Pe cînd un Jay Leno… român?

Nu am fost niciodată prea atent la ceea ce se numeşte show biz pe la noi. Viaţa mondenă, tabloidele şi revistele glossy reprezintă un “mister” pentru mine. Nu înţeleg ce m-ar putea atrage trăgînd cu ochiul prin alcovuri de “Vip-uri”, fie că acestea vin din zona celor cu mulţi bani, a celor cu un relativ şi temporar succes la tv or a politicienilor. În general viaţa intimă a oamenilor publici nu mi se pare interesantă şi o privesc cel mult ca pe o mică industrie în care aproape totul se întîmplă “la semnal”. Respectivii trăiesc şi îşi alimentează periodic “cotele de audienţă”, de comun acord cu… “paparazzi”. Iar pentru cei ce fac asta, în afara scenei, nu pot avea niciun respect, ce să mai zic de interes…

Apoi, după mintea mea, vedetă a rămas actorul, muzicianul, poate scriitorul sau pictorul. Aceştia sunt vedetele cărora eu le respect acest statut în măsura în care afişele cu ei şi ceea ce spun ori gîndesc mă îndeamnă să îi privesc şi să îi ascult. Pe lîngă ei sunt de acord că vedete mai pot fi unii sportivi, poate, dacă produc performanţe memorabile. Şi sunt de acord că vedete pot fi şi unii realizatori de show-uri televizate.

În cazul acestora din urmă s-au apropiat de acest statut un Marius Tucă, un Florin Călinescu sau Teo… şi este pe aproape să devină Mircea Badea, Divertisul ori Cârcotaşii sau Mondenii. Spun că s-au apropiat fiindcă valoarea le va putea fi consimţită de… anduranţă, de intrarea în conştiinţa publicului şi de transformarea lor în… “bunuri de interes public”. Nu cred că acum noi avem acele vedete care să facă istorie. În condiţiile în care gusturile publicului român încă nu sunt bine definite şi nici genurile de spectacol nu sunt clar delimitate e, desigur, absurd să mă aştept peste noapte să avem şi noi un David Letterman, o Ophrah Winfrey, un Larry King sau Jerry Springer. Poate, pe măsura căciulilor şi a bundelor noastre avem vedetele şi emisiunile pe care le merităm şi poate dintre cele prezente azi vor răsări vreo două personaje despre care să puntem spune peste vreo 10 ani că, într-adevăr, au făcut carieră.

Mă uit şi eu cu oarecare strîngere de inimă la plecarea lui Jay Leno, de la “Tonyght Show-ul” de la NBC. Aceasta se va întîmpla în seara asta, după 17 ani… 17 ani… L-am urmărit, atît cît am putut, şi am priceput de ce el este o vedetă şi alţii (mai de pe la noi) nu. Îi aştept revenirea, în alt format, şi sper să pot vedea ce transformări va suferi Leno într-o altă croială. Nu aş putea însă spune că aştept şi revenirea Mihaelei Rădulescu, de pildă, sau a Andreei Marin ori a Vacanţei Mari, nici că mi-e dor de serialul Elodia al lui Dan Diaconescu!  Cît despre alte fiţe, piţiponci şi piţipoance de sezon, cărora nu le pot reţine numele, fiindcă nu au un nume, măcar de scenă, ci doar unul, eventual care ţine de budoarele unor ştabi cu mulţi bani, consider că pînă şi tabloidele îşi pierd vremea cu ele.  Dar peisajul ăsta artificial şi cam… mediocru, deloc memorabil, ne-a devenit o a doua natură… Pînă şi la televizor. Din păcate!

Poeziile din zaţul Internetului

Cîteodată dau search pe… “Sfîntul Google” pe cuvinte fără “rating” în ziua de azi căutînd năstruşnicii inventate de oameni din considerente, desigur, aparent năstruşnice. Alteori fac acelaşi lucru chiar în propriu-mi blog, nu din narcisism, ci ca să văd dacă unele din cuvintele la care ţin mai au vechiul efect asupra mea. Mai nou aplic tratamentul ăsta aceloraşi cuvinte, însă pe bloguri din vecini. Au trecut prin filtrul ăsta, lăsînd în urmă destul zaţ: poezia, muzica, literatura, politica, filmul, comunicarea, blogosfera, chatul… Despre fiecare căutare în parte s-ar cuveni, poate, să scriu destule impresii.
Scriam acum ceva timp despre surpriza pe care mi-a provocat-o găsirea în virtual a poeziei. Lucrul ăsta nu s-a diluat, dimpotrivă, ceea ce-mi îndreptăţeşte gîndul că poezia, izgonită din cotidian, ba chiar şi din coperţile cărţilor, şi-a găsit refugiul (ca să nu zic raiul) în Internet şi mai cu seamă în blogosferă. Blogosfera îmi pare acum un încăpător cenaclu în care poeţi de toate speciile se răzbună pe toţi editorii care, aproape sigur, i-ar fi lăsat să aştepte prin anticamere cu dosarele lor de poezii nesponsorizate sub braţ… Probabil, fenomenul nu va duce la falimentul multor editori sau redactori de carte dar, cu siguranţă, îi va sărăci… Găsesc, aşadar, mai departe poezie, literatură născută aici, “pe net” şi nu pe hîrtie. Pentru mine, unul care am cunoscut şi drumul revistelor, al concursurilor, al editurilor, al cenaclurilor, la un moment dat, drum oarecum formal şi searbăd, la un anumit alt moment, chestia asta mi se pare încă specială, măcar din perspectiva unui anume gust al surprizei şi al libertăţii…
În linia acestui gînd şi a căutărilor amintite mai vine o descoperire: cenaclul on-line şi chatul poetic. Despre “Premiile Lili” am aflat de ceva vreme chiar de pe blogul creatoarei lor, poeta Lucia Verona. Acum văd acest festival de literatură şi cenaclu on-line şi acest chat pornind tot de la Lili… Ideea îmi pare superbă. Ea întregeşte peisajul şi sper ca viaţa acestor forme de literatură să fie lungă, să se transforme în eveniment şi fenomen. Şi asta nu doar ca o binefacere pentru poeţii însinguraţi din faţa monitoarelor, nu ca simptom al unei alienări virtuale – cum ar vrea unii să spună – nici măcar ca viabil tratament în vremuri de criză ci… pur şi simplu.

Speranţa moare… dar nu se predă!

Încerc să nu mă mai las “ispitit” de tentaţiile întîmplărilor politice care, în loc să nască dezbateri şi soluţii nu fac altceva decît să arunce totul în derizoriu ca să nu zic hilar. Încerc… Îmi este tot mai limpede că nu am de unde alege. Nu am ce alege, iar spectacole cu oi aliniate în litere pe dealuri, care l-ar face pînă şi pe Ceauşescu să crape de invidie, cu oi tunse, cu clopuri pe frunţi prezidenţiale ori cu prezidenţiabili cu lopăţica în groapa de nisip sau închinîndu-se smirnă în altare transformate în studiouri tv, nu mi se mai par nici măcar amuzante. Este aproape dramatic că nu avem de unde alege, atîta vreme cît aceste alegeri reprezintă, din păcate, o poliţă cu care ne “asigurăm” prezentul şi ziua de mîine. Edificatoare în privinţa realităţii în care ne bălăcim este, în cotextul ăsta, şi o frază a premierului Boc, frază care se adaugă puhoiului de enormităţi revărsate peste noi zilele trecute: “Constat, tot mai mult în fiecare zi, nu numai faptul că acest Guvern nu a avut nicio oră de lună de miere, tot mai mult parcă putem observa că analişti, şi nu numai, sunt extrem de supăraţi că lucrurile nu merg mai rău în această ţară. Sunt necăjiţi că Guvernul încearcă să ia măsuri care limitează efectele negative şi nu se înrăutăţeşte situaţia. Românii ştiu şi-i înţeleg pe oamenii care fac ceva pentru această ţară şi fac deosebirea de aceia care nu urmăresc decît să vadă totul în negru, şi nimic nu este bine, şi nimic nu poate fi optimist în perioada următoare”.
Ei bine, da, românii sunt optimişti, sunt bucuroşi că guvernul ia măsuri competente şi îndrăzneţe împotriva crizei, doar pe ici pe colo se găsesc “nişte răi şi nişte fameni”, care îndrăznesc să mînjească realitatea pură şi bombeurile lucioase ale demnitarilor cu noroi şi nu cu miere! Da, sunt ferm convins că unii români vor să o ducem şi mai rău dacă se poate, nerecunoscători fiind în faţa zdroabei iubiţilor conducători de ieri, azi şi mîine ai ţărişoarei ăsteia în care… speranţa moare dar nu se predă.

PS. Şi pentru ca, măcar în parte, să rezist “tentaţiilor” salut iniţiativa “implementării” în nevoile românilor a… “tichetelor pentru hrana spirituală“. Sigur măcar pe partea asta vom fi, iată, sătuli! Voi urmări subiectul.

Limba română cu bluştuţ

Identitatea noastră ţine de limbă. Chestia asta ar trebui să o ştie toată lumea. Iar de aici pleacă toate. Într-o emisiune recentă, Hurezeanu şi CT Popescu croşetau acest subiect constatînd că an de an bagajul limbii române devine tot mai sărac ceea ce ar duce pînă la dezrădăcinarea noastră. Dacă limba nu îţi este printre primele sfinţenii, atunci nimic altceva nu îţi este sfînt. Sau “dacă limba română nu e, nimic nu e…”. În raţionamentul ăsta le dau dreptate. Dacă nici măcar grija vorbirii curate, cît de cît, a limbii noastre nu ne macină deloc, dacă nu respectăm nici măcar “drepturile limbii române”, atunci la ce să ne mai aşteptăm privind spre alte “drepturi”… cetăţeneşti, economice, politice. Să ne mirăm de starea şcolii româneşti, de nivelul la care se poartă discursurile publice la noi (“Yes, but you know, aviara gripa…” , apud premierul Boc!) de starea mass-media româneşti? Tot căutînd explicaţii la criza morală şi la dezamăgirile noastre ar trebui să privim în primul rînd spre limba română. Noi care am făcut aşa de uşor din România, “Românica”, şi am lăsat-o pe mîna unor… Dorei ca să ne rezolve… ASAP problemele! Adică… “As Soon As Possible”, “cît de repede posibil”, fiindcă, “by the way”, la nivelul “fiţoşit” şi scrobit al “ştabilor” de azi, limba română nu mai este destul de încăpătoare pentru a le exprima vastele cunoştinţe şi abilităţi… manageriale, deprinse oricum la şcoala tupeului decît la alte şcoli, de doi lei şi astea. Noi ar trebui, zic, să îndreptăm lucrurile…
Şi nu voi fi atît de “puritan” încît să arăt şi eu, cu mînie, spre producţiile tv şi spre reclamele în care limba română este batjocorită, persiflată, “americanizată”, fără ca măcar să li se aplice acestor făcături o atenţionare care să semnaleze că limbajul este voit măcelărit. Pînă la urmă, “bluştuţ-ul” în cauză poate fi şi o privire superioară şi ironică venită tocmai dinspre limba română spre importul excesiv de “englezisme”… Dar cred, mai curînd, că şi aici efectul este invers şi devastator şi că ne aflăm într-un cerc vicios din care eu, acum, nu văd nicio ieşire… Adică nu cred că vom reuşi să îndreptăm ceva, la fel cum nu suntem în stare să facem o… stradă de la un capăt la altul…

Istorii amestecate. Trase pe linie moartă

Rasfoind Internetul mi-am dat seama că peste o zi sau două se fac patru ani de la momentul eliberării ziariştilor români răpiţi în Irak. Prima constatare este, din nou: cît de repede trece timpul. A doua ar fi că am, pare-se, obsesia aniversărilor ori comemorărilor la dată fixă. Mă leg ba de datele de naştere ale unor artişti sau scriitori, ba de sumele rotunde care trec de la un anumit eveniment. Obiceiul ăsta îmi displace profund fiindcă mă aşează pe nişte cărări înguste şi mă cantonează uneori în ipostaze din care aş putea ieşi ca fiind comod şi lipsit de imaginaţie. Voi încerca să îndrept chestia asta chit că îmi place istoria ca instrument care nu ne lasă să uităm. A treia constatare este că jocurile în ţara asta se fac şi se desfac, fără cea mai mică urmă de eleganţă, întru sfidarea permanentă a “gloatei”. În povestea asta din Irak lucrurile sunt aproape evidente şi ne dăm seama încă o dată în ce ţară trăim. De ce oare un singur om din eroii întîmplării, ca să nu zic un singur om din ţara asta, Ovidiu Ohanesian se mai luptă – cu ponoasele şi… foloasele ivite din asta – să scoată adevărul la lumină? Noi – în istoria recentă – nu avem mari mistere istorice, cum au alţii, chiar dacă unii vor să le zugrăvească aşa, fiindcă în mojicia noastră cauzele care au dus la evenimente… “ciudate” au fost aproape mereu jalnice…

În schimb, dincolo de amintirea celor patru ani, se întîmplă zi de zi lucruri pe care mîine le vom fi uitat deja. Nu ne putem plictisi în lumea asta, asta e clar însă ne-am cam pierdut, pe lîngă memorie şi obiceiul reflecţiei… Este în asta un… balet periculos la care ne pretăm. Ce îmi vor mai spune, de pildă, peste cîteva zile nişte ştiri de genul celei în care aflu că lui Vitas, vocea care m-a entuziasmat la un moment dat, un student chinez i-a ridicat o statuie? Şi tangent cu asta mă întreb, retoric, de ce n-o fi concurat Vitas la Eurovision?
Ori ce gînduri îmi va mai produce ştirea potrivit căreia un politician lituanian propune introducerea unei amenzi pentru oficialii care mai folosesc cuvîntul CRIZĂ. Propunere pe care, eu unul, aş trece-o în regim de urgenţă şi prin parlamentul nostru ca măsură profilactică şi de tratament pentru sănătatea noastră psihică! Sau ce îmi va mai spune tărăşenia tipic şi stupid românească prin care aflu că tablouri de patrimoniu au fost împrumutate de către Muzeul Naţional de Istorie pentru uzul cultural al jandarmilor iar şeful acestora le-a dat la revopsit fiindcă erau cam prăfuite?! Şi, chiar mai mult, ce rezonanţă mai are acum faptul că scriitorul Alexandru Vakulovski, “exilat” în Moldova îşi va recăpăta cetaţenia română şi datorită semnăturilor noastre?
Cu siguranţă, mai toate, stau sub semnul expirării, toate sunt trase pe linie moartă, aruncate în ridicol. Fiindcă asta ne este “vocaţia”, să amestecăm aşa lucrurile în aşa fel încît să anulăm orice brumă de importanţă din cele ce ni se întîmplă…

De ce nu sunt dezamăgit?

Lumea se dă lovită, se dă… dezamăgită. O anumită lume, aia care îşi permite azi să fie dezamăgită. Adică să îşi asume iluziile, să le trăiască… Mai ales cei… temporari, cocoţaţi în jilţurile puterii. Ei îşi permit…  Şi nu pe motiv că pe străzile sau uliţele cenuşii ale ţării vor fi mult mai mulţi copii sărmani, copii fără copilărie, victime şi ale unei crize pentru care nu au nicio vină, criză la care ei, dezamăgiţii contribuie din plin… Nu, această dramă cutremurătoare nu-i dezamăgeşte… Ci pentru mofturile lor electorale cu care ne aruncă zi de zi praf în ochi sunt ei dezamăgiţi. Da, pentru aşa ceva sunt ei dezamăgiţi. Nu au alte motive, pare-se din moment ce nu fac paradă cu ele, aşa cum ei foarte bine ştiu să facă paradă… Aşa că, probabil, nu au alte amăgiri, dezamăgiri şi dorm liniştiţi…
Ei bine, eu unul nu-mi permit să fiu dezamăgit, nu am timp să fiu dezamăgit. Ba chiar mă bucur de întîmplări sau ştiri mărunte care, sunt făcute parcă să-mi atenueze amărăciunile, durerile ascunse şi nerecunoscute (alea pe care ştiu că fiecare şi le fereşte de ochii lumii – fără să o iau ca o consolare!) şi crizele cotidiene…
Cum aş putea, de pildă, să fiu dezamăgit că voi vedea, poate, o comedie sau o dramă într-o gară, pe un peron-scenă-de-teatru prin care va trece Orient Express-ul anul ăsta? Sau cum aş putea să fiu dezamăgit descoperind o colecţie de titluri, gînduri, texte remarcabile într-o revistă ce-şi zice atît de amarnic, umil şi prozaic: “Vreau bilet. ro“? Sau să fiu dezamăgit că Umberto Eco acordă cărţilor dreptul de învingător ce aparţine doar Cezarului, în faţa textelor virtuale, dar condamnă la moarte ziarele de hîrtie? Or să nu fiu dezamăgit că, undeva în acest oraş, printre postmodernele şi postindustrialele dărîmături pestilenţiale ale unei foste… incerte gări, zac “graffitiurile” “monumentale” ale unor artişti anonimi şi neînţeleşi, pe care eu unul nu le-am văzut?
Nu, nu-mi permit să fiu dezamăgit (sau amăgit?), atîta vreme cît dezamăgirile şi… “nedezamăgirile” se dovedesc a fi atît de relative… ştiu