O speranţă blondă în… curtea Primei Şcoli Româneşti?

Astăzi a trecut prin Braşov blonda guvernului, ministresa Elena Udrea. A poposit pe aici desigur în “interes de serviciu”, parte a turneului ei întru renaşterea turismului  ecumenic, balnear, carpato-danubiano-pontic.  Adevărul e că, dintre toţi miniştrii cabinetului Boc, Elena îmi pare cea mai cuprinsă, aproape revoluţionar vorbind, de înalta-i misie. Nimic rău în asta. Chiar dacă nu reinventează roata ea încearcă să îşi lase amprenta fie în nisipul încă rece de pe Litoral, fie prin chiliile Bucovinei, fie iată prin hergheliile Ţării Bîrsei în căutarea unui slogan de ţară pus pe melodia unui imberb “cantautor” şi gata de scos la licitaţie pe milioane de euro…

Ei bine, edilii din Braşov să au adus-o pe… “ministră” şi pe poteca pietruită a Bisericii “Sfîntul Nicolae”, la Prima Şcoală Românească din Şchei. Şi acolo ajunsă Elena Udrea a recunoscut că nu auzise pînă azi de această Primă Şcoală a Limbii Române. A fost sinceră, probabil altcineva şi-ar fi dat ochii peste cap şi s-ar fi dat erudit… Mai mult chiar, distinsa doamnă a turismului românesc a grăit că Prima Şcoală trebuie inclusă într-un circuit turistic, împreună cu Braşovul care, desigur nu se pune problema să lipsească dintr-o asemenea construcţie… Chiar dacă drumurile ce duc încoace sunt înfundate la propriu şi braşovenilor nu le este îngăduit pentru scurtarea lor nici măcar un aeroport…

De data asta, văd partea plină a paharului, dincolo de orice glumă. Chiar dacă aici, la Prima Şcoală Românească, ridicată la 1495, au venit destui demnitari, chiar dacă acest muzeu unic adăposteşte, simbolic vorbind, ieslea în care s-a născut slova românească scrisă şi scoasă, de sub “teascul” tiparului de către Diaconul Coresi şi perfăcută în chip de “Carte Românească cu Învăţătură” prin 1556, nimeni nu fost în stare să o includă într-un program viabil. Chiar dacă Biserica “Sfîntul Nicolae” este o bijuterie iar micul cimitir de lîngă ea odihneşte rămăşiţele marelui Nicolae Titulescu, tot acest complex din Piaţa Unirii a Braşovului a dus şi duce o viaţă… cenuşie, nedrept uitată. Ironia soartei face ca despre această Şcoală să se fi scris mai multe chiar, prin presa ultimilor ani, atunci cînd i s-au spart lacătele şi tîlharii i-au furat din nepreţuitele vestigii de credinţă şi cultură românească…

De data asta, da, distinsului părinte-profesor Vasile Oltean, cel ce ţine viu acest monument i-a trecut pragul un ministru… Să zicem că se arată ceva speranţă şi aici, în curtea Primei Şcoli Româneşti, căreia ar trebui să i se recunoască şi să i se pună în valoare bogăţia, cu aceeaşi măsură precum cele ale Voroneţului, Săpînţei, Coziei ori Mănăstirii Sâmbăta, Branului sau Peleşului… La Poarta Primei Şcoli Româneşti ar trebui să fie coadă zi de zi. Cozi formate mai ales din români, din aceia, turişti prin Braşov, şi care ar trebui să ştie unde le este Prima Şcoală. Hai să vedem dacă doamna ministru Udrea reuşeşte asta, aşa fără obligaţii şi fără a-şi face sieşi imagine. Şi… fără să apeleze de data asta la o placă cam fumată şi inutilă cu Hagi, Năstase şi Nadia!…  Atunci, tonul nostru va fi mult mai puţin… suspicios.

Însemnări pe nişte fotografii

"Asaltul disperării la Casa Armatei" Foto: Transilvania Expres. 2009

SUA 1930: Marea Depresiune Economică

Nu vreau să par patetic, dar priviţi cele două fotografii… Imaginile astea mi s-au aşezat în minte încă de vineri dimineaţa, cînd am văzut şirul incredibil de oameni aşteptînd să intre în Casa Armatei unde se desfăşura tîrgul de joburi. Fără să vreau am remarcat similitudinea dintre aceste instantanee. Una este colorată, panoramică. Cealaltă este alb-negru, făcută cu resurse rudimentare. Între cele două sunt vreo 80 de ani şi le mai despart dincolo de timp, spaţiul. Dar… Acolo era vorba de Marea Criză Economică din America anilor 1930 şi veţi găsi multe astfel de imagini în care, de la mulţimea celor adunaţi la “braţele de muncă”, se trece la mulţimile celor aşteptînd cu o farfurie în mînă la “cantina săracilor”. La noi e vorba de Criza anului 2009 (istoricii, peste nişte ani o vor boteza, probabil, în “mică”, “mare”, “fantastică” sau “incredibilă”). iar diferenţele ţin nu numai de culoare…

Mă întreb dacă onor guvernanţii noştrii, de-alde Boc, Geoană ori Băsescu au văzut aceste fotografii, din jurul “tîrgurilor de muncă” din ţară şi dacă acestea le-au răscolit cumva agenda cotidiană şi reveriile electorale… Nu cred! La Braşov au stat la coadă peste 1600 de şomeri, în alte părţi poate tot atîţia. Mulţi dintre ei nu s-au ales cu nimic. Şi toţi, aproape, au în spate dramele unor familii care trăiesc de azi pe mîine… Pentru mulţi dintre ei viaţa se apropie cu paşi repezi de coşmar, de imaginea celor cu farfuria în mînă!

Ce fac demnitarii noştri în schimb? Nu sunt în stare să pună nici măcar pe hîrtie cîteva măsuri împotriva crizei! Ba mai mult, impun un impozit forfetar care, va arunca pe drumuri alte zeci de mii de persoane şi pun la cale disponibilizări inclusiv “de la stat”. Asta ca să nu mai vorbesc de “grija” cu care “stimulează” permanent firmele private… Mai mult nu ştiu, nu sunt în stare!  Ce fac ei? Onor guvernanţii noştri şi-au cumpărat puţină linişte electorală prin împrumutul înrobitor de la FMI. Puţină… Şi probabil se vor lăuda ce… treabă mare au făcut. Vor da apoi, din nou, vina pe Criză şi vor cerşi cu neruşinare voturile sutelor de mii de şomeri. Şi cam atît. Bineînţeles că nu vor recunoaşte că, de fapt, nu criza e de vină, ci tocmai impotenţa şi habarnismul lor! Nici nu se vor gîndi că în spatele incompetenţei şi nesimţirii lor abia vor supravieţui, în mizerie, sute de mii de oameni: bătrîni, tineri, copii…  O generaţie întreagă. Nici nu le va trece prin minte (sic!), onor guvernanţilor noştri, că pe lîngă ei vor profita de această imagine a “adevăratei crize” o grămadă de şmecheri pe spinarea disperării foarte multor români.

Probabil, ei aleşii, nu vor cunoaşte niciodată cu adevărat realitatea, iar asta nu le va… genera nicio jenă…În vreme ce vor dormi, sigur, liniştiţi că şi-au făcut “datoria”, în vreme ce vor hăhăi promisiuni în tot felul de adunări exotice de la munte la mare, vor mai da drumul cîtorva arestări, vor mai aţîţa cîteva scandaluri la tv., vor mai comite nişte Coduri imbecile, aşteptîndu-se să fie aplaudaţi şi, desigur, votaţi, ei cu găştile şi familiile lor cu tot!.. Asta e ţara în care trăim. Şi pe muzica asta dansăm…
Şi procentajele la… încredere şi intenţiile de vot ale românilor rămîn, din păcate, mereu la fel!

Veniţi să vedeţi Junii! Şi alte ringhişpiluri

În Duminica Tomii, prima duminică de după Paşte, la Braşov e sărbătoare. Mare sărbătoare. Coboară Junii din Şchei spre centrul oraşului. Încolonaţi, călare, junii  din cele şapte “cete”  Tineri, Bătrîni, Curcani, Dorobanţi, Braşovecheni, Albiori şi Roşiori, vin conduşi de vătafi, mîndri, să salute orăşenii şi să dea de veste că Hristos a Înviat. Se spune că întreaga procesiune îşi are rădăcinile încă din vremea dacilor şi că serbează ieşirea localnicilor din iarnă, izbânda vieţii. Cred că acest moment, precedat încă din Duminica Floriilor de fel de fel de alte tradiţii păstrate cu sfinţenie (de la “aruncarea în ţol” pînă la “aruncarea buzduganului”) este cel mai frumos şi semnificativ din viaţa Braşovului.
Traseul junilor coborînd din minunatul Şchei, acel… cartier cu străduţele şi căsuţele lui cocoţate pe dealurile de dincolo de zidurile Cetăţii şi pînă pe Republicii (pe Corso) este pigmentat de momente memorabile care merită să fie descoperite. De la început, acum mulţi ani, de cînd i-am văzut prima oară, Junii mi-au rămas în minte ca dăruitori ai unui moment ce nu trebuie ratat. Îi văd an de an şi îi găsesc la fel de impresionanţi, de demni, de la înălţimea cailor lor frumoşi, în costumele lor unice. Este în demnitatea lor, în trecerea lor prin oraş, orgoliul natural şi întreg al Braşovului în faţa lumii.
Cei ce spun că le place acest oraş, că îl cunosc, că se bucură aflîndu-se aici, ştiu că aceste vorbe ar fi aproape goale dacă nu ar fi văzut Junii, dacă nu s-ar fi dus măcar o dată după ei pînă la capătul călătoriei şi serbării lor, sus, la Pietrele lui Solomon. Aşa că, haideţi să vedeţi Junii Braşovului, duminică.
Şi veţi mai vedea şi altele adunate în “Zilele Braşovului”, cele alipite oarecum… barbar vechii tradiţii, cu muzici, tarabe, cu fel de fel de suveniruri, tîrguri, parade, expoziţii, concursuri, flori, vinuri şi beri şi alte… ringhişpiluri.

Junii Braşovului

O altă bibliotecă… din Alexandria. 2.0

Album of a Journey through Southern Russia and the Crimea, by Way of Hungary, Wallachia, and Moldova

Noua Bibliotecă din Alexandria, născută din ambiţia contemporanilor noştri de a reînvia vestitul edificiu al antichităţii a fost construită în şapte ani şi inaugurată în 2002. Este o realizare monumentală. În vremea asta, noi ne chinuim de 20 de ani să terminăm ceea ce se doreşte a fi Biblioteca Naţională a României. Demers marcat de impotenţa dîmboviţeană care ne cam defineşte.
Dar nu ăsta e subiectul. Ieri a fost deschisă Biblioteca Digitală Mondială, un alt fel de… Bibliotecă din Alexandria. O bibliotecă digitală şi destul de accesibilă care urmează altor două proiecte de acest gen: Google Book Search şi proiectul Uniunii Europene, “Europeana“.Este interesant să vedem cum istoria se scrie şi se transformă sub ochii noştri. Iată cum, încet-încet, pînă şi bibliotecile nu vor mai fi ce au fost iar opere pe care nu bănuiam să le privim vreodată ne vor fi la îndemînă la un simplu click. Este remarcabil.
Am căutat, desigur, România în această bibliotecă virtuală şi am găsit doar două lucrări, jurnalul unei expediţii a unui industriaş rus, Anatoli Demidov, care prin 1837 prospecta terenul prin această pare a Europei în cinstea ţarului Nicolae I şi un atlas al Deltei Dunării şi al braţului Sulina, din 1856, realizat la comanda Comisiei Europene a Dunării… Probabil, pe parcurs, vom mai avea destule surprize care să ne privească, venind dinspre această Bibliotecă Digitală Mondială.
Un instrument care, probabil, va fi folosit, nu peste multă vreme, în orele de istorie, geografie sau literatură ale puştilor noştri. Cred că ei nu vor mai avea nici măcar nostalgia fişelor de lectură, a permiselor de bibliotecă şi a cărţilor scorojite împrumutate cu săptămîna…

Maps of the Danube Delta and Comparative Maps of the Mouth and Fluvial Sections of the Soulina Branch Indicating the Latest Constructions Completed There.

Pe cînd un… Pulitzer românesc? O româncă nominalizată la cel american!

Patrick Farell

Cum ar arăta lumea fără ocheanul prin care o văd şi ne-o proiectează jurnaliştii? Cîte am şti dintre cele ce se întîmplă? Vă puteţi imagina zilele altfel decît puse în lumină de presă? Probabil că nu. Însă cum ar arăta mass-media curăţate de rumeguş şi zgură, de facil şi manipulări? Posibil ca după o astfel de “cenzură” am avea parte de imaginea curată a esenţialului celor ce se petrec, eliberată de zgomotele de fond care astăzi fac în aşa fel încît niciun să nu fie dus pînă la capăt. Cred că alegerea ar fi mai clară şi mai simplă însă dacă am avea măsura corectă cu care să putem compara.

Damon Winter

Arunc din cînd în cînd cîte o privire pe la ce fac alţii în presă. Acolo unde presa de scandal e presă de scandal şi presa sobră e presă şi atît. Întorcînd apoi privirea la noi găsesc mereu devălmăşia, confuzia, amestecul valorilor cu penibilul reflectării unor fapte insignifiante. Toate la un loc. Veţi spune că asta e realitatea şi că aşa trebuie zugrăvită. Da, dar depinde cum este făcută treaba asta, cum este ambalată şi vîndută realitatea. Tabloid sau ziar de calitate? Distincţia ar trebui să fie limpede. Sunt unele care îşi zic “ziare quality” însă alunecă în fiecare zi spre banal şi ignorarea gramaticii. Gramatica cuvîntului dar şi a imaginii.

Patrick Farell

Şi apropo de felul cum îşi fac alţii meseria, hai să aruncăm o privire şi la ediţia din anul ăsta a Premiilor Pulitzer. Cred că merită să ne raportăm la acest eveniment. Şi aş puncta doar asupra gramaticii imaginii în presă acum. Patrick Farell de la “Miami Herald” a primit premiul pentru “breaking news”, iar Damon Winter, de la “New York Times” a cîştigat Pulitzer-ul pentru fotojurnalism. Farell a fost reporterul devastatorului uragan Ike, care a ras Haitiul de pe faţa pămîntului, iar Winter a fost reporter de campanie electorală pe urmele lui Obama. Cam astea sunt faţetele lumii în care trăim, cele adevărate, fără fitze.
Poate ar fi util şi un Pulitzer românesc, unanim recunoscut, pentru ca lucrurile să fie cernute. Fiindcă nu vreau să cred că noi nu am putea face aşa ceva, doar că nu ştim cum se trage cortina…

Damon Winter

UPDATE: Potrivit Ziua, ziarista de origine română Rukmini Callimachi, de la Associated Press, a fost nominalizată la Pulitzer-ul pentru reportaj internaţional. Articolul “Exploited Children Stories” ar trebui citit, tradus şi publicat în presa românească. Ca să vedem şi noi care sunt temele fundamentale de “atacat”, pentru care merită să spui că eşti ziarist. Şi… ca să vedem şi noi cam în ce fel se face treaba asta. Apoi, asta îmi confirmă opinia că am avea şi noi cui să acordăm astfel de premii, avem şi noi multe talente… Recunosc că ştirea asta ar trebui să-mi schimbe de la cap la coadă prezenta postare. Acesta este evenimentul: Româncă nominalizată la Pulitzer-ul de anul ăsta!
PS. – Graţie Sătmărencei fac o cuvenită rectificare. Românca noastră nu a cîştigat premiul amintit, ci a intrat doar în finala pentru categoria reportaj internaţional. Am fost un pic luat de val… Asta însă chiar nu diminuează cu nimic meritele jurnalistei.

Paştele lor… electoral

Am deschis de cîteva ori televizorul zilele astea, ieri şi azi… şi am trecut şi pe televiziunile de ştiri un pic. Nu mi-am făcut iluzii că aş putea vedea că România şi-a sărbătorit Paştele liniştit. De mult nu-mi mai fac iluzii privind spaţiul nostru public. Nu ştiu, poate sunt eu acum exagerat, însă parcă niciodată n-am asistat la o asemenea isterie, la un asemenea exhibiţionism electoral avînd ca pretext Paştele. Din cîte mi-a fost dat să văd, Băsescu, Boc, Geoană, Familia Regală, Elena Udrea, Gigi Becali, Vadim Tudor au avut grijă să îşi aranjeze în noaptea de Înviere, şi în prima zi de Paşte, audienţa maximă, cu băile de mulţime aferente.
Adevărul e că m-aş fi mirat să fie altfel şi, poate, se va spune că nu ei nu au nicio vină, carele de reportaj ale televiziunilor au fost mereu pe urmele lor şi la fel şi puhoaiele de lume s-au îngrămădit acolo unde au fost ei, tulburîndu-le liniştea Învierii!
Bineînţeles, suntem în campanie electorală şi, probabil, un asemenea prilej nu trebuia ratat. Nu ştiu dacă acest mod de manifestare în faţa celor sfinte a respectivilor este sau nu o reţetă bună pentru a acumula punctaje electorale, dar ştiu că, mie cel puţin, îmi e silă de acest spectacol. Aş spera ca românii să nu mai pună botu’ la astfel de expresii de… dragoste, de ataşament, ale potentaţilor zilei, faţă de popor şi tradiţiile lui. Aş spera ca românii să nu-i mai voteze şi din această cauză. Poate că eu unul aş fi apreciat mai mult discreţia în aceste zile considerînd că Paştele, chiar dacă e o Sărbătoare a comuniunii obştilor în jurul unei credinţe este ceva intim, de petrecut alături de familie şi nu cu camerele de luat vederi în ochi. Indiferent de rang, de poziţie, de galoane…
Genul ăsta de manifestare este de aceeaşi factură cu cel al Sărbătorilor dansate în cluburi de noapte, şi mai nou este identificat fie cu manelismul, fie cu becalizarea şi otevizarea sau cu… fiţismul.