Scutur o carte de praf şi o deschid. Îmi cad ochii pe această poezie. Îmi dau seama că e una din acele duminici în care asta e tot ce pot face: să citesc. Sunt duminici de vară, ca asta, în care ploile răvăşesc atît de mult florile de tei încît mă străduiesc să îmi amintesc parfumul lor. Îl caut pînă şi în cutia cu plicuri de ceai unde, nici măcar răzleţele raze de soare nu îl dibuiesc… Bolnav de dorul acelui parfum, citesc mai departe, cu o bucurie secretă. Astăzi nu mă intereseză morile de cuvinte care, macină afară ceea ce am prevăzut aici acum o zi, acum două zile … Duminica ar putea fi ziua unei poezii. De-a mea sau de-a altuia…

Dimitrie Anghel

Duminica

Cum te-aşteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Şi cît îmi pari acuma de tristă şi pustie…
Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste aşa de multă lume,
Veneau tenori celebri, şi doamne diletante,
Poeţi sermani, şi fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră şiretele lui curse,
Şi cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace şi harpe şi teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Şi-acum e gol salonul, e gol, şi-n umbra casei
Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuţ al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-şi găsească-un mire?

Oglinzile-şi arată cu jale infinitul
Şi nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniştitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aş spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară
Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie.

17 iunie, 1907