv a reuşit să mă ţină aproape de televizor. La Corina Drăgotescu (nu-şi dăduse demisia, cu surle şi trîmbiţe, de la Vîntu?) a venit Sorin Oprescu, iar la Robert Turcescu, la “100%” , a venit Viorel Cataramă. Firesc, eram curios să aud din gura primarului capitalei, Sorin Oprescu, ce are de gînd. Asta fiindcă înainte de a intra în cursa pentru primăria Bucureştiului îl vedeam pe domnul doctor ca singurul în stare de o oarecare alternativă la Băsescu. Acum nu-l mai văd aşa. Şi-a consumat, cred eu, toată muniţia la Bucureşti şi nu mai are timp să-şi pună în ordine cazarma. În seara asta Oprescu a lăsat să se înţeleagă ceva mai clar că va candida. Retorica îi este aceeaşi: grijulie în faţa poporului iar limbajul spumos de medic slobod la gură, glumind cu moartea şi dînd speranţe de viaţă printre pacienţi şi… aparţinători la vizita de dimineaţă, va mai face “victime” într-o proximă campanie electorală. Oricăt l-aş aprecia însă nu cred că va mai trage încă o carte cîştigătoare. Este şi tîrziu, repet, iar postura de independent, nesusţinut de o maşinărie politică, ba dimpotrivă, atacat de toate, nu-i poate… ţine acum la români, în condiţiile în care vor ieşi la vot preponderent militanţii de partid. Sper să nu candideze, ar încurca doar lucrurile, şi-ar şifona mai rău imaginea şi ar irosi anumite voturi.

Mult mai interesantă mi s-a părut însă reapariţia, tot meteorică, a lui Viorel Cataramă. Călăreţul singuratic şi opozant de la sînul liberalilor, “lupul cu ochi albaştri” din “aripa tînăra” a PNL-ului anilor ’90, magnatul mobilei şi saltelelor Relaxa (de Mizil) a cărui opulenţă (mai ţineţi minte vestitu-i… cavou din marmură neagră care-i făcea pe proletari să înjure printre dinţi?) isteriza patrulaterul roşu românesc postrevoluţionar a fost în seara asta nu doar o prezenţă inedită ci şi realistă. Nu am chiar niciun motiv să-l perii pe Cataramă şi nu ştiu prea bine ce are de împărţit în PNL sau dacă-şi merită ori nu soarta, însă mi-a lăsat impresia că nu doar peste fizionomie timpul i-a lăsat urme neaşteptat de evidente, dar acesta i-a adus şi o notă bună în judecata politică, rece. Apoi postura sa de privitor de pe tuşă care-i dă o oarecare distanţă şi, desigur, informaţiile pe care le deţine, fiindcă mai are potenţa de a le avea, au dat greutate “analizelor” lui din seara asta. Mai ales într-un mediu politic oricum tembel, dezarticulat şi fără credibilitate precum cel de azi de la noi. Cataramă a spus cîteva lucruri care, cred eu, se vor confirma: 1. PNL-ul a pierdut pe mîna lui de trei ori la rînd posibilitatea de a se impune ca “partidul de dreapta” din România. Câmpeanu, Stoica şi Tăriceanu au dat mereu vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Şi au pierdut.  2. PNL-ul joacă prost, scena opoziţiei, mînat de sentimente, împotriva PDL-ului şi de partea PSD-ului. 3. În această tradiţie PNL-ul încă mai poate avea soarta PNŢ-cd-ului! 4. Măsurile guvernului Boc sunt “bune” dar, trăim în România şi nu se vor aplica niciodată, cu urmările de aşteptat de aici. 5. Crin Antonescu nu are nicio şansă să ajungă în turul doi al prezidenţialelor şi bine ar fi să îşi onoreze măcar misiunea de a canaliza voturile spre o Românie mai confortabilă de la anu’. Şi 6.: chiar dacă nu e sigur că va merge la vot, pentru el ca persoană, pentru Viorel Cataramă, cel mai confortabil ar fi ca preşedinte să iasă Mircea Geoană (îi este şi prieten, zice, fără niciun interes ascuns!) acesta fiind singurul în stare să îl bată pe Băsescu.
Cam acesta ar fi “răul cel mai mic” (şi cel mai… maleabil, dar ce mai contează! ) de care ar putea avea parte România (dacă voturile nu se vor pierde aiurea în beneficiul lui Zeus!)… Sper să fie aşa, adică să fie un rău mai mic, oricare ar fi el pînă la urmă, şi sunt curios daca “percepţiile” mele din seara asta de ultim weekend de august şi, bineînţeles, cele ce le-au generat, se vor adeveri, sau nu, prin toiul iernii, înainte de Ziua… Naţională!

PS.: Bineînţeles, nici de astă dată muzichia nu are treabă cu… politichia.

Ultima poezie. De vara asta

Nu, n-am băgat de seamă ulciorul de apă rezemat în prag…
Mi-l lăsasei cumva să-mi aline străzile bătătorite şi arse?
Nici unghiul clar de soare cald
ascuns toată vara sub înfierbîntata-ţi vioară…

Nu am simţit cum tălpile-mi curg prin canale
crezîndu-mi genunchiul un murg ce aleargă-n trifoi, prin răcoare
Nici păpădia suflată de tine spre cer, nu, n-am văzut-o cum măsura lumina
Şuvoiul gîndurilor de scrum mi se părea încăpător cît lumea…

N-am cîntărit de rouă surîsu-ţi în nicio dimineaţă
M-am tot mirat de praful de pe tîmple…
Nici muntelului nu i-am astupat izvoarele în joacă
şi ţi-am minţit privirea cu stele căzătoare pictate pe… tavan

Nu am purtat pe umeri decît închipuirea parfumului de tei
Eram convins că ceasurile verii-mi sunt sclave credincioase
Nici luna n-am cules-o cît leneşă şi coaptă flirta cu zarzării pe-o creangă…

Şi-acum, cînd vezi că din nisip şi mare n-a rămas decît
a verii lacrimă de sare, tu nu ridici privirea,
zîmbeşti muşcînd din măr, amar:
Ei… nu-i nimic, nu ai băgat de seamă…
păstrează-n prag ulciorul, pîn’… la vară!

România lui “Statul sunt eu!”

Am auzit şi eu cum se plîngea Traian Băsescu în faţa ţării de răul pe care-l fac nişte fameni distinsului stat pe care-l păstoreşte. Am ghicit încotro vrea să bată preşedintele: spre uneltirile mogulilor şi a agenţilor (nu “agenturililor”?) electorali care sunt în stare de orice, pînă şi să discrediteze, iată, sfîntul stat întruchipat prin ce altceva decît prin ilustra-i statură. Şi a mai zis, cred, Băsescu cum că ne va arăta el nouă cum sunt trase şi unde duc firele care detonează afacerile cu muniţie şi, probabil, zic eu, pe cele ale destoinicei blonde Elena (aici, fie vorba între noi, dar pe tastatură “g” este chiar deasupra lui “b” ) Nu l-am ascultat mai departe pe prim-preşedintele nostru de partid şi de stat… Probabil mai urma să aud: “Băi cicoflenderilor, Statul Sunt Eu!”. Da, “dai în mine, dai în fabrici şi uzine!”…

Cine a discreditat statul? Cine a împărţit România în o Românie pozitivă şi una negativă? Cine a rupt România într-una a bugetarilor şi una a privaţilor? Dar într-una a filosofilor şi una a tîmpiţilor? Cine a asmuţit şomerii împotriva angajaţilor sau contribuabilii împotriva asistaţilor şi muribunzii împotriva fiţoşilor? Cine ne obligă să alegem sau, mai rău, ne zice: “Nu aveţi de ales!” Cine ne defineşte musai ca societate dihotomică? Ţin minte cum pe vremea lui Iliescu ţara era populată în “oameni de bine” şi oameni de… nebine, de golani şi nongolani iar presa era de “o anumită parte” şi de… cealaltă parte. Astăzi văd că absurdul atinge culmi nebănuite pe atunci prin ’90. Măcar prin prisma naturală a trecerii timpului m-aş fi aşteptat – în naivitatea-mi recunoscută! – la o maturizare a stării de fapt or a mersului lucrurilor. Nu, se poate, iată, şi mai rău! Iată-ne, după cei 20 de ani brucanieni, aproape de vremea lui Ludovic al XVI-lea…  Ba nu, pardon, a lui Băsescu al II-lea!

Nu vorbe. Un gest

Ţin minte, demult, într-o staţie de autobuz, ploua… Acolo m-am întîlnit cu Profesorul Meu de Română (am avut norocul a doi-trei profesori de română excepţionali şi toţi mi-au fost cei mai dragi) care, cred, mi-a spus că era, dintr-un anume motiv, dezamăgit de mine… Nu ştiu dacă azi nu ar fi la fel de dezamăgit, din acelaşi motiv. Atunci, însă, mi-a zis să caut şi să citesc, neapărat, jurnalul lui Pavese…

Am căutat şi găsit cartea mult mai tîrziu… şi pot spune azi că ori de cîte ori o redeschid “Meseria de a trăi” a lui Cesare Pavese mă biciuieşte şi nu doar prin poezia frazelor şi erudiţia scrisului. Frînturile de viaţă dezamăgită, neomeneştile vîltori ale unei biografii teribile mă fac să-mi fie jenă de… netrăirile, de nefrămîntările mele. Pavese (asemeni altor scriitori la fel de intens preţuiţi, cît degetele de la o mînă) nu este doar o jumătate de raft din biblioteca-mi… Jurnalul său, dedicat la început, în 1935, esteticii or implicării sale politice în viaţa Cetăţii devine spre sfîrşit, după cinci ani, cel al neputinţei de a ascunde la nesfîrşit drama unui copil perpetuu înfrînt de marile-i temeri: iubirea şi moartea. Evoluţia sau involuţia asta, lucidă de la un capăt la altul, e bulversantă ca şi măsura egală, nedisimulată, dintre intensitatea vieţii şi a operei.  Astăzi s-au făcut 59 de ani de la sinuciderea lui Cesare Pavese. Sinuciderea, tentaţia care l-a urmărit mereu, produsă în cele din urmă, pare-se atît de banal, din cauza unei femei: „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”…

“Sinucigaşii sînt ucigaşi timizi. Mazochism în loc de sadism.
Plăcerea de-a mă bărbieri după două luni de carceră – de-a mă bărbieri singur, în faţa unei oglinzi, într-o cameră de hotel, şi afară marea.
Este pentru prima dată cînd fac bilanţul unui an care nu s-a sfîrşit încă.
În meseria mea, deci, sînt rege.
Am făcut totul în zece ani. Dacă mă gîndesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sînt mai disperat şi mai pierdut decît atunci. Ce am adunat? Nimic. Am ignorat cîţiva ani defectele mele, am trăit ca şi cînd nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Şi apoi, la primul asalt al “neliniştitei îngrijorate”, am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frămînt. Numele nu importă. Sînt ele oare altceva decît nume fortuite, nume întîmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămîne că acum ştiu care este triumful meu cel mai deplin – şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sîngele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pămînt în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfîrşit încă, pe care nu-l voi sfîrşi.
Te miră că ceilalţi trec pe lîngă tine şi nu ştiu, atîta vreme cît şi tu treci pe lîngă alţii şi nu ştii, nu te interesează, care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

17 august 1950

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întîmplă întotdeauna.
Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?
Ajunge puţin curaj.
Cu cît durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atît instinctul vieţii se zbate, şi piere gîndul de sinucidere.
Părea uşor, cînd te gîndeai la asta. Şi totuşi sînt atîtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.
Toate astea te scîrbesc.
Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.

18 august 1950″

Cesare Pavese – Meseria de a trăi