Bomboana de pe colivă

Acum vreo două, trei zile remarcam cu toţii circul din Parlament, cel cu Ridzi, Udrea şi comisiile de anchetă… Toată lumea vorbea de furăciuni. Ieri însă s-a schimbat… frontul. La imboldul şi sub pretextul primelor concluzii, sumbre, ale vizitei delegaţiei FMI s-a schimbat placa. Trebuia găsit ceva ca să se facă… linişte peste nişte subiecte cam delicate. Şi s-a redescoperit criza (şi “soluţiile”… “anti”…), numai bună să ascundă din nou gunoiul sub preş. Însă mişcarea de ieri a “înalţilor” noştri demnitari de partid şi de stat, prin vocea “primului”, a lui Băsescu, a descoperit un adevăr şi mai incomod care, probabil, acum îi va trezi pe mulţi din moţăială: falimentul guvernării actuale care a pus pe butuci o ţară întreagă.

Poate că, pînă la urmă, s-a şi dorit lansarea acestui semnal către… popor, guvernanţii nemaiputînd defila angelici prin faţa noastră fără să li se mai vadă ditamai morcovul înfipt prin părţile dorsale. Şi şi-au zis: “ce-o fi, o fi, acum e momentul!”. Momentul “asumării” catastrofei în care ne-au împins. Şi au făcut-o. Fără inteligenţă, la disperare, anunţînd o altă posibilă măsură disperată care, dacă vor fi aplicate, ne vor afunda şi mai rău în hău. Băsescu a arătat spre Guvern cerînd, cinic, aşa ca între fraţi (!) să fie concediaţi 300.000 de bugetari, Pogea a recunoscut o cădere economică de 8%, probabil în realitate chiar mai mare!, în vreme ce Boc a recunoscut că mai sunt, pe ici pe colo, şi destui bugetofagi care încasează sute de milioane chiar dacă tocmai el vorbea de o… “puşcă şi-o curea lată” acum ceva vreme. Şi ca să ne confirme cît de cotoioasă e treaba, Băsescu a pus şi bomboana pe tort (sau pe… colivă?): se mai gîndeşte dacă va candida la Preşedinţie, amintindu-ne că în primăvara a spus că nu se va mai înscrie în cursă dacă ţara derapează, dacă intră în derivă. Bineînţeles că va candida, nu ştiu cine se îndoieşte de asta, dar mesajul lui Băsescu a venit şi el să întărească, aparent paradoxal,.. implacabilitatea dezastrului. El bate acum obrazul guvernului şi speră “să se scoată”, şi să puncteze electoral, fiind cel care, vezi Doamne, are curajul, onestitatea de a ne aduce veştile proaste.
Scop dublu atins: cine va mai vorbi de acum de Udrea şi alţii ca ea? şi, în sfîrşit, nouă românilor ne cam arată acum “tătuca” la ce să ne aşteptăm! Băsescu uită însă că, uneori, odinioară, curierii care aduceau veştile proaste sfîrşeau şi mai prost. Pe atunci, se duceau cu veşti cu tot sub suliţe sau în tăişurile săbiilor… Apoi, desigur, prim-preşedintele de partid şi de stat nu s-a abţinut să pigmenteze veştile proaste şi cu nişte poliţe plătite presei, cea care cîndva l-a purtat pe braţe. Asta, aşa, ca pentru… “culoare”, dacă mai era nevoie!

În spatele tuturor acestor declaraţii eu însă am reţinut cam asta: economia ţării galopează spre faliment, şomajul va înghiţi şi vreo cîteva sute de mii de funcţionari vinovaţi doar fiindcă fac parte din “sistem” (nu mă îndoiesc însă că de ştabii cu lefuri grase nu se va atinge nimeni!), noi şomeri care se vor adăuga rîndurilor groase ale celor “privaţi” din cele peste 200.000 de firme care vor fi intrat în faliment anul ăsta! La care se va adăuga şi o bulversantă criză politică provocată de iminenta spargere a coaliţiei PDL-PSD. Îmi este limpede că suntem în derivă şi că acum asistăm abia la primele semne. Şi continui să cred că criza e doar un pretext, vina aparţine incompetenţei, hoţiilor, diletantismului, demagogiei unor politicieni semi-analfabeţi, protejării intereselor de gaşcă. Iar la iarnă chiar nu va mai conta cine “se va mai alege” căpitan peste o corabie din care vor fi fugit de mult… mai ales şobolanii! (Deşi aici va persista, pînă la deznodămînt, curiozitatea mea în a vedea cine şi cîţi vor mai fi aceia care-i vor mai alege, în naivitatea sau inconştienţa lor, încă o tură pe… ăştia!)

P.S. Din România reală totul se vede mult mai simplu: sănătatea nu le mai poate asigura investigaţiile şi tratamentele minime “asiguraţilor”, poliţiştii se pregătesc să iasă în stradă, educaţia se pregăteşte să-şi numere disponibilizaţii, IMM-urile, cît de cît solide, (alea jupuite să asigure fondurile bugetare!) abia mai respiră şi… tot mai mulţi români sunt în pragul disperării!
Muzica? Nu, muzica asta nu-mi place… fraţilor!…

Demisia de onoare a unui blogger

De regulă memorăm o personalitate printr-o singură calitate, chiar dacă artistul sau… cetăţeanul respectiv este polivalent. Un actor rămîne un actor, un poet rămîne un poet, un muzician rămîne un muzician. Bineînţeles însă că respectivii se vor aventura, deseori, să fie şi cîte ceva… din…  altceva, fie fiindcă creativitatea le-o cere, temporar, fie pentru că doresc să fie văzuţi din cît mai multe unghiuri. Iar cazurile nu sunt izolate nici la noi nici aiurea.
Actor îl ştiu şi îl văd de mult pe Mihai Mălaimare. Actor îl ştiu şi pe Mircea Diaconu şi pe Ion Caramitru. Actor a rămas şi Victor Rebengiuc, cum poet a rămas Adrian Păunescu. Ca “folk-ist” îl recunosc pe Victor Socaciu ori pe Florin Chilian… Unii însă au ţinut să se facă puţin… miniştri şi deputaţi, senatori sau militanţi pe alte baricade civice ori politice. Pentru mine efortul lor de a intra şi sub alte reflectoare nu are nicio însemnătate, nu-mi spune nimic. Ba cred că ipostazele secundare ale acestor personalităţi le vor mina, pînă la urmă, recunoaşterea cîştigată prin vocaţia lor esenţială – mai ales dacă vor persista prea mult în această… duplicitate. După părerea mea, apele trebuie despărţite, fiindcă nu văd beneficiile… amestecării lor.

Scriu asta fiindcă azi am remarcat o retragere, cu putere simbolică, “demisia” lui Mihai Mălaimare. Şi nu dintr-o postură solidă, care l-a consacrat, cea de mare actor sau de… politician, ci demisia din ipostaza de blogger, mai fragilă, poate chiar inexistentă pentru unii pe o scară tradiţională a valorilor… palpabile! O demisie de onoare din rolul de comunicator cu lumea, demisie pe care eu unul o regret. Cu atît mai mult cu cît aici nu era vorba despre… jocul dublu despre care vorbeam mai sus, blogul fiind în acest caz un surplus de comunicare oferit de artist celor dornici să îl asculte şi altfel. Văd în această retragere însă un exemplu care ar putea rezolva, în multe cazuri, ecuaţia adevăratelor duplicităţi compromiţătoare, după cum le cîntăresc eu. Comparaţia poate fi puţin forţată, recunosc.
Mihai Mălaimare se opreşte din acest exerciţiu fiindcă, după cum spune: “Din pacate, aproape fara sa-mi dau seama, am devenit asemeni celor pe care i-am dispretuit dintotdeauna: mitocanii! Ma refer, evident, la articolul dedicat doamnei Ridzi, inexplicabil pentru mine in acest moment.” După mine, bloggerul Mălaimare este prea exigent aici, într-o blogolume care, de prea multe dăţi, descoperă mitocănii mult mai urîte, uneori chiar la adăpostul confortabil al anonimităţii. Şi mult prea exigent faţă de ce se întîmplă în România reală. Aş crede chiar că însuşi termenul de “mitocănie” folosit aici nu este potrivit. Dar, desigur, decizia lui Mihai Mălaimare nu poate fi decît respectată şi cred că omul, şi cel căruia nu puţini i se adresează, firesc, cu apelativul “maestre”,  îşi va atrage, vrînd-nevrînd, prin acest gest şi mai multă consideraţie. Spuneam că regret oprirea acestui blog fiindcă aici am găsit, nu odată, posturi, atitudini, memorabile, cinstite. În noiembrie 2007 cînd îşi pornea aventura prin blogosferă, Mălaimare spera ca aceasta “sa fie o intalnire la o cafea virtuala care sa ne fie de folos, sper, tuturor.” Sunt convins că aşa a şi fost şi fără… mască, pentru cei care au zăbovit citindu-i opiniile consistente despre viaţă, teatru sau politică.
Ieşirea de acum din această scenă este una elegantă şi are o justificare, oricît de subiectivă ar fi ea. Alţii dispar pur şi simplu în ceaţă, plictisiţi sau constatînd că nu au ce spune. Alţii, şi mai mulţi, şi nu mă refer strict la blogosferă, ar trebui să îi ia exemplul actorului şi să demisioneze pentru (i)responsabilităţi şi mitocănii infinit mai mari care afectează milioane de români.
În orice caz, artistul Mălaimare rămîne, oricum, cu celelalte mijloace ale sale de comunicare care l-au consacrat, mai ales cele din faţa cortinei şi din spatele măştii. Şi, cine ştie, poate se va întoarce în blogolume, fiindcă îşi are locul său şi aici.

Regia, scenariul, decorurile, actorii…

Mă întreb cîţi dintre cei care au urmărit ieri circul din Parlament şi din culisele puterii, “date pe surse”, iau în serios ceea ce se întîmplă sau, mai mult, cred într-o tabără sau alta. Am văzut cum a fost atinsă o nouă culme a demagogiei, a politicianismului acestui an fatalmente electoral mirosind a Dîmboviţă stătută. Comisii peste comisii, anchete peste anchete, Ridzi peste Udrea şi Udrea peste Ridzi, Băsescieni, Tăriceni, Vanghelieni, şi Bocieni, de-alde Geoană şi Năstase, Oprescu şi Hrebenciuci, Fluturi, Voiculeşti, Blaga, Pogea, Andronescu, Mazăre, Videni, Orbani, Berceni… Ei sunt “eroii” zilelor pe care le trăim şi ale căror vorbe, evident, le înghiţim nemestecat. Aroganţi, “pesecutaţi”, “linşaţi”, mironosiţe, (anti)corupţi învingând corupţii, demisionari cinstiţi, gentilomi, morali, dezinteresaţi pasîndu-şi vinile cu voci stridente, justiţiare… Măşti. O apă şi-un pămînt!

Iar moara macină, nestingherită, mai departe “problemele capitale” ale naţiei: tineretul şi turismul şi lubeniţele şi “prima casă”!. Parchetele, “mogulii”, completează tabloul fluturîndu-ne pe la nas fraude de milioane de euro şi înţelegeri şi parteneriate şi priorităţi încălcate. Şi toţi ăştia se fac că lucrează – şi nu oricum, ci cu lefurile, vezi Doamne, reduse benevol! – pentru ca românii să adoarmă liniştiţi în faţa televizoarelor lor blocate pe circ. Şi aşa, zi după zi. Apoi toţi îşi freacă liniştiţi palmele că sunt şi mai aproape cu o zi de “marea toamnă”, şi că “publicul spectator” mulţumit, hipnotizat, a mai încasat o găluşcă, un anestezic anti-criză şi îi va vota, din nou, “în cunoştinţă de cauză”. E atît de simplu.

În vremea asta, unele tribunale sunt somate cu evacuarea fiindcă nu-şi pot plăti chiriile, spitalele şi asistenţa medicală de orice fel îşi trimit, realmente, pacienţii să agonizeze acasă, oficiile de şomaj, luate cu asalt, au devenit oficiile disperării, agricultorii văd cum le mor animalele de foame, militarii se întorc la ai lor cu jumătăţi de soldă, profesorii mocnesc surd, încă fiind departe de curţile şcolilor…
România reală, sfidată, batjocorită mai speră să-şi supravieţuiască propriei drame – travestită în comedie -, să prindă şi ziua de mîine cu un colţ de pîine pe masă, cu măcar cîţiva deznădăjduiţi mai puţin, căzuţi pe marginea drumului.
Aş vrea, sincer, să exagerez, aş vrea ca tabloul ăsta să fie un fals. Aş vrea să cred că România reală se va cerne de România ireală, că românii vor scoate televizoarele din priză pînă la toamnă, că îşi vor da jos ochelarii de cal, sau că vor începe să înţeleagă măcar regia, scenariul, decorurile, actorii, piesa…

“Prietenii lui tati”

44… Cam atâtea comentarii am primit în trei zile la postul meu anterior, de ziua Inei. Care mai de care mai… dincolo de cuvinte. Ziua fetiţei mele, firesc, e cel mai important eveniment pentru mine şi am lăsat această însemnare aici pentru a marca asta, pornind de la premisa că blogul rămîne oricum un spaţiu personal, ceva asemănător unui album de fotografii. Desigur, aproape toţi cei ce scriem aici ne asumăm, mai mult sau mai puţin, unele devoalări ale intimităţii şi găsim în asta un mod de comunicare ori poate chiar un fel de a arunca în mare răvaşe ascunse în sticle. Alţii  încearcă prin asta să îşi măsoare ratingul sau să frapeze. Sunt bloguri foarte personale (dacă nu cumva e un pleonasm în asta), discret… personale sau altele ermetice cînd e vorba de a ghici cine stă în spatele lor… Dincolo de orice motivaţii şi de calea aleasă blogolumea este încă fermecătoare însă mai ales prin “prea personalul” ei.

Şi cum spuneam… Puteam, sau nu, să scriu despre evenimentul acesta al meu. Şi m-am gîndit de două ori înainte de a da acest plus de “personal” genunchiului ăstuia al lumii mele. În clipa în care am ales mi-am dat seama că da, acest loc este oricum unul aproape intim, aproape în conflict cu mediul deschis în care se propagă. Şi este şi un jurnal şi un album de fotografii pe care, poate, chiar fiica mea îl va mai răsfoi cîndva şi va găsi aici… semne pe care consider firesc că trebuie să i le dau, să i le las ei ca parte esenţială a acestui genunchi al lumii.

Fiind vorba aşadar despre o însemnare fără însemnătate pentru lume, pentru exterior, pentru cotidian,  ziua Inei a fost întîmpinată, cum spunea cineva, cu o “avalanşă” de urări, iar ea şi-a căpătat aici, pentru o zi, două, un “club de admiratori”. I-am deschis, desigur, pagina şi s-a arătat mirată că despre ea este vorba aici. Apoi m-a pus să-i citesc fiecare rînd şi să îi spun cine este “nenea” şi cine este “tanti” şi ce este cu “lupul” ăla, dar cu “pisica aia neagră”, dar cu personajul din Ice Age! Mirarea s-a transformat într-o curiozitate haioasă şi nu a fost oră aproape în care să nu mă întrebe dacă a mai primit vreun mesaj pe “Internetul ăla al meu”. Da, fiindcă “Internetul ăsta” devenise al ei, era al ei. Şi s-a bucurat că “prietenii lui tati” îi acordă, de ziua ei, atîta atenţie şi că au devenit şi ai ei.

Astfel, mi-am mai dat seama de un lucru. Chiar dacă nu am putut să-i spun mai nimic despre unul sau altul (desigur au atras-o mai mult comentatorii cu… fotografie) voi, toţi cei 44 de aici (poate puţin pentru exigenţele în materie ale unora sau altora), şi fără îndoială nu numai, sunteţi de acum mai mult decît un simplu blogroll… Sunteţi “prietenii lui tati”, cei care aţi participat la sărbătoarea noastră. Mai mulţi, poate, şi cel puţin la fel de însemnaţi precum cei din imediata mea vecinătate. Nu mă aşteptam, cu atît mai mult cu cît postul meu nu a fost deloc un experiment.

Vă muţumesc, dragi prieteni, pentru înseamnata voastră vecinătate. Vă mulţumim! Şi ca de multe alte dăţi acest “mulţumesc” are aici, în blogolume, o altă încărcătură decît cea a cuvîntului rostit în împrejurări obişnuite, dată de o egală sinceritate… imponderabilă, eterică, dezinteresată.  Socot, de aceea, acest “mulţumesc”mai altfel, mai greu, mai de luat în seamă… chiar dacă, aparent, este mai simplu de rostit.

Mulţumesc, Mami Nineta, Ruxi, Onu, Brush, Pescăruş argintiu, Winton, Clarisa, Stropi de suflet, Florin, Nevermore, Cella, Ela,  Blooog, Adi, Geo, Adc, Lollitta, Gabi, Mihaela, Tavi, Mădălina, Marius, Vania, Oana, Gina, Chat Noir, Geanina, Anamaria, Lilick, Flavius, Cristian, Angela, Athe, Iulia, Mircea, Daurel, Gabi, Ioan, Laly, Zamfir, Codeus, Ilana, Gala, Manole.. şi tuturor pe care v-am simţit pe aici şi cu această superbă ocazie…

Servus şi… toate cele bune!

La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă poezie

Astăzi e cea mai importantă zi! Ziua Inuţei, Ina, Irina. Codruţa. Şase ani! La mulţi ani, Ina!… La mulţi ani, Ţucă!… La mulţi ani, Tati!… La mulţi ani, Mami! Vă Iubesc!
Nu-i aşa, Inuţa, că astăzi toate cuvintele, toată lumea de cuvinte este doar a noastră? Şi nu-i aşa că sunt prea puţine? Cuvintele. Ce altceva să conteze? Ce altă bucurie, fericire? Ce altă minune?
Suntem prea ocupaţi! Suntem prea mîndri! La mulţi ani, împreună, scumpa mea!

P.S. – Las’ că o să vină ea şi vremea aia cînd… nu o să ne mai doară burtica de emoţia, de efortul, de fascinaţia buchisirii paginii întregi de miracole şi de litere apoi, de cuvinte şi desene…

Nina Cassian

Cartea nouă

Oana a primit o carte;
Pozele-s frumoase foarte.

Uite-un ţurţur, o albină,
O broscuţă, o tulpină,

Uite-un munte, uite-un pom,
O căsuţă şi un om.

Poze sunt nenumărate-
Şi-încă toate-s colorate.

Lângă ele, nişte rânduri…
Oana noastră stă pe gânduri:

Cât mai e pân-o să crească
Şi-o să-nveţe să citească?

Vinuri nobile şi întrebări obligatorii

AG Weinberger a fost şi a rămas una dintre marile mele… slăbiciuni în materie de muzici. “Sound-ul” şi ghitara lui nu mă duc însă cu gîndul doar la virtuozitate, la stil, ci şi la un soi deosebit de comunicare, aşa ca un… vin de viţă nobilă. Muzica adevărata este cea care vorbeşte, indiferent dacă dispune sau nu de… cuvinte, sau cu atît mai mult. Iar experienţa întîlnirii live cu AG Weinberger o recomand oricui are ocazia să o trăiască, căutat sau mai bine… spontan. Să o trăiască!… Recunosc însă că nu l-am mai ascultat de ceva vreme. Zilele astea însă, surpriză! Şi nu mă refer la cine ştie ce revelaţie pusă sub semnul noutăţii muzicale…
Am descoperit, pe aici prin blogosferă – unde, nu-i aşa, se întîmplă minunăţii! – blogul lui AG Weinberger. Şi am realizat că artiştii mari comunică prin toţi porii, chiar dacă strălucesc poate mai mult printr-o anume latură a creativităţii lor. Şi mă refer strict la aceia care comunică neostentativ, nu-şi fac din asta un scop în sine şi nu devin o maşinărie mediatică pusă pe profit. Aici am găsit un text, “Just Let It Be…” care cred că poate fi citit de oricine din altă perspectivă. Iar eu îl găsesc şi savuros, nu numai revelator, şi m-a şi întors spre blues-ul lui AGW.
Cîţi ne respectăm rostul, cîţi nu ni-l pierdem pe drum, cîţi nu devenim „pathethici” fără să ne dăm seama?… Sunt întrebările la care ne obligă un artist să răspundem.

P.S. – Sunt tot mai tentat să vorbesc cît mai puţin, la o limită… igienică, despre… asta. Oare nu ar trebui ca tot mai mulţi, covîrşitor de mulţi, să nu-i mai băgăm în seamă pe… ăştia? Atunci să vezi dramele (ne)notorietăţii! zvîrcolindu-se prin pieţele publice la ore de maximă… ne(audienţă)!