Cum fac licuricii spume verzui de frig?

În fiecare vară mă amuz copios pe tema perlelor elevilor supuşi caznelor bacalaureatului. Probabil există culegeri cu astfel de “realizări” dar, din păcate, încă nu am pus mîna pe niciuna… În orice caz, examenul maturităţii de astăzi, dincolo de rîsu’ plînsu’, nu mai seamănă deloc cu cel de pe vremea mea… “Eheeheee… pe vremea meaaa!” Sunt convins însă că aceste perle nu ne dau imaginea completă şi deci corectă asupra nivelului pregătirii adolescenţilor români la ieşirea din liceu şi mă gîndesc că atunci cînd aceste perle nu vor mai fi voi avea un motiv de tristeţe în plus.

Anul ăsta parcă am văzut mai puţine astfel de “bijuterii” şi mai lipsite de haz. Ori tinerii noştri îşi pierd simţul umorului ori, cum ziceam, perlele dispar fiindca încep ei să înveţe mai bine, mînaţi de la spate de grijile zilnice? Anul ăsta “le-a picat” Blaga, Slavici, Camil Petrescu. Superbi autori, minunate subiecte… Eu unul aşa le-aş fi întîmpinat. Una peste alta, mai împăcaţi sau nu cu româna, materie cam desuetă oricum în ziua de azi, unii dintre liceeni au devenit ei înşişi poeţi în exerciţiile lor de… stil. Păi nu sună bestial nişte consideraţii ca astea: “Toamna este rece şi licuricii au făcut spume verzui de frig până când a surâs iubita poetului” sau “Descrierea padurii este portretul ideal al femeii iubite. Aceasta are gura inghetata, precum strugurii inghetati, si cand o saruta pe buze, simte intre dinti cocoloase de gheata scoase din congelator”.? Fapt este că nu îmi este teamă că tinerii noştri nu pornesc pregătiţi să înfrunte viaţa din moment ce zic că “Iubirea asta vine de aiurea, te trăsneşte de mori şi te duci urgent pe lumea ailaltă, cu tot cu ea” Aşadar cu simţul realităţii la purtător nu vor mai cădea şi ei pradă deziluziilor în amor. Şi de ce ar mai cădea dacă dintr-un vers doar şi nu dintr-o iubire ei cred că “Iubita i-a surâs greu poetului pentru că avea la gură un strugure îngheţat”? Cam mult frig la Blaga, nu-i aşa? Mai mult chiar, ei adolescenţii, bănuiesc că în viaţa asta se poate “(…) scăpa de puterea destinului” pentru o… “adîncire în propria conştiinţă”!

Bănuiesc că parte din generaţia asta de tineri nu prea se lasă prinsă în mrejele înţelesurilor literare şi trec prin cărţi cu aceeaşi acuitate asupra textelor ca şi cea asupra vieţii de fiecare zi (şi încă nu am citit nimic anul ăsta din tezele lor la istorie!). Mă întreb atunci, la ce bun ca literatura română să le mai fie servită, în… unanimitate, ca materie obligatorie, din moment ce pentru ei un Ştefan Gheorghidiu e cam tot una cu nea Dorel de la colţul blocului care, tocmai s-a întins la un grătar şi o bere mică? Celor ce însă mai văd cum licuricii fac spume verzui de frig le-aş mai da parcă o şansă

PS: – şi cum îmi trecură pe sub ochi nişte reci iubiri, nu-mi vine acum altceva decît să ascult şi o melodie tristă. Helene Segara, după un fado de-al Amaliei Rodrigues de prin 1969, “Solidao”… De ascultat şi de adus aminte despre… ale maturităţii valuri.

Unde să-mi repar ceasul cuc, domnule prim-ministru?

Astăzi domnul Boc, Emil Boc a găsit de cuviinţă să spună că România trece prin cele mai grele momente de după 1989. M-aş fi aşteptat, în sfîrşit, să aflu de la dînsul “încotro” ne îndreptăm. Premierul a zis apoi că… crede că Guvernul a făcut “cît de cît” să limiteze efectele crizei, preocuparea cea mai importantă a sa. Aveam pretenţia a altceva decît a unui “căt de cît”… Apoi ne-a mai înşirat o dată ce a făcut… A păstrat cota unică şi nivelul TVA-ului, deci a făcut ceva cu ce… au făcut alţii! Apoi a spus ceva despre felul în care stă România relativ la chestiile astea faţă de… alţii. Şi aş fi vrut să spună mai departe ceva, să zică ceva despre programul anti-criză, nu despre măsurile cu care guvernul împinge criza mai departe. Dar… Dar a vorbit din nou despre “Prima casă” şi că aşteaptă o undă verde de la FMI pentru neimpozitarea profitului reinvestit. După care a vorbit despre nişte constrîngeri… şi despre greau moştenire, desigur. Ştiu, domnule Boc, nişte constrîngeri simt şi eu şi am remarcat toate constrîngerile aleşilor, alea care-i… constrîng să-şi păstreze privilegiile, alea care iau şi ultima piele de pe economia reală pentru a proteja de frig (pardon, de criză!) birocraţii! Şi domnul Boc a mai zis că va analiza “la sînge” şi că va “tăia în carne vie” felul în care sunt cheltuiţi banii publici. Da, ştim, domnule Boc, s-a constituit şi un comitet, o comisie pentru asta… Şi, în finalul declaraţiei de azi, premierul m-a lămurit de ce nu avem autostrăzi, fiindcă banii ăia care nu se cheltuiau pentru investiţii se vărsau în salariile uriaşe ale unora de la stat. Aici însă nu am înţeles ce treabă au autostrăzile cu Crăciunul! Să înţeleg, a priori, că asta e scuza domnului Boc fiindcă Mircea Badea nu va umba cu pene pe fund la iarnă în Piaţa Victoriei?

Şi dacă, pînă la urmă, domnul Boc, premierul plătit şi de mine, mi-a răspuns tuturor întrebărilor, trebuie s-o ştie şi pe asta, care mă frămîntă de vreo juma de an: domnule prim-ministru, unde naiba să-mi repar şi eu ceasul cuc, greaua moştenire rămasă de la străbunicu’?!…

P.S.: Nu de alta, dar înainte de a arunca această impertinentă întrebare, am încercat să-l scutesc pe premier de încă o încurcătură şi am dat şi eu un “sărci” pe “gugăl” şi n-am găsit nimic, doar rumâni cîntînd în ploaie!

Poezia de duminica asta

Scutur o carte de praf şi o deschid. Îmi cad ochii pe această poezie. Îmi dau seama că e una din acele duminici în care asta e tot ce pot face: să citesc. Sunt duminici de vară, ca asta, în care ploile răvăşesc atît de mult florile de tei încît mă străduiesc să îmi amintesc parfumul lor. Îl caut pînă şi în cutia cu plicuri de ceai unde, nici măcar răzleţele raze de soare nu îl dibuiesc… Bolnav de dorul acelui parfum, citesc mai departe, cu o bucurie secretă. Astăzi nu mă intereseză morile de cuvinte care, macină afară ceea ce am prevăzut aici acum o zi, acum două zile … Duminica ar putea fi ziua unei poezii. De-a mea sau de-a altuia…

Dimitrie Anghel

Duminica

Cum te-aşteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Şi cît îmi pari acuma de tristă şi pustie…
Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste aşa de multă lume,
Veneau tenori celebri, şi doamne diletante,
Poeţi sermani, şi fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră şiretele lui curse,
Şi cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace şi harpe şi teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Şi-acum e gol salonul, e gol, şi-n umbra casei
Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuţ al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-şi găsească-un mire?

Oglinzile-şi arată cu jale infinitul
Şi nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniştitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aş spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară
Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie.

17 iunie, 1907

Catedrala potenţei lor

Am văzut azi-noapte cum ardea turnul ăla de sticlă şi oţel, “Millenium”, o monstruozitate înfiptă lîngă Biserica Armenească din Bucureşti ca un semn, ca un steag al triumfului noului capitalism din România. Este deja un fapt divers că astfel de exacerbări arhitecturale, sfidînd bunul simţ al locurilor, sunt destule în capitală şi nu numai. Multe dintre ele s-au născut, “normal”, în urma unor aranjamente edilitare cu autorităţile, aranjamente pe bani mulţi. A curs multă cerneală pe tema asta şi nu ştiu dacă este român întreg la cap care, să accepte astfel de excrescenţe crescute în imaginea şi în mijlocul unui oraş cu o cu totul altă identitate. Aceste construcţii mie îmi par, înainte de toate, că seamănă cu exhibarea sfidătoare a unor Maseratti sau Bentley pe nişte uliţe cu oameni aşteptîndu-şi rîndul la supa săracului.

Bun… am văzut acea clădire arzînd şi m-am gîndit că locul ei nu era acolo… Dar va rămîne acolo, asta e, nu contează. Însă imaginea asta m-a adus cu gîndul la proiectul Catedralei Mîntuirii Neamului cea de 110 metri înălţime, 40.000 de metri pătraţi şi vreo jumătate de miliard de euro. La scări diferite cele două construcţii seamănă. De data asta pare-se că Biserica îşi răzbună iată umilinţele care i-au strivit lăcaşele plăpînde între zgîrie-nori. “Cu supra de măsură“, vorba cuiva! O catedrală uriaşă ce va fi gata în şapte ani şi care va adăposti inginerii de ultimă oră, o “Catedrala Mall” cum i-a spus cineva, va satisface cu siguranţă orgoliul neostoit şi dorinţa de mărire a “a toate stăpînitorilor” noii Românii capitaliste. O Românie cu mai mulţi sau mai puţini mireni – nu contează. Trebuia să îşi lase şi ei amprenta, să li se vadă ghiulurile groase de “pe deşte” şi lanţurile grele de aur de la grumaz, peste ani! Era stringent necesar să îşi înfigă şi ei simbolurile potenţei în istorie. Întru extazul şi prosternarea poporului credincios!
Este vreo diferenţă între aceştia şi miliardarii de carton care şi-au înfipt “tower-urile” la tot pasul în Bucureşti? Nu cred!

Pot scrie acum şi fraza aia revoltată, cu sărăcia neamului, cu criza, cu şomerii, cu cîte spitale şi şcoli şi proiecte şi şosele se pot face cu 500 de milioane de euro. Pot repeta întrebarea “Cîte biserici ar putea fi reconstruite cu banii ăştia?” Pot face comparaţii privitor la cum amărîţii pe vremurile astea sunt ajutaţi de Biserica în alte părţi. Desigur nu are rost, rîndurile astea nu au rost oricum. Cum nu are rost să mă mai întreb cum se cheltuiesc milioane de euro pe ritzi-pitzizme, fiindcă e acelaşi lucru. Aş întreba, în definitiv, cine şi pentru ce are nevoie de o asemenea construcţie megalomanică, de ceva ce seamănă cu resorturile ce au ridicat Casei Poporului?
Iar dacă voi întreba, mai precis, la ce bun această Catedrală, ca să se demonstreze ce, ca să se afirme ce credinţă şi în faţa cui, ca să mîntuiască pe cine şi pentru ce, probabil voi fi arătat cu degetul. Iar dacă voi spune că preţurile electorale promise trebuie plătite, şi comisioanele rezolvate, probabil mi se va spune că Biserica nu se amestecă în asemenea lucruri… murdare

Despre oprirea în loc şi Michael Jackson

Recunosc că vestea dispariţiei regelui pop Michael Jackson m-a surprins. Nu, nu am fost un fan al lui niciodată. Cîteva din piesele lui însă mi-au plăcut. Dar dincolo de asta surprinderea vine pe altă lungime de undă şi poate seamănă întrucâtva cu cea provocată de moartea lui Freddie Mercury sau a lui Lady Di. Sunt nume care te însoţesc într-o generaţie, care se lipesc de acea generaţie şi care îşi cîştigă o asemenea notorietate încît devin sinonime cu acea generaţie. Michael Jackson face parte din această galerie. Acest personaj devenise şi el aproape substantiv comun în ciuda scăderii masive, de ani buni, a activităţii care l-a consacrat. A fost desigur un fenomen şi a avut o existenţă tragică. Probabil disperarea lui de a-şi redefini identitatea în mod fundamental, de a se reinventa din negru în alb va intra şi în cărţile de psihologie. Disperare care l-a şi ucis pînă la urmă. Disperare dublată de o alta, aceea de a încerca să-şi asume şi tragismul vremurilor ăstora, (in)umanitatea lor, aproape în chip mesianic. Şi aceasta la ucis. O nerozie, poate… Pentru Michael Jackson precum şi pentru un Elvis sau un Jim Morisson existenţa sub semnul geniului a fost de la bun început una greu de suportat şi de dus, una menită să lase însă urme adînci. Moartea lui Michael Jackson m-a surprins nu fiindcă aş fi crezut că este nemuritor sau fiindcă s-a produs la o vîrstă nedreaptă ci şi fiindcă o dată cu ea îmi dau seama cum se scurge timpul şi cum rămîn în urmă lucruri şi oameni care-mi păreau că îl opresc în loc. Dar uite cum astfel de momente ne obligă să învăţăm că oprirea în loc nu este posibilă şi că viaţa şi moartea sunt în definitiv la fel şi pentru înstelaţi şi pentru anonimi. În mod esenţial nu este nicio diferenţă. Doar că unii scriu istoria pe care ceilalţi trebuie să o trăiască. Unii ard şi alţii nu. Aşa a făcut şi Michael Jackson, cel care declanşa isterii în masă pe care mereu le priveam poate cu un aer cel puţin neîngăduitor. Astăzi el îşi recîştigă locul pe care îl pierduse…

P.S. De ce în loc să scriu, ştiu eu, despre Matei Călinescu sau Farrah Fawcett dispăruţi şi ei acum, scriu despre Michael Jackson, doar un star pop? Probabil fiindcă vorbim despre intensităţi diferite ale trecerii şi… opririi lor. În orice caz avem şi noi, iată, ca orice generaţie, marile noastre treceri dincolo, cele care ne marchează memoria.

Cui foloseşte autonomia secuimii?

Găsesc în seara asta un articol interesant în Ziua: „Mutare electorală a maghiarimii: UDMR şi CNMT pregătesc proclamarea autonomiei Ţinutului Secuiesc pe 5 septembrie”. Şi se zice acolo că în 5 septembrie, la Odorheiul Secuiesc, se vor aduna toţi reprezentanţii aleşi ai maghiarilor în tentativa de a formula un memorandum care să ducă, în cele din urmă, la proclamarea autonomiei Ţinutul Secuiesc (Covasna, Harghita, Mureş şi nu numai…) Purtătorii de cuvînt ai iniţiativei sunt, desigur, liderii UDMR şi CNMT, Marko Bela şi Tokes Laszlo. Unul este senator al României iar celălalt e europarlamentar ales în România…
Am mulţi prieteni maghiari, trăiesc în zona asta, nu rareori dau cîte o fugă în “ţinut” fiindcă îmi plac acele locuri, de la Sfântu Gheorghe, Covasna şi pînă dincolo de Balvanyos, mai mult îmi plac Kürtôs-ul, gulasul, papricaşul şi delicioasa prăjitură somloi galuska, şi mai sunt… Nu m-a deranjat prea tare niciodată cînd într-o prăvălie de-a lor vînzătoarea mi se adresa în ungureşte şi nu părea să înţeleagă ce vreau şi am fost mereu surprins de un altfel de igienă a locurilor şi oamenilor. Aşa că am încercat mereu să iau mai puţin în serios alertele iredentiste, considerînd că putem trăi bine mersi la un loc fără a ne păsa prea mult că suntem eu român şi ei unguri. E foarte adevărat însă că nici nu am trăit “acolo” să simt pe propria piele unele frecuşuri despre care ştiu, mi s-au povestit, şi cărora le-am cam redus, poate, însemnătatea fără a fi însă iremediabil indiferent.

Acum însă ştirea asta îmi ridică măcar cîteva semne de întrebare, amintindu-mi totuşi, de ce s-a întîmplat la Târgu Mureş în acel “martie negru” din 1990, cu toate conotaţiile evenimentului. În primul rînd ştiu că istoria are darul ăsta de a se repeta. Apoi mă întreb: în ce ţară trăim? În România, nu? Atunci, cum li se permite acestor domni să afişeze astfel tema autonomiei, cu atîta nonşalanţă? Ştiu că libertatea expresiei, libertatea întrunirilor este sfîntă. Dar nu vorbim aici despre un seminar la Academie pe tema asta ci despre intenţii cît se poate de practice care, vizează sfidarea Constituţiei României şi a teritoriului naţional. Zgîndărirea acestui subiect nu poate naşte, oare, conflicte la nivelul comunităţilor despre care vorbim cînd se ştie că sunt multe sensibilităţi deja rănite acolo?
Mă întreb cum de “politicienii” noştri nu observă cît de mult se întinde acum coarda? Desigur, dînşii au treburi mult mai importante, nu-i aşa?… Măcar din onoare m-aş aştepta la o reacţie oficială la asemenea declaraţii. Oare pe fondul crizei şi al nebăgării de seamă chestiunea asta, aparent minoră pentru unii, nu riscă să se umfle pînă la insuportabil sub ochii noştri?

Apoi mai intră în ecuaţie şi calculul electoral. Nu e nimic nou că UDMR-ul poate înclina o balanţă fragilă a votului într-o parte sau alta, iar un candidat maghiar la prezidenţiale poate canaliza în turul doi voturile sale în direcţia… dorită. Apoi, UDMR-ul este un “aliat” convenabil pentru oricine cînd este vorba de majorităţi aproximative.
Dacă această ştire ţine de un anumit şantaj, cine va muşca? Cui i-a plăcut să se plimbe dezinvolt prin ţinutul celor Trei Scaune?… Şi cît ne vor costa pînă la urmă acele voturi, cînd vedem acum că orice vot este… nepreţuit?
Bineînţeles că nu cred că o autonomie în sensul dur al termenului, o autonomie teritorială reală este posibilă în vremurile şi în Europa de azi, dar… Aşadar, mă întreb, cui foloseşte vînturarea tot mai nervoasă a temei autonomiei secuieşti? Nu ar trebui să fim puţin mai atenţi la chestiunea asta?

P.S. Şi cum îmi place să pun totul pe muzică, deseori independent de text, şi cum nu am nicio treabă cu naţiile (sau poate am in… traduceri subconştiente?) şi cum nu am găsit ceva unguresc ca fundal, mă întorc, desigur, la nişte ruşi teribili, de colecţie: Nikolai Baskov şi Prohor Shaliapin, care au ce au cu o… moldoveancă