Recunosc că vestea dispariţiei regelui pop Michael Jackson m-a surprins. Nu, nu am fost un fan al lui niciodată. Cîteva din piesele lui însă mi-au plăcut. Dar dincolo de asta surprinderea vine pe altă lungime de undă şi poate seamănă întrucâtva cu cea provocată de moartea lui Freddie Mercury sau a lui Lady Di. Sunt nume care te însoţesc într-o generaţie, care se lipesc de acea generaţie şi care îşi cîştigă o asemenea notorietate încît devin sinonime cu acea generaţie. Michael Jackson face parte din această galerie. Acest personaj devenise şi el aproape substantiv comun în ciuda scăderii masive, de ani buni, a activităţii care l-a consacrat. A fost desigur un fenomen şi a avut o existenţă tragică. Probabil disperarea lui de a-şi redefini identitatea în mod fundamental, de a se reinventa din negru în alb va intra şi în cărţile de psihologie. Disperare care l-a şi ucis pînă la urmă. Disperare dublată de o alta, aceea de a încerca să-şi asume şi tragismul vremurilor ăstora, (in)umanitatea lor, aproape în chip mesianic. Şi aceasta la ucis. O nerozie, poate… Pentru Michael Jackson precum şi pentru un Elvis sau un Jim Morisson existenţa sub semnul geniului a fost de la bun început una greu de suportat şi de dus, una menită să lase însă urme adînci. Moartea lui Michael Jackson m-a surprins nu fiindcă aş fi crezut că este nemuritor sau fiindcă s-a produs la o vîrstă nedreaptă ci şi fiindcă o dată cu ea îmi dau seama cum se scurge timpul şi cum rămîn în urmă lucruri şi oameni care-mi păreau că îl opresc în loc. Dar uite cum astfel de momente ne obligă să învăţăm că oprirea în loc nu este posibilă şi că viaţa şi moartea sunt în definitiv la fel şi pentru înstelaţi şi pentru anonimi. În mod esenţial nu este nicio diferenţă. Doar că unii scriu istoria pe care ceilalţi trebuie să o trăiască. Unii ard şi alţii nu. Aşa a făcut şi Michael Jackson, cel care declanşa isterii în masă pe care mereu le priveam poate cu un aer cel puţin neîngăduitor. Astăzi el îşi recîştigă locul pe care îl pierduse…

P.S. De ce în loc să scriu, ştiu eu, despre Matei Călinescu sau Farrah Fawcett dispăruţi şi ei acum, scriu despre Michael Jackson, doar un star pop? Probabil fiindcă vorbim despre intensităţi diferite ale trecerii şi… opririi lor. În orice caz avem şi noi, iată, ca orice generaţie, marile noastre treceri dincolo, cele care ne marchează memoria.