În vreme ce discursurile politicianiste curg şuvoi, parcă la întrecere cu puhoaiele de apă care se abat în orele astea peste noi, în vreme ce premierul s-a tras în poză cu echipa naţională de fotbal, viaţa merge înainte…  Eu unul, m-aş fi aşteptat să îl văd pe Emil Boc în cu totul altă parte decît la Mogoşoaia, relaxat, la cantonamentul fotbaliştilor naţionalei.  Dar, desigur, probabil am o concepţie învechită despre mersul lucrurilor într-un stat. Aşa că… să revin. Viaţa merge mai departe…

Luat de alte griji tipice vremurilor nu prea am mai băgat de seamă la flecuşteţele întîmplate în jurul meu. Aşa că, în naiva mea pasiune în a scrijeli în genunchiul lumii ca într-o cronică a timpurilor ăstora, îmi iau drept aliate cîteva tăieturi din ziarele de aici, de pe strada mea, ca să le las mărturie privind mărunţişurile colorate pe care, iată, m-am căit că nu le mai prea văd. În clipa asta am faţă de fiecare ştire de felul ăsta senzaţia pe care cred că o aveau amerindienii la văzul cioburilor mărunte de sticlă colorată întinsă de oamenii lui Columb. Apoi… mă voi întrista poate…

De ce nu ar fi aşa cînd, iată, Castelul Bran e pe cale să devină o curată afacere capitalistă? Cum să nu fiu surprins cînd văd că spiritul umblă liber pe stradă iar “creştinii au aprins lumânări pentru sufletetele celor morţi înainte să se nască”? Chiar dacă am început să cred că românii au făcut o obsesie legată de imnuri (turistice sau pentru numărul 112, de urgenţă, etc.) şi de intrarea în Cartea Recordurilor, m-a încîntat să văd miile de copii ţinîndu-se de mînă pentru a înconjura, de ziua lor, centrul vechi al Braşovului. Viaţa merge înainte, spuneam… Şi cu toate pesimismele şi renunţările crizei, parcă lucrurile sunt mai uşor de dus cînd pot nota că orga Buchholz, a Bisericii Negre, intră în stagiune şi că a împlinit şi ea 170 de ani or că mai pot vedea adunate la un loc la Muzeul de Artă lucrările avangardistului  Hans Mattis-Teutsch, cred cel mai important pictor braşovean… Da, viaţa e interesantă. E palpitant să văd cum un braşovean se tot leagă de un picior de pod pentru a-şi exprima dreptul la proprietate şi să aflu că reîncep căutările vestitei dar deja uitatei Elodii.

Viaţa merge, merge mai departe, mai în genunchi, mai pe coate. Se întîmplă fel de fel de lucruri, vesele şi triste. Şi, mai ales, se întîmplă dureros de banale renunţări pe care nu le văd cei ce ar trebui să le vadă. Cum a fost acel moment, ieri – pe care l-am resimţit cu furie – cînd, la cîţiva paşi de Piaţa Sfatului, am întîlnit ochii trişti, aproape plînşi ai unei mămici care, de 1 Iunie, nu ştia cum să-şi împace copilaşul ce-i plîngea cerîndu-i două trei perniţe de Forneti: “Nu mai plînge mami, îţi iau data viitoare, acum mami n-are bani…”
Da, viaţa asta pe care o simt tot mai plină de renunţări şi de… fleacuri importante.

Hans Mattis-Teutsch - RITMUL VIETII